Românca apreciată de marele Charlie Chaplin

Una dintre marile personalități ale muzicii secolului al XX-lea a fost pianista Clara Haskil de la a cărei naștere se împlinesc 130 de ani  (n. 7 ianuarie 1895, București, România – d. 7 decembrie 1960, Brussel, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia).

“Dacă vă par uneori absentă, departe, distantă, este pentru că urmăresc fără odihnă un vis” – Clara Haskil

De multe ori, destinele unor oameni excepţional înzestraţi sunt marcate de încercări şi dramatism, modul exemplar prin care ei le depăşesc constituind un bun model pentru noi toţi. Viaţa pianistei Clara Haskil este un astfel de exemplu.

A  fost o pianistă română, renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic. Clara Haskil a fost în mod special apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă a lui Mozart din epocă. Este cunoscută și pentru interpretările lucrărilor semnate de  Beethoven, Schumann și Scarlatti. Numele ei este păstrat viu de unul dintre cele mai mari concursuri de pian din lume, Concursul International de Pian ”Clara Haskil ”, din Vevey, Elveția.

Născută în România într-o familie de evrei (sefarzi) români, este nevoită, în situația regimului fascist românesc, să se refugieze în 1940 în Franța, de unde din cauza persecuțiilor rasiale, în 1942 se refugiază în Elveția, la Vevey, unde a fost naturalizată ca elvețiană. Din cauza legilor discriminatorii ale României acelor vremi, Clara Haskil nu a avut dreptul, ca și alți nenumărați români de origine ebraică, deși era născută în România, la cetățenia română.

La vârsta de 7 ani, pleacă la Viena, unde ia lecții de pian cu Richard Robert. Face progrese rapide și în 1905 – la vârsta de 10 ani – dă primul ei recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. În același an se înscrie la Conservatorul din Paris, unde devine eleva renumitului pianist Alfred Cortot. Clara Haskil a avut un mare avantaj – anatomic, să-i spunem – anume că ea reuşea să cuprindă 12 clape între arătător şi degetul mic.

Câștigă mai multe concursuri de interpretare dar, din nefericire, este silită să-și întrerupă activitatea pentru mai mulți ani, fiind imobilizată în ghips din cauza unei boli a coloanei vertebrale. Abia în 1921 este în măsură să reapară în public ca solistă în recitaluri de pian sau concerte orchestrale, ori însoțind muzicieni prestigioși precum George Enescu, Pablo Casals, Eugène Ysaye, Dinu Lipatti. Intervine o nouă întrerupere de activitate din cauza unei tumori a nervului optic, care a trebuit să fie operată.

În perioada 1909 – 1938, Clara Haskil va cânta foarte puţin, în concerte de caritate, sau în recitaluri la Ateneul Român din Bucureşti, la Lausanne, Geneva, New York, Londra, în Belgia, la Philadelphia, singură sau împreună cu Pablo Casals, George Enescu, Leopold Stokowski, Eugene Isaye, Nikita Magalof

Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după Al Doilea Război Mondial, când Clara Haskil apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți ca Leopold Stokowski sau Thomas Beecham, Sergiu Celibidache sau în duo cu celebri instrumentiști precum violonistul Arthur Grumiaux. Datorită interpretării excepționale a muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart, este solicitată în repetate rânduri să participe la Festivalurile Muzicale din Salzburg, unde la 27 ianuarie 1956, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea marelui compozitor, interpretează cu mult succes Concertul pentru pian și orchestră Nr. 20 în Re minor.

Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Când Clara se așeza la pian, „muzica se materializa venind parcă de nicăieri. Brațul ei părea să alunece peste claviatură fără atingere, ca o piatra care sare pe suprafața apei. Nimic nu parea să inceapă sau sfîrșească, totul devenea atemporal” – Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca „însumarea perfecțiunii pe pământ”, Wilhelm Backhaus a numit arta ei „cel mai frumos lucru de pe pământ”, iar Tatyana Nikolayeva a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară. Rudolf Serkin a supranumit-o „Clara cea perfectă”. Charlie Chaplin a considerat-o un geniu: „în viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Einstein și pe Winston Churchill”.

La 6 decembrie 1960, însoțită de sora ei Lili, sosită cu trenul la Bruxelles pentru un turneu de concerte, împreună cu violonistul belgian Arthur Grumiaux, se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. În primele ore ale dimineții de 7 decembrie, se stinge din viață, cu o lună înainte de a împlini 66 de ani. A fost înmormântată în Cimitirul Montparnasse din Paris.

Întâlnirea Clarei Haskil cu Dinu Lipatti, în salonul prințesei de Polignac, la o serată muzicală, spre sfârșitul anului 1935, a avut loc într-o perioadă dintre cele mai negre din viața pianistei. Astfel, într-o după-amiază de vineri, în care, ca de obicei avea loc serata muzicală din salonul prințesei de Polignac, Clara Haskil a văzut îndreptându-se către ea un tânăr timid, care o fixa cu privirea pătrunzătoare, catifelată  și expresivă a ochilor săi negri și care i s-a adresat în românește, surprinzând-o și cucerind-o pe loc: „V-am auzit la București…”  Iată cum a relatat ea însăși, mai târziu, această întâlnire, lui Bernard Gavoty:

„Era Dinu Lipatti… Ce naturalețe, câtă bunătate și generozitate urma să descopăr la această ființă superioară! Din acea zi providențială, ne-am văzut în fiecare zi – și telefoanele pe care ni le dădeam unul altuia, uneori până la miezul nopții, erau, de asemenea, zilnice…  În ceea ce privește artistul – îi spunea Clara Haskil lui Bernard Gavoty – cuvintele nu pot traduce intensa emoție, respectul profund pe care-l încercai în fața acestui muzician. El îți dădea impresia că se simte vinovat de a avea geniu”.

Clara Haskil era mereu pesimistă și, cu toate că începuse să apară ceva mai des în concerte publice sau emisiuni de radio, nu mai credea că va putea face o carieră concertistică. Dinu Lipatti  o încuraja mereu, spunându-i că e sigur că în curând cariera ei va fi lansată. „Nimeni nu mă cheamă să cânt… Parisul nu mă iubește” – spunea Clara cu tristețe. Cu toate acestea, fiecare dintre rarele sale apariții în public erau tot atâtea triumfuri. Dinu Lipatti era martor la unele dintre ele, ca de pildă, la cel despre care a scris în ziarul Libertatea din București, în calitatea sa de corespondent al acestui ziar:

„Concertul în mi bemol pentru piano și orchestră de Mozart ce-am admirat de curând în interpretarea magistrală a cunoscutei pianiste Clara Haskil, m-a convins și mai mult, de măreția și viața extraordinară cuprinse în paginile acestei capodopere. Cât de minunat interpretat de Clara Haskil, ea se întrece pe sine în acest Concert.”

Alocuţiunea lui Charles Chaplin, rostită la câteva luni de la dispariţia Clarei, rămâne una dintre cele mai cunoscute aprecieri: „Voi fi scurt. În cursul vieţii mele am întânit trei genii: unul a fost Clara Haskil, altul a fost profesorul Einstein, iar celălalt a fost Sir Winston Churchill”.