Disperarea unei doamne, şomer de la Finanţe

Ne-am dat întâlnire în orb, aproape ca adolescenţii, într-o staţie de autobuz din Deva. Găsise telefonul meu pe la cineva din Hunedoara. Disperarea din voce se simţea de la distanţă. Şi panica, şi neputinţa, şi revolta. De-aia stăteam cuminte şi aşteptam, lucrând în gând la tot felul de portrete imaginare. Era şi toamnă târziu, ploua (mărunt, exact ca în toate reportajele tâmpite scrise de începătorii netalentaţi!) şi mai era şi rece. Venisem cu câteva minute mai devreme şi măsuram trecătorii, încercând să descoper cu o secundă înainte care dintre femei ar putea fi. N-a mers. Toţi trecătorii acelei duminici de cenuşă păreau împovăraţi, răsuciţi de un gând, gata să arate semnele unei boli sau ale unei tristeţi. Nu ştiu de ce, obişnuiţii de pe străzile unui oraş românesc arată cocoşaţi de gânduri, îmbrăcaţi ponosit sau, dacă nu, tern, trişti, preocupaţi de ceva ameninţător, cu un mers resemnat, de om care se gândeşte să piardă ceva. Când a spus, “bună ziua, mă numesc Dorina Iordate, atenţie, Ior-da-te, nu Iordache”, am fost obligat să recunosc că eram foarte departe de ce-mi imaginam, că aş fi pierdut orice încercare de pariu. În faţa mea se afla o doamnă în cel mai frumos sens al cuvântului. Îmbrăcată îngrijit, cu gust, cu un cordon strâns frumos peste mijloc, pe tocuri şi fardată cu grijă, până la detaliu. La o privire, arăta chiar a om puternic, echilibrat, care, la o adică, ar putea întinde oricui o mână de sprijin.

Nu avea pentru mine nici un fel de memoriu sau de scrisoare. Doar o singură rugăminte. Să-i ascult povestea şi să-i spun ce se poate face. Am încercat să ne plimbăm vreo câţiva paşi pe strada pustie. Căuta un capăt de discuţie. I-am spus că ar trebui să ne adăpostim într-o cafenea. Din păcate, nici una nu se arăta pe aproape. Şi atunci s-a întors spre mine şi mi-a zis direct:

– Sper să nu vă deranjeze ideea, dar v-aş invita la mine. Stau în blocul acela!

A întins mâna spre un bloc cu câteva etaje, dintre cele „făcute de comunişti”, cu uşi grele din tablă vopsită de zeci de ori, cu un interfon importat de prin Taiwan şi montat grosolan, cu celebrul avizier de întreţinere şi cu dulapul gri pentru cutii poştale, încă întregi, neviolate de curiozităţile vecinilor sau ale musafirilor. Dincolo de acel déjà vu mă aflam pe o scară de bloc deosebit de curată, cu flori de interior şi cu câteva muşcate, cu un trandafir japonez într-un vas de tablă zincată. Totul era ordonat, modest, curat, dar ţiuitor de tăcut, o linişte mormântală, de loc părăsit. Am pătruns într-un apartament tip anii ’80, şi el aproape neobişnuit de curat, cu flori mari, cu câteva fotografii în rame, cu cărţi de decor într-o bibliotecă parte din mobilier, totul rece, de parcă n-ar fi fost locuit. Lipseau acele mărunţişuri de viaţă casnică, parfumul zilnic, cel care trădează cotidianul într-un apartament nici mic, nici mare, nici luxos, dar nici la îndemîna oricui. Adică acele semne discrete de viaţă în banalul ei cotidian. Avea mai degrabă un aer de birou, de casă nelocuită, de loc cu o paloare de artificial. A aprins ochiul unui aragaz, a făcut o cafea turcească şi s-a aşezat în faţa mea cu un teanc de hârtii.

– Am cumpărat apartamentul acesta pe un credit de la bancă. Nu voiam să stau pe capul băiatului meu. Abia se căsătorise. Avea şi el dreptul la viaţa lui. Aşa că m-am mutat aici. Plăteam rate, mergeam la serviciu, făceam planuri de viaţă. Şi, deodată, a căzut o bombă! Salariile noastre de la Finanţe au început să joace. Şi euro, şi salariile! M-am trezit că nu pot ţine pasul cu ratele. Noroc că guvernul Boc a venit cu o „favoare” pentru bugetari. Reeşalonarea ratelor pentru cei care au probleme. Mare favoare, a dracului de ”mare” favoare!Am beneficiat şi eu de una în 5 octombrie, 2009. Restanţa a fost introdusă în debit şi a fost mărit comisionul bancar. N-a fost decât o cămătărie legală pentru profitul băncii. Nu m-am redresat, deşi lucram la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara-Deva. N-a trecut mult şi căzut pe mine şi a doua bombă. Reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor, cea anunţată de Traian Băsescu. Asta a declanşat calvarul. Am căutat să muncesc în două locuri. N-am găsit. Am crezut că îmi pot căuta singură dreptatea. M-am adresat Tribunalului Hunedoara-Deva şi am deschis acţiunea din dosarul 6634/97 din 2010. Ştiam că în septembrie 2011 urma să mă pensionez şi nu voiam să plec cu o pensie de nimic, tăiată, din care nu puteam plăti nici creditul, nici să supravieţuiesc în acest apartament. Am cerut să mai lucrez încă doi ani, dar Ministerul Finanţelor a răspuns negativ. Pentru că m-am adresat instanţei şi pentru că am cerut prelungirea contractului la Ministerul Finanţelor, în loc de primă de pensionare, după 38 de ani de muncă, am primit un preaviz. Adică, adio şi n-am cuvinte! Am făcut recurs, dar Curtea de Apel Alba Iulia mi-a transmis şi ea un mesaj de mare compasiune: acţiunea dumneavoastră este nefondată. Sentinţa – definitivă. Am încercat renegocieri cu banca. Nimic!Banca mi-a transmis în scris că mă execută. Protecţia Consumatorilor m-a trimis la Tribunal. În primăvara anului 2012 am acceptat o reeşalonare a creditului. Să plătesc lunar 750 de lei dintr-o pensie de 900. Trebuie deci să trăiesc cu 150 de lei, din care să mănânc, să achit întreţinerea şi să mă uit pe geam. Aşa că am început să bat pe la uşi, să caut de lucru. Am zis că servesc şi la masă, în restaurant. Nici vorbă. Mi-au zis:

– Ce vrei, madam, la 60 de ani, cine să te mai ciupească şi să se uite la tine?

Culmea este că nimeni n-a vrut să-mi dea să fac contabilitate. Auzeau că am lucrat la DGFP şi se fereau de mine. Poate că se temeau să nu-i torn cu ceva la cine ştie cine de la Gardă sau de la Fisc…

Apartamentul e rece-rece. Şi florile din glastră par chinuite de frig. N-are rost s-o întreb de ce nu dă drumul la calorifere. Mă tot întreb ce aş putea să fac pentru ea. În acelaşi timp, mă jenez că am nişte bani în buzunar în timp ce ea trebuie să trăiască doar cu 150 de lei pe lună.

– Pot să vă ajut cu nişte bani?

– Nu, mulţumesc! Caut un loc de muncă. Înţelegeţi, caut un loc de muncă! Sunt un om sănătos. Pot creşte un copil, pot face tot felul de lucruri. Şi în Deva nu găsesc nimic. Nişte tâmpiţi mi-au scris că am un potenţial biologic deosebit, că sunt un om mai mult decât normal, că sunt educată bla-bla-bla. Dar nu înţelegeau că sunt disperată, că sunt la un pas să mor de foame, sau să cerşesc. Şi ştiu contabilitate de vârf, sunt gata să fac orice muncă şi nu găsesc să ridic un pai. Spuneţi dumneavoastră, ce să fac? Cui să mă adresez? Cum să ies din fundătura asta? Am de plătit un sold de 43.000 la un credit pentru un apartament. Acum nu mai face nici pe departe atât. Şi încotro s-o apuc? Eu n-am bani de ceai şi trebuie să achit ratele sau să plec. Dacă mă execută, banca nu recuperează toţi banii. Se ţine după mine. Unde să merg, ce să fac şi cum să ies din situaţia asta?

Încep să înţeleg. Plăteşte ceva care nu este al ei şi nici nu mai valorează atât. În apartamentul rece, figura doamnei are ceva împietrit, de prizonier. Cum aş putea să o apăr şi să îi pledez cauza? Nici nu-mi vine măcar o iede sau o propoziţie pe care să-mi iau la revedere şi să pot ieşi. Mai toate instituţiile i-au trimis hârtii cu răspunsuri tip: ”Avocatul Poporului examinează cererile care au ca obiect sesizarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prin acte sau fapte administrative, de către autorităţi ale administraţiei publice şi regii autonome”.

– Doamnă Iordate, aveţi cumva o adresă la care oamenii să vă scrie?

– Am un număr de telefon. Cine ştie, 0720.910.362!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.