Despre toxicitatea ideii de unire a României cu Republica Moldova

Puțină lume știe că până în anul 1981, la București a funcționat un Ateneu al Tineretului. Și mai puțină lume știe că, deși acest Ateneu funcționa ca o casă de cultură de protocol a C.C. al UTC, activitatea artistică de acolo avea foarte puține lucruri în comun cu propaganda comunistă.

De ajuns să amintesc că acolo își aveau ”sediul” trupe rock precum Iris, Roșu și Negru, Progresiv TM, trupa mea de muzică de avangardă ABC, acolo cântau, când nu erau în turnee cu cenaclul Flacăra, Doru Stănculescu, Gigi Gheorghiu, Constantin Moțet (până să fugă în America), Zoia Alecu, etc., acolo participau la spectacole tineri actori precum Marina Procopie, Carmen Enea, Carmen Trocan, Marian Ciripan, Cristi Rotaru, Florentin Dușe sau Nae Caranfil, acela care avea să devină regizor.

Accesul la spectacolele săptămânale era liber. Oricine putea asista, plătind biletul de intrare; nu aveai nevoie de nicio legitimație de UTC-ist ori vreun permis special de acces. Doar că, din punct de vedere al mediatizării se păstra o oarecare discreție, tocmai pentru că, repet, ce se întâmpla pe scenă era departe, mult departe de propaganda comunistă, oricât loc de protocol al UTC-ului era el!

O dovadă în acest sens este și faptul că, pe la sfârșitul anilor 70, la mini-Ateneul care își avea sediul în fosta casă a lui Malaxa, de pe Aleea Alexandru, acolo unde în prezent funcționează prăbușirea culturală numită Institutul Cultural Român, au început să sosească delegații culturale străine, noi, care aveam săli de repetiții acolo, ținând spectacole comune cu artiștii din acele țări. Eu am prins patru delegații: Una, din Statele Unite și una din UK în anul 1977, una din fosta RDG în 1978 și una din Republica Socialistă Sovietică Moldova, în 1979.

După spectacolele care se țineau în sala mare a Ateneului, rămâneam în barul din dreapta sălii la un ”dialog cultural” cu oaspeții. Cu cei din Statele Unite am discutat despre muzică, fiind foarte curioși să aflăm cum e de fapt pe acolo. Cu cei din Marea Britanie, la fel. Cu cei din Republica Democrată Germană am discutat personal despre posibilitatea reunificării Germaniei, asta, rețineți, în 1978!

Discuțiile cu artiștii din străinătate curgeau firesc, liber, în ciuda ofițerilor de Securitate care erau lângă noi sau, cum s-a întâmplat cu RDG-iștii, ai celor din STASI, care erau în delegația lor.

De întreținerea atmosferei și, firește, a dialogului, se ocupa Tanti Ida, gestionara de la bar care ne aproviziona contra cost cu bere Radeberger, vodkă Stolichnaya sau Krepkaya, rom Cuba Libre, coniac albanez Skanderbeu, Pepsi, suc de mere din Polonia și țigări germane HB sau chinezești, Double Horses.

Ei, bine, în 1979 a sosit la Ateneu o delegație culturală din Moldova. Erau numai poeți cărora, din păcate, le-am uitat numele. Alături de ei erau și câțiva KGB-iși dar și câțiva ofițeri de Securitate. După spectacol, am respectat ”obiceiul locului” și am mers la bar. De data asta, dialogul nu a mai fost deloc vesel, ci foarte profund, purtat pe un ton foarte grav. Nu era loc de zâmbete. Până dimineața, am avut ocazia să aflăm o parte dintre lucrurile oribile care s-au petrecut dincolo de Prut, după cedarea Basarabiei.

Pentru mine, care eram doar un adolescent, era primul contact mai serios cu istoria acelui loc, cu istoria țării mele, pentru că în școală, în niciun caz nu învățasem ce auzisem în acea noapte.

Oricât de ireal v-ar părea ce vă povestesc, așa s-a întâmplat. Iar dimineața, pentru că s-a stat până a doua zi, după ce i-am condus pe poeții basarabeni la autocarul parcat în fața Ateneului, unul dintre ofițerii de informații ne-a spus că în acea noapte a învățat atâta istorie adevărată cât n-ar fi putut să-l învețe nicio școală de Securitate. De atunci, am devenit un fervent adept al ideii de reunificare.

Asta, m-a ținut până în 1995, când, beneficiind de o acreditare OSCE, ca jurnalist al fostului săptămânal Tinerama, al lui Max Bănuș, am fost observator la alegerile locale din Republica Moldova.

Am plecat spre Chișinău entuziast, plin de gânduri de afecțiune pentru, credeam eu, poporul frate, dar și cu o curiozitate imensă. De abia așteptam să vorbesc cu românii de acolo. Primul dialog avut cu un român din Chișinău m-a liniștit definitiv în privința frățietății, a afecțiunii ori, mai rău, a unirii. Iar dialogul ăsta a fost chiar pe stradă.

Aproape de centru, în plină zi, era un adevărat talcioc. Pe câteva ziare așezate pe trotuar, un bărbat cam la 60-70 de ani pusese la vânzare niște cărți românești. Știam că România tocmai trimisese niște camioane cu cărți, fiind donate bibliotecilor de acolo, așa că l-am întrebat pe ăla de unde le are și de ce le vinde?

Mi-a spus că e bibliotecar, că le-a luat din biblioteca în care lucra și că le vinde ca să facă rost de bani. Cu alte cuvinte, le furase, iar acum le vindea. Zic: ”Cum așa!? Nu te gândești că astea au fost trimise ca să ne cunoașteți mai bine, pe noi, cei din stânga Prutului?” Iar ăla mi-a retezat-o scurt: ”Lasă-mă domnule în pace, n-am nevoie de niciun român, n-avem nevoie de voi. Eu vreau să fie cum era pe vremea Uniunii Sovietice, că atunci trăiam bine, nu ca acum”.

Zic, deja enervat: ”Păi, atunci trăiați bine pentru că furați de la noi, de la cehi, de la polonezi, de la țările ocupate de ruși”. ”Păi da, asta vreau, să luăm de la voi, ca să trăim noi bine”! Din momentul acela, în ceea ce mă privește, idealul unirii cu Basarabia mi s-a acrit de tot, începând să caut și alte adevăruri, în afară de ce îmi spuseseră poeții ăia în 79. Și, oho… am aflat!

Am aflat că, așa era, după căderea Basarabiei, românii de acolo au trăit tragedii care cu greu pot fi descrise ori înțelese. Am aflat că prin politica lui perfidă, Stalin a schimbat masiv structura demografică, așa cum a făcut în multe locuri.

Ani la rând de atunci, am aflat că, de fapt, sunt tot mai puțini români care ”simt românește” și că, de fapt, majoritatea dintre ei i-ar da dreptate bibliotecarului despre care v-am povestit, că mai bine era cu URSS-ul, decât acum, și că de-aia nu mai pot ei de România.

De la o vreme, mi se confirmă mai mereu că foarte puțini dintre nativii români din Republica Moldova doresc unirea cu România. Ba, mai rău, că, potrivit unui sondaj INSCOP-Moldova de acum vreo două săptămâni, 43 % din populația acelei țări susține războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Și am mai aflat multe și mărunte, dar niciuna care să mă determine să mai cred ori să mai doresc vreo unire cu acel teritoriu.

Ba, mai mult, de ani de zile consider că orice vehiculare în sens pozitiv a ideii de reunificare e în contra interesului național al României și orice acțiune în acest sens subminează securitatea țării noastre.

Însă, personal, consider că România are obligația să acorde tot sprijinul de care e în stare acestei țări, dar în limitele statutului pe care îl are, de țară membră UE și NATO. Altfel, orice idee în sensul reunificării e toxică și iată de ce cred eu lucrul ăsta:

-Așa cum se vede acum, orice afirmație în sensul reunificării e un motiv în plus pentru propaganda rusă, de a ataca România și românii.

-Din punct de vedere economic, România nu ar putea susține un eventual teritoriu basarabean revenit în granițele de altă dată. Nici măcar Germania nu a reușit să aducă la nivelul părții de vest, fosta RDG, în ciuda alocării an de an a unor sume uriașe în acest sens, darmămite noi.

-Din punct de vedere politic și social, printr-o eventuală unire, România și-ar crea probleme uriașe, din cauza existenței unei populații rusofile violente, antiromânești, antieuropene și antiamericane.

-Lor li se adaugă alte minorități care, din cauza unei atitudini similare, ar amplifica problemele. Din punct de vedere multicultural, nu ar fi niciun beneficiu, ci doar un dezastru social și chiar cultural. Încercați să organizați un spectacol românesc la Comrat și-o să înțelegeți mai bine.

-Un argument împotriva depărtării Republicii Moldova de România, la nivel de populație, stă și rezultatul aceluiași sondaj care relevă că, dacă acum ar avea loc alegeri prezidențiale și parlamentare, populația de peste Prut ar vota masiv cu Igor Dodon și cu ai lui, Dodon dovedindu-se în continuare slugă devotată a Rusiei.

-O eventuală unire cu Basarabia ar fi o aberație politică și socială, de vreme ce Republica Moldova are pe teritoriul ei părți ale armatei unei alte țări, Rusia, care nu doar că e împotriva NATO și UE, de fapt, așa cum dovedește în aceste zile, împotriva a tot ce e civilizat și uman, ci este și nominalizată explicit în doctrina militară a României drept inamic principal, așa cum a fost, de fapt, mereu. În plus, Existența în sudul Republicii Moldova a Găgăuziei, ar aduce țării noastre alte probleme uriașe.

-Din cauzele de mai sus, până și accederea Republicii Moldova în Uniunea Europeană este, cel puțin pentru ani de zile, imposibilă.

Cine susține ideea reunificării României cu Basarabia întreprinde o acțiune antinațională, face jocul Rusiei și, direct, al criminalului Putin. Iar dacă respectivul este cetățean român, este cu atât mai vinovat!