Petru Groza  Despre bătălii electorale, pomeni, violenţe şi abuzuri

Indiferent de epocă şi de regim, electoratul român n-a fost convins numai cu vorba bună, ci şi cu bâta, aşa cum şi cumpărarea votului cu o halbă de bere e o meteahnă veche. Încă de la întemeierea statului, mulţi politicieni au ştiut să numere şi buletinele furate.

Liderii politici – șefii de partide, miniștrii etc. – făceau adevărate turnee electorale în toate provinciile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii si nu doar pe cei din anumite zone geografice, în timpul campaniei electorale, orasele si satele României erau împânzite cu afise, conţinând programele partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor. Cu alte cuvinte, în afara bătăilor propriu zise nimic nou sub soare.

În volumul memorialistic, al fostului premier Petru Groza, „Adio lumii vechi! Memorii” sunt descrise scenele de la o alegere de prin anii 1927-1928, în comuna Buruene din judeţul Hunedoara și a scrutinului pentru votarea Constituției din 1938, pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, la secția de votare din Deva. Petru Groza scria:

„Da sau nu? (Cum se vota Constituția?)

După încheierea celui dintâi război mondial, în toamna anului 1918, am intrat în perioada istorică a așa-zisei Românii Mari, care cuprindea toate provinciile locuite de români. Desigur, interesele imperialiste ale marilor puteri învingătoare în acest război au determinat întregirea Țării Românești în hotare pe care nici cel mai fanatic visător nu le sperase.

Așa încât înăuntrul acestor hotare s-a desfășurat activitatea politică a partidelor istorice, în frunte cu Partidul Liberal al Brătienilor și cu Partidul Naţional – mai târziu Partidul Naţional Țărănesc – de sub conducerea lui Iuliu Maniu.

Această activitate se rezuma, în fond, la o întrecere sălbatică în jurul «oalei cu sarmale» a puterii, pentru cucerirea căreia se încleștau mai cu seamă aceste două mari partide, culminând cu răfuiala lor în alegerile generale parlamentare pentru a obține majoritatea după ce regele, «prin grația lui Dumnezeu», ca factor constituțional, însărcina cu formarea guvernului pe unul sau pe altul din șefii acestor două partide după criterii care aparțineau în mod exclusiv acestui «ales la Domnului».

Schimbările de guvern se făceau destul de des, fiindcă liberalii nu suportau multă vreme opoziţia și, având mare influență la Palat – unde prinseseră rădăcini de-a lungul atâtor decenii, începând cu întronarea dinastiei Hohenzollem-ilor în România -, în complicitate cu Palatul, răsturnau celelalte guverne, ale adversarilor, oricând voiau.

Paginile deselor alegeri din ciclul celor douăzeci și trei de ani ai acestei Românii Mari furnizează un material abundent pentru cei care vor cerceta moravurile politice ale acestei epoci, desprinzând cu ușurință din ele ipocrizia și falsitatea unei democrații formale, care masca, de fapt, atotputernicia Palatului și a sateliților lui, în complicitate cu dinastia politică a Brătienilor, precum și cu ipocrizia burgheziei, concentrată în jurul lui Maniu.

Demagogia electorilor acestor partide nu cunoștea margini. Mai întotdeauna alegerile degenerau în beții și bătăi de-a lungul și de-a latul țării, iar liniștea satelor era tulburată – operațiile în jurul urnelor, pentru «a rectifica» votul poporului, fiind atât de inventive și de variate, încât duseseră faima țării departe de hotarele ei.

Cea mai uzitată operație era furtul urnelor. Miile de alegători, ținuți o zi întreagă în jurul localului de vot, seara se împrăștiau spre casele lor, iar urnele rămâneau sub paza comisiei electorale, compusă exclusiv din oameni ai guvernului; și, sub motivul că s-a făcut noapte, despuierea urnelor urma să se facă a doua zi. Bărbații de încredere ai opoziției erau îndepărtați prin diferite șiretlicuri, sub scutul baionetelor, și de cele mai multe ori nu fără a fi brutalizați.

îmi reamintesc astfel cum, la o alegere de prin anii 1927-1928, în comuna Buruene din judeţul Hunedoara, un delegat al opoziției n-a vrut să părăsească sala după ce a coborât noaptea. Magistratul președinte, al secției de votare, împreună cu asistenții lui, instalându-se să păzească urna și improvizând niște paturi în jurul ei, delegatul opoziției, doctor Simion Cîmpeanu, fost prefect al acestui județ, s-a opus forței publice atunci când aceasta a vrut să-l îndepărteze la ordinul președintelui și s-a așezat lingă urnă.

Președinții secțiilor de votare erau aleși însă pe sprinceană, astfel încât să nu se lase încurcați cu una, cu două. Așa că și acesta, după o scurtă gândire, s-a învoit cu bărbatul de încredere al opoziției. Ba, mai mult, cum ceasurile de noapte treceau anevoie, i-au dat și lui de-ale mâncării și băuturii, bunătăți pe care bineînțeles că opoziționistul, încântat de această fraternizare cu adversarul, nu le-a refuzat.

Dar, la un moment dat, președintele s-a apucat cu ambele mâini de burtă și, făcând grimase îngrozitoare, a spus că el trebuie să părăsească imediat sala, fiindcă îi este rău și are nevoie să iasă afară. Odată președintele dispărut, a năvălit în sală o ceată de bătăuși ai partidului de la putere, înșfăcându-l pe doctorul Simion Cîmpeanu pentru a-l îndepărta din sală. Acesta însă, aruncându-se asupra urnei și îmbrățișând-o, țipa cât îl ținea gura că nu părăsește sala. Acei bătăuși nu s-au lăsat impresionați și, trăgându-l de picioare, l-au târât pe burtă, împreună cu urna răsturnată, pe care numai cu greu au scos-o din mâinile sale încleștate, nenorocitul opozant fiind dat afară, în timp ce urna rămăsese înăuntru, pentru a fi supusă operației obișnuite.

Președintele, întorcându-se în sală, ușurat mai mult din punct de vedere al conștiinței decât al stomacului, fiindcă putea declara ulterior că nu văzuse nimic din cele întâmplate, despuind scrutinul, a răsturnat conținutul în cuptorul de alături, umplând apoi urna cu alte buletine dinainte pregătite și sigilând-o iarăși.

Zorii zilei au găsit pe curajosul reprezentant al opoziției la spital, iar pe cetățeni căscând gura spre localul de votare, din care, în plin sezon de vară, un fum gros vestea că voturile cetățenilor au devenit cenușă.

Lumea se obișnuise de mult cu astfel de exhibiții, încât falsificarea voinței populare stârnea mai puțină revoltă și mai mult haz, lăudându-se fiecare partid cu isprăvile sale. Ba, din când în când, nu la mari intervale de timp, se vota și câte o Constituție, fiecare partid legiferând Constituția sa proprie, după chipul și asemănarea lui.

În lipsa totală de școală politică și de educație a maselor, cu micile excepții ale exponenților proletariatului care încercau să trezească masele populare la realitate, toate aceste abuzuri, făcute la lumina zilei, au rămas nesancționate. Iar dacă uneori alegerile se soldau și cu omoruri, amnistia, care urma în mod automat a doua zi după alegeri, înlătura orice pedeapsă. Şi astfel, țara era nevoită să primească Constituții născute din teroare, precum și să sufere abuzuri și constrângeri sălbatice ale conștiințelor cetățenești.

Regele Carol al II-lea, substituindu-se la un moment dat «partidelor istorice» cu ajutorul transfugilor din aceste partide, în frunte cu ardeleanul Vaida-Voievod, a voit să aibă și el Constituția lui proprie. Odată hotărârea luată, cetățenii țării s-au pomenit într-o bună zi chemați la secțiile de votare pentru a se pronunța asupra acestei Constituții, pe care majoritatea nici n-o cunoșteau. Dar votarea era obligatorie, grație unor sancțiuni drastice pentru aceia care se abțineau de la vot. Iar votul trebuia să se exprime în mod fățiș, prin «Da» sau « Nu».

Au fost și cetățeni din aceia care au luat în serios acest drept al lor, conferit de lege, de a alege între «Da» sau «Nu». Astfel s-a întâmplat și cu plugarul Pătru Mayer, zis Purecu, din Deva. Grupările democratice, constituite pe atunci în Frontul Popular, au hotărât, în fața terorii deșănțate și a arestării conducătorilor, să se abțină de la vot, cu toate sancțiunile prevăzute în acest caz.

Pătru Mayer-Purecu, instruit la școala Frontului Plugarilor, avea conștiința cetățenească mai dezvoltată și o doză de curaj, însușită la cadrele dinamice ale plugarilor luptători. Şi, de aceea, cu tot ordinul din partea conducerii partidului său de a se abține de la votare, el s-a răzvrătit:

– Cum adică (arătând cu degetul la textul comunicatelor oficiale afișate pe toate zidurile, unde se prevedea cu litere grase dreptul și datoria cetățeanului de a alege între «Da» și «Nu»), nu scrie aici limpede că eu am acest drept?

Zadarnice au rămas ostenelile de a-l preveni faţă de primejdia care îl păștea. Şi astfel, în ziua alegerii, dis-de-dimineață, abia constituindu-se comisia alegerilor, în frunte cu un magistrat, pentru a se păstra aparența justiției, iată că plugarul nostru, mic de statură și cu atitudini bătăioase, s-a prezentat cel dintâi în fața comisiei. După identificarea obișnuită, arătând buletinul, președintele l-a întrebat:

– Cum votezi, Mayer ?

Atunci Pătru Mayer și-a scos pieptul și, aruncându-și capul pe spate, a țâșnit cu o voce stridentă un categoric:

– Ba! Adică în jargonul ardelenesc «Nu».

Stupoarea a cuprins, desigur, întreaga comisie. Erau de faţă toţi șefii de autorități, șeful poliției, al administrației financiare, al primăriei, nelipsind nici unul, pentru a fi cu atât mai complet controlul și impresia asupra cetățenilor, precum și asupra loialității lor.

În vremea aceea, mișcarea Frontului Plugarilor, prinsese rădăcini în masele populare ale regiunii Hunedoara și, cum primul votant aparținea acestei mișcări, domnii din comisie se și vedeau, la auzul acestui «Nu» din partea unui membru al acestei mișcări, amenințați de spectrul unui dezastru, semnificând acest prim vot o manifestare în bloc împotriva noii Constituții.

Speriați de consecințele unui astfel de dezastru în raza autorității lor, au năvălit cu toții asupra lui Mayer: «Domnule Mayer…», «Dragă Pătrule…», «Măi Purecule…» și, cu fel de fel de cuvinte dulci pentru a-l îndupleca să se răzgândească, cuvinte dulci care se amestecau și cu apostrofări — «bolșevic ticălos», — venite îndeosebi din partea reprezentaților poliției și jandarmeriei. Dar tot acest cântec de dezarmare, cântat pe toate strunele, n-a putut determina pe Mayer să se schimbe după cum doreau, căci Patru Mayer-Purecu n-a vrut să cedeze.

Ca o ultimă încercare de a-1 intimida, i s-a pus în faţă și o coală de hârtie cu o linie, fiindcă însăși legea prevedea pentru alegători, în cazul când votau împotrivă, ca ei să dea, pe lingă votul exprimat negativ, și o declarație separată în scris, cerându-se deci să declare și să semneze că nu votează Constituția; de asemenea, cetățeanul trebuia să arate și motivele pentru care este contra.

Mayer însă nu s-a intimidat și a scris pe hârtie, sub semnătură, că nu vrea să voteze această Constituție, pășind apoi îndesat și țanțoș spre ieșirea din sala de vot. Dar, abia părăsind pragul, în curte a și fost înhățat de câțiva polițiști și, cu toate protestele lui, a fost dus aproape pe sus în beciul subteran al poliției.

Gemetele care răzbăteau apoi până în stradă arătau că bietul om este maltratat. S-a alarmat atunci și soția lui, care a alergat la mine, cerându-mi să intervin. Natural, toate protestele noastre au rămas zadarnice. Abia a obținut pe la amiază nevasta lui să-i ducă ceva de-ale mâncării, împreună cu mesajul meu de a asculta măcar acum sfatul ca să-și revoce votul, transformând pe acel «Ba» în «Da», fiindcă aflasem între timp că zbirii poliției îl vor mai chinui pentru a stoarce această declarație. I-am arătat chiar, prin mesajul pe care i l-a dus nevastă-sa, că ne face și un serviciu politic, făcând să se consume astfel integral și sub acest aspect abuzul care demasca toată falsitatea regimului.

Mayer rezistase până atunci torturilor variate la care fusese supus cu o încăpăținare de necrezut. A leșinat în repetate rânduri sub loviturile zbirilor, iar la un moment dat, în stare de inconștiență, l-a prins și slăbirea intestinelor, descărcându-se pe el, așa îmbrăcat cum era. Abia la cererea mea repetată a cedat în orele de după-amiază, declarând că este gata să fie adus în faţă comisiei electorale pentru a-și modifica votul.

Zbirii l-au spălat atunci, l-au curățat și l-au pieptănat, pentru a se prezenta cum se cuvine în faţă domnilor. Numai un lucru a refuzat Mayer până la sfârșit, ca să-și îmbrace foștii indispensabili, și a cerut să i se dea alții curați.

– Mai spălați-i și voi, le-a spus el polițiștilor, lăsându-i pe cei murdari drept amintire în beciul poliției, cu ocazia nașterii unei noi Constituții.

Pe jumătate mort în urma bătăilor suferite, susținut de subsuori de către oamenii forței publice, a fost dus astfel în faţă comisiei, unde președintele a luat act cu vie satisfacție de revenirea pe calea cea bună a cetățeanului chemat să voteze, consemnând acest lucru printr-un proces-verbal și felicitându-l pentru patriotismul lui.

Desigur, pățania plugarului Mayer a preocupat mulțimea cetățenilor în toată ziua votării Constituției și, astfel, este ușor de înțeles cum voturile cu «Da» curgeau gârlă.

Dar această poveste a preocupat încă mult timp toate mințile care se frământau pe drumul dezvoltării vieții noastre sociale, politice și economice, trăgând concluzii cuvenite.

Întreaga istorie a epocii de după primul război mondial și până la prăbușirea țării noastre în cel de-al doilea război mondial se compune de altminteri din astfel de pagini, care ne învață că în prea slăvită Românie Mare – în afară de palatele de marmură care se ridicau pe urma exploatării muncii celor mulţi de către pătura de sus a moșierilor sau a exponenților marii finanțe, a bancherilor și a sateliților lor politici din cadrele partidelor istorice, în afară de aurul și devizele acumulate aici sau trecute dincolo de granițe, în afară de nestematele care împodobeau cocoanele tuturor acestor profitori – totul era fals.

Începând cu Constituțiile care se succedau și sfârșind cu mereu schimbătoarele legi, totul era numai falsitate, minciună și teroare, pentru a împiedica masele muncitoare și țara în dezvoltarea ei spre progres și lumină, și ridicarea nivelului vieții celor care muncesc. Orice licărire de lumină îndârjea pe deținătorii puterii în stat, tulburând întunericul care acoperea neomenia acelora care astăzi varsă lacrimi de crocodil pe ruinele acestui trecut mizerabil.

Tuturor acelora le reamintesc aceste pagini din trecut pentru a le demasca ipocrizia, iar celor dornici de progres și de libertate, pentru a-i îmbărbăta în hotărârea lor de a nu se mai întoarce niciodată acele timpuri.”

Sursa text: Petru Groza – „Adio lumii vechi! Memorii”, Editura Compania, București, 2003.

Sursa foto: wikipedia.org