„Domnişoara Pogany a fost ursitoarea mea bună”

Oana Maria Cajal a făcut o carieră strălucită ca dramaturg pe care lectura pieselor ei o pune în evidenţă. Ea este licenţiată a “Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică” din Bucureşti. În 1980 pleacă în Statele Unite cu o bursă oferită de “Asociaţia Criticilor de Teatru Americani”, apoi obţine un “Master of Fine Arts” în dramaturgie, la University of California, San Diego. În prezent este membru al Asociaţiilor “New Dramatists New York”, “Dramatists Guild of America”, din New York şi “Playwrights Workshop” din Montreal, ca şi a Uniunii Scriitorilor din România şi a UNITER. Ca pictor a avut propria expoziţie “Posters for Unwritten Plays”.

A creat personaje şi lumi în teatru prin piesele ei, a generat universuri umane şi drame existenţiale. Teatrul în piesele ei este mai mult decât un schimb de replici, povestea unor vieţi şi destine în istorie. E un teatru în care sufletul omenesc şi mentalităţi se exprimă vibrant, inteligent şi uman pentru a crea poveşti şi drame autentice. Cu partituri generoase pentru actori şi idei regizorale memorabile.

Oana Cajal scrie teatru ca şi cum ar picta portrete memorabile, ca şi cum ar sugera scenografia şi regia deopotrivă, ca şi cum ar face părtaşi spectatorii unei dezbateri simbolice, lirice şi filozofice despre realitate.

La Gala Premiilor UNITER, unde a fost distinsă cu Premiul Cea mai bună piesă românească

Piesele ei sunt drame şi documente existenţiale. Au o poezie sensibilă şi o istorie de viaţă care te implică total. Modernitatea lor nu este un exerciţiu la modă, ci un mod profund de a reflecta destinele şi istoria umană.

Personalităţi ale vieţii teatrale, regizori, actori şi critici de teatru şi-au exprimat admiraţia pentru dramaturgia Oanei Maria Cajal.

“În care din personaje o putem recunoaşte pe Oana Cajal? Şi în cele istorice, dar şi în cele de azi, e Ea în toate! Miraculoasele transfere de identitate, teatru în teatru, iluzie şi realitate, iubirea peste timp (temă favorită). Oana dă buzna într-un muzeu, fuge pe malul mării, se ascunde în grădina lui Monet ca să se regăsească pe sine: dramaturg, poetesă, pictoriţă, mamă, dansatoare, Magiciană”, mărturisea Andrei Şerban.

“Cât de flatat am fost când o scriitoare talentată ca Oana a scris pentru mine o piesă inspirată de celebrul Clemenceau! Chiar dacă eu nu am avut posibilitatea să-i dau viaţă, mă bucur că acest premiu prestigios face dreptate atât piesei, cât şi autoarei, pe care o iubesc ca pe copilul meu”, scria Radu Beligan.

În casa în care s-a născut, în Bucureşti

“Dintotdeauna, Oana Cajal a lăsat să intre lumea pe Fereastra Interioară. Şi astfel, când s-au desenat imagini naive, când s-au ivit versuri jucăuşe pe fondul acelei ironii ludice care nicicând n-a încetat să mă seducă. În ceea ce priveşte acest text, la el mă gândeam de câte ori mă opream, la Paris, să privesc statuia lui Clemenceau, zis şi «Tigrul». Să-i aşteptăm întruparea pe o scenă, acum când îl regăsim într-o carte. Teatrul e un loc al Re-Naşterii”, declara George Banu.

Aceleaşi elogii şi din partea lui Todd London, directorul artistic de la “New Dramatists” din New York, care găsea că a inventat un limbaj teatral inedit, pe care l-a numit “Oana Lingua”. Iar Mac Wellman, cunoscutul dramaturg american, o considera singurul autentic scriitor de teatru suprarealist din America.

Timpul a rămas pe loc într-o oază a adevăratelor valori

În biroul său din Bucureşti

Aţi crescut într-o lume încărcată de poezie şi frumuseţe, de culoare şi lumină, alături de artişti celebri, “în apropiere de Dumnezeu”. Ce amintiri vă leagă de labirintul trecutului?

M-am născut acasă, sub fascinanţii ochi de bronz ai “Domnişoarei Pogany”, celebra sculptură a lui Brâncuşi, “soarele” colecţiei de artă a bunicului meu, Octavian Moşescu, un admirator şi emulator al artiştilor, un rafinat colecţionar, care, sub aparenţa unui boem fără vârstă, ascundea profunzimea unui gânditor socratic. Toată viaţa am fost convinsă că “Domnişoara Pogany” a fost ursitoarea mea bună, a tot ce-i frumos, nobil, înălţător. Am copilărit înconjurată de opere de artă, de obiecte şi tablouri minunate. Pentru mine pereţii casei erau ferestre deschise către lumina culorilor, către vis, către iubire. Fiecare tablou îmi spunea o poveste şi imaginaţia mea înflorea în preajma lor şi a extraordinarilor artişti care ne frecventau des casa. Lucian Grigorescu, Camil Resu, Jean Steriadi, Gheorghe Anghel, Ghiaţă, Ion Pillat, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Hrandt Avachian, “prietenul Hrandt” şi mulţi alţii. Am avut grijă ca fiica mea, Annya, care s-a născut în Canada, să vină cu regularitate în România şi să petreacă cât mai mult timp în casa părinţilor mei, unde Timpul a rămas pe loc într-o oază a adevăratelor valori, a smereniei în faţa artei şi a purităţii sufleteşti. Acest spaţiu drag este izvorul meu de apă vie la gândul căruia îmi cresc aripi oriunde m-aş afla pe pământ.

În geamlâcul casei bunicilor de la Râmnicu Sărat

Ce simte un scriitor aflat în afara graniţelor ţării sale? Aţi părăsit România în urmă cu 32 de ani. Rămâne aceasta o nostalgie pentru dumneavoastră?

În mod paradoxal, noi, românii, răspândiţi în lumea asta mare, avem poate o simţire mai acută a românismului decât cei ce trăiesc în România. Este o conştiinţă, uneori o sfâşietoare rană, alteori o frumuseţe dumnezeiască, mereu o nemuritoare speranţă. Fără îndoială suntem un popor al contrastelor. Distanţele te iluminează şi te apropie în feluri misterioase de locurile în care ai crescut şi pe care le iubeşti, de oamenii cu care ai crescut şi pe care îi iubeşti. Am descoperit România în America şi apoi în Canada, aşa cum, de fapt, am descoperit America fiind româncă. Tot ce am scris şi scriu departe de România este o căutare permanentă a ceea ce înseamnă să fii român în lume, purtând efigia neamului întru aflarea universalităţii. În visele mele de exilată am urcat, urc şi voi urca pentru totdeauna treptele casei părinteşti pentru a regăsi inegalabila iubire. În visele mele de exilată am urcat, urc şi voi urca întotdeauna treptele Teatrului Naţional pentru a regăsi fantastica dăruire a fiecărui Om din acest teatru, pentru a regăsi iubirea de teatru. În acest loc se află răspunsul nemuritor. Pentru că eu cred că speranţa există aici în teatru.

Alături de soţul său, eminentul doctor Stefan Cajal, la vernisajul expoziţiei

Sunteţi o magiciană a cuvintelor, cum v-aţi adaptat scriind într-o altă limbă? Nichita Stănescu spunea că “Omul este suma cuvintelor sale”.

Pentru mine, a scrie într-o altă limbă decât limba mea maternă n-a reprezentat un handicap, ci un imens avantaj. Cuvintele, în engleză, îmi apăreau pline de prospeţime, le descopeream sensuri inedite, mă jucam cu ele ca şi când ar fi fost obiecte tridimensionale. Pe scenă ele nu ilustrau stări sau idei, ci ocupau spaţiu scenic. Se crea o dinamică specială între gest şi cuvânt. Cuvinte care îşi pierduseră sensul de atâta uzură renăşteau într-o identitate uitată. Expresiile stereotipe dobândeau astfel o dimensiune filozofică surprinzătoare. Rezultatul a fost că piesele mele aveau o atracţie specială pentru regizorii şi actorii cu care am lucrat şi în special pentru publicul american.

Ce aţi luat în suflet când aţi plecat în America?

Rana sfâşietoare a despărţirii de cei dragi şi sfatul lui Brâncuşi: “Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus ca să poţi să vezi foarte departe”.

În lumea tablourilor ce-i poartă semnătura

Neprevăzutul v-a stârnit teama? Cum v-aţi acomodat?

Neprevăzutul e pentru mine un catalizator al creaţiei. Previzibilul mă panichează şi mă plictiseşte. Cât despre acomodare, pot să afirm că imigrarea înseamnă a învăţa să trăieşti NICI AICI şi NICI ACOLO, NICI ACUM şi NICI ATUNCI, UNDEVA, NICĂIERI.

Cum aţi reuşit să treziţi interesul în Statele Unite?

Nu ştiu exact cum am reuşit să trezesc interesul în SUA, unde aproape toate piesele mele au fost jucate. Ce mă intrigă mai mult este că timp de atâţia ani n-am trezit interesul, până la acest premiu, în propria mea ţară.

Cine v-a influenţat ca scriitor?

Ionesco, Beckett, Cehov, Caragiale şi bunicul meu, Octavian Moşescu.

Ce vă inspiră ca scriitor?

Tot. Chiar şi căţeaua neagră care m-a muşcat de picior pe strada Mântuleasa, strada copilăriei mele.

“Bunicul meu a transformat Balcicul într-un paradis al pictorilor”

Locul în care a copilărit

Ştiu că mai aveţi un loc iubit. Balcicul zidit de pictori şi visători. “Balcicul trăia nu numai prin lumina solară, ci şi prin cea a sufletului. Lumina sufletelor se îmbina cu cea solară. Lucru pe care artiştii l-au înţeles. Ei au descoperit că, în Balcic, casele aveau porţile numai ca décor, fiindcă acolo totul era deschis, erau suflete deschise, oamenii comunicau nu numai între ei, ci şi cu natura, într-o comuniune desăvârşită. Balcicul era o deschidere spre lumină, încât nici acum nu ştiu dacă acea lumină venea din cer, din mare sau din noi”, scria mama dumneavoastră, Balcica Măciucă, în volumul “Balcic”.

Balcicul! Oraşul alb, oraşul fermecat al pictorilor, unde s-a născut mama mea, Balcica. Bunicul meu a fost primarul Balcicului, fiind numit de Nicolae Iorga, pe vremea Reginei Maria. El era un autentic Mecena şi a transformat Balcicul într-un paradis al pictorilor, al artiştilor, pe care i-a stimulat şi cărora le-a oferit condiţii de creaţie unice în spiritul unei ospitalităţi devenite legendară. Sunt fericită că am avut posibilitatea ca în ultimele trei veri, dinainte de dispariţia tatei, să fim împreună cu toată familia la Balcic. Tatăl meu, Constantin Măciucă, era şi el un pasionat de pictură şi de teatru. De altfel, a şi fost Director artistic al Teatrului Naţional din Bucureşti, alături de Andrei Şerban, şi a publicat numeroase volume de artă, printre care, “Portretul”, despre Corneliu Michailescu, care îşi dezvăluie valenţele talentului şi originalitatea viziunii.

Oana Cajal în atelierul fiicei sale, Annya

De altfel, cred că migdalii înfloriţi de la Balcic, ca nişte candelabre de lumină, migdalii în floare pe ţărmul stâncos al golfului alb care adăpostea Balcicul au dat şi titlul cărţii de poezii “Golful cu migdali”, dar şi numele piesei dumneavoastră, “Vânzătorul de migdale”. Mama dumneavoastră povestea că migdalul alb din pictura lui Mützner rămâne umbra unui dor care nu cunoaşte graniţe.

Bunica mea, Penca, desprinsă parcă dintr-o pictură, era aceea care făcea ca obiectele să-şi vorbească între ele dându-le farmec şi poezie. Toţi i se adresau cu “Frumoasa doamnă Moşescu”. Îmi apare mereu chipul ei, cu părul negru strâns la spate într-un coc, cu trăsăturile feţei desenate de mâna unui mare artist. Cred că şi muzica ce-i răscolea sufletul şi amintirile o apropiau de idealurile artiştilor care ne umpleau casa.

“Tăcerea dintre cuvinte poate să vindece răni de neexprimat”

Pe veranda casei din Râmnicu Sărat

E grea povara celebrităţii?

Nu pot să-ţi răspund la această întrebare pentru că nu mă simt deloc celebră. Singura “povară” pe care o simt acum, ca urmare a “Premiului UNITER” pentru Cea mai bună piesă a anului 2011, este grija realizării unui spectacol semnificativ. Un spectacol care să cucerească publicul, care să rezoneze adânc în sufletul fiecărui spectator. E interesant că după mai mult de 25 de ani prima piesa pe care am scris-o în limba română, “Ultimul Pact”, a câştigat acest premiu! Sunt în tratative pentru ca piesa să fie jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în această stagiune.

Cu siguranţă teatrul a fost un drum iniţiatic. Este el combustibil pentru imaginaţie? Se observă acest lucru şi în “Ultimul Pact”, piesă scrisă în formula “teatrului în teatru”.

Absolut. Teatrul, pentru toţi cei care îl iubesc cu pasiune, este un drum iniţiatic.Un drum al cunoaşterii de sine, al descifrării unui sens al vieţii, al împărtăşirii misterului fiinţei în simultaneitatea trăirii colective a actului teatral. Este un combustibil extrem de preţios pentru imaginaţie, o libertate interioară pe care să te îmbarci ca pe o corabie care să te ducă către orizonturi misterioase, mereu revelatorii. În piesa mea, “Ultimul Pact”, o dramă istorică reală este integrată în arhetipul nevoii de redescoperire a sensului existenţial prin sentimentul purificator al iubirii ca certitudine spirituală. Este o poveste de dragoste pasionantă în care planul contemporan se suprapune celui istoric prin similitudinea destinelor personajelor care parcurg, în alte paliere temporale, aceleaşi trasee iniţiatice. Natura joacă un rol esenţial, Grădina lui Monet la Giverny fiind de fapt grădina spirituală a iubirii şi luminii în care se petrece transcendenţa în timp şi spaţiu a personajelor contemporane, Maestro şi Valerie. E grădina spirituală după care tânjim toţi şi pe care evenimentul teatral o face să trăiască în noi.

Balcica Măciucă împreună cu nepoata sa după examenul de absolvire, la Montreal

Ce au însemnat experienţa românească, spectacolele văzute, în structurarea propriei scriituri dramatice?

Până acum, piesele mele au fost jucate numai în Statele Unite şi Canada. Sper ca în curând să mi se ofere şansa de a lucra acasă, pentru teatrul românesc, pentru că tot ce am scris este inspirat din apartenenţa la spiritualitatea românească şi de şcoala de teatru românească, una dintre cele mai valoroase din lume. În acelaşi timp, sunt permanent preocupată de crearea unui limbaj teatral care să rupă barierele de orice natură, să recâştige publicul, să-l reunifice într-un act de recunoaştere a universalităţii.

Aţi explorat în dramaturgia dumneavoastră ipostazele sumbre ale contemporaneităţii, sursele de nelinişte individuală şi planetară. De multe ori, tăcerea, aşa cum mărturiseaţi, împlineşte funcţia unui limbaj pe care îl înţelegi. Ce ar trebui să exprime dramaturgia acestui timp?

Într-o epocă de criză, confuză, aberantă şi disperată, avem nevoie de a ne regăsi în primul rând în noi, de a ne recupera condiţia umană. Avem nevoie de a ne redescoperi şi reinventa miturile, de a dezgropa memoria colectivă de sub dărâmăturile lăsate în urma buldozerelor unei istorii triste, dezumanizate. Teatrul este un lăcaş de reconstrucţie, de redevenire, teatrul are nevoie de cuvinte. Ca scriitor, cuvintele sunt unealta mea. Dar teatrul are nevoie şi de tăcere. Pentru că tăcerea dintre cuvinte poate să vindece răni de neexprimat. Sigur, cuvintele rămân o sursă de speranţă. Dar astăzi trăim într-o lume suprasaturată de cuvinte, suntem sufocaţi de cuvinte. Cuvintele şi-au pierdut adeseori sensul, atât sunt de uzate. În teatru există şansa de a regăsi adevăratul sens al cuvintelor.

Bunica şi nepoata pe strada din faţa casei în care s-a născut Balcica

Când aţi început să scrieţi teatru?

Am început să scriu teatru în San Diego California. Prima mea piesă, “East European Tetralogy”, a fost nominalizată în 1986 drept cea mai bună piesă a anului. Ea a impresionat publicul american, presa i-a acordat o mare atenţie, la fel posturile de radio. În România, piesa a fost trecută sub tăcere din cauza conţinutului ei “subversiv”. Piesele următoare, “The Almond Seller” (Vânzătorul de migdale), jucată la Teatrul “Baca Downtown” din New York, “Berlin, Berlin”, la “Mandell Weiss Center for Performing Arts”, la Workhouse Theatre din NewYork şi la Brandeis University, “Neajunsul de a fi în viaţă”, la Lincoln Center şi Directors Lab, “Waiting for Godot to Leave” (Aşteptând plecarea lui Godot), la Immigrants Theatre Project, New York, “Echange at Café Mimosa” şi “The Long Journey to Whereto” (Lungul drum către Unde), la Perishable Theatre, Providence, “The Enduring Legend of Marinka Pinka and Tommy Atomic”, care a făcut parte din “SummerNite Festival” din Chicago. Piesele se înscriu în seria scrierilor transculturale, o tendinţă obsedantă în spaţiul nord-american. Ele au fost jucate cu succes pe scenele unor teatre din New York, Hartford, Boston. Apoi, la Montreal, am publicat “Zece piese şi un scenariu”, scenariul fiind comisionat de Fox Searchlight Pictures pentru un proiect sub egida “New Dramatists” din New York, şi volumul de picto-poeme “Solenodon”. La receptarea favorabilă a acestor piese mi s-au acordat prestigioasele burse “The National Endowement for the Arts” pentru “outstanding talent” în dramaturgie, precum şi Bursa “Fullbright”.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră conceptul de teatru experimental?

Cred că astăzi, în lume, teatrul experimental ar trebui să însemne o investigaţie nu la nivelul Formei (s-a bătut şi răzbătut această direcţie), ci o introspecţie la nivelul conştiinţei contemporane, a nevoii fundamentale de Sens, de sens al condiţiei umane în noi şi în lume.

Patru generaţii pornite din Balcic, Penca, Balcica, Oana, Annya

Nu de mult, aţi avut o expoziţie de pictură, prezentată la “Seagram Gallery”, la Teatrul “Centaur” din Montreal. Titlul ei este “Posters for Unwritten Plays”, “Afişe pentru piese nescrise”. Ce rol joacă pictura în periplul dumneavoastră artistic?

Am pictat primul meu tablou la 5 ani, în aşteptarea venirii de la maternitate a nou născutului meu frate, Alexandru, care este astăzi un reputat muzeograf şi expert de artă, iar fiica lui, Ana-Maria, a studiat şi ea istoria artei. Tabloul reprezenta un vas maro, cu flori maro, pe o măsuţă maro. Nu mi-a plăcut niciodată culoarea maro, dar a fost singurul creion colorat pe care, în acel moment, l-am găsit prin casă. La 9 ani am avut prima expoziţie. A avut loc în grădina casei de vară a bunicilor mei, la Râmnicu Sărat. Am agăţat picturile pe frânghia de rufe. Bunicul meu a apărut foarte ceremonios la “vernisaj”, a privit cu atenţie fiecare tablou şi, la sfârşit, a cumpărat câteva din ele. “E foarte important ca artiştii să fie încurajaţi din punct de vedere financiar”, a spus el atunci. Mare dreptate avea! La 18 ani, cu o zi înainte de examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice, m-am răzgândit şi am intrat la Institutul de Teatru şi Cinematografie, secţia Teatrologie. N-am devenit niciodată pasionată de critica de teatru, dar de viaţa din teatru, da. Cât am lucrat câţiva ani la Teatrul Naţional, am descoperit cât de mult iubesc teatrul, naşterea unui spectacol. Spre disperarea şefului meu, dispăream mereu din birourile secretariatului literar pentru a asista la repetiţii. Eram avidă de-a urmări tot ce se petrece pe scenă şi-mi plăcea de asemeni enorm să petrec timp la ateliere unde am îndrăgit atâţia oameni minunaţi, meseriaşi sufletişti devotaţi realizării perfecte a fiecărui detaliu dintr-un spectacol.

Radu Beligan scria în Prefaţa volumului antologic “Ten Plays and a Screenplay”: “Am observat-o atent pe Oana în perioada când îmi redacta jurnalul de repetiţii la spectacolul «O scrisoare pierdută», a cărui regie mi-o asumasem. Oana inspira aerul sălii ca pe o esenţă tare, purificatoare, era în continuă rezonanţă cu viaţa scenei şi-i absorbea magia în fibra interioară a fiinţei, fortificându-şi o chemare. Descopeream în ea o împătimită de teatru care-i învăţa secretele de la arlechin. Îmi dădeam seama că tânăra mea colaboratoare, înzestrată cu o inteligenţă vie, tăioasă, avea datele de inneitate ale unui dramaturg: spirit de observaţie percutant, intuiţia sigură a caracterelor şi a situaţiilor şi, mai presus de toate, sclipirea replicii prompte şi exacte. Discuţiile cu ea erau memorabile. Caracteriza cu forţa unui aforism. «Poantele» ei făceau deliciile teatrului. Umorul ei sec, incisiv era drapat însă de o candoare care cucerea; ironia la adresa altora era blândă şi prietenoasă, dar proiectată asupra-şi era necruţătoare. Nu-i oare aceasta sigla distinctivă a spiritelor superioare? Şi nu sunt premisele unui dramaturg? Şi am pariat cu mine însumi că Oana îşi va descoperi vocaţia pentru literatura dramatică. Şi astfel, într-o bună zi, tânăra care nu accepta nici o îngrădire a personalităţii sale, nici spiritele tutelare, a ales, cum se spunea prin anii ’80, libertatea şi şi-a inventat un nou destin. Cel de dramaturg. Îi mulţumesc Oanei că mi-a răsplătit încrederea investită în ea şi a făcut din mine un câştigător”.

După ce m-am stabilit în America am obţinut un Masterat în Playwriting de la University of California. Pentru mine, în viaţă, cuvintele reprezintă sursa celor mai mari neînţelegeri, dar, în acelaşi timp, ele rămân speranţa de-a dărâma toate zidurile Berlinului şi de a reuşi o adevărată comunicare. Revenind la Nichita Stănescu, eu aş spune că Omul este suma cuvintelor sale, din păcate, uneori NEROSTITE.

“Vreau, prin picturile mele, să inspir oamenii să celebreze Viaţa!”

La Gala UNITER

După o îndelungată pauză v-aţi reîntors la grafică acum câţiva ani cu volumul de picto-poeme “Solenodon”, unde desenul de pe coperta I o are ca autoare pe Annya Andrea Cajal. Desenul conceput de Annya a fost introdus într-o miniatură reprezentându-l pe voievodul Matei Basarab, ataşată la Evanghelierul de la Biserica Sfântul Nicolae din Chilia scris în 1553 şi ferecat în 1664 de voievod. Ce v-a determinat să reveniţi anul trecut şi la pictură?

Relativ recent am trecut printr-o experienţă dureroasă care m-a făcut să realizez că viaţa e scurtă şi am mult prea multe de spus. Imaginile sunt mai rapide decât cuvintele. Aşa am reînceput să pictez. Aveam în mine dorinţa arzătoare de a picta cât de tristă şi cât de frumoasă este viaţa! Cât de disperată şi cât de divină! Cât de înfricoşătoare şi cât de împăcată! Cât de întunecată şi cât de luminoasă! Acum! În această secundă! Vreau, prin picturile mele, să inspir oamenii să celebreze Viaţa! Şi am vrut ca expoziţia mea să fie prezentată într-un teatru, pentru că teatrul e cel mai viu loc pe Pământ. Un loc unde oamenii există cu adevărat împreună, unde oamenii redescoperă împreună credinţele uitate, memoria colectivă, visele, fricile şi speranţele! Motto-ul şi mesajul expoziţiei a fost: “În reflectorul morţii, VIAŢA străluceşte în cele mai luminoase culori! Celebraţi! Acum! În această secundă!”. Mă ocup în prezent de publicarea lucrărilor mele într-un volum care are titlul expoziţiei. “Posters for Unwritten Plays”. Titlurile afişelor vor fi şi titlurile pieselor. Fiecare afiş va fi acompaniat de un scurt sinopsis al piesei. Plus Personaje, Timp, Spaţiu. Această carte se va adresa nu numai oamenilor de teatru, dar şi tuturor celor care vor să dea frâu liber imaginaţiei. Sper că acest volum va fi publicat în România şi lansat în teatrul în care vor fi expuse picturile-afişe din carte.

Amintire a locului iubit, Bucureştiul copilăriei

Care sunt temele pe care le-aţi abordat călătorind în lumea cuvintelor?

Temele mele sunt limbajul ca personaj teatral, invizibilul gândirii care devine vizibil pe scenă, regăsirea memoriei colective, disperarea singurătăţii în faţa morţii, iubirea prin care ne ajutăm să trăim, resurecţia umanului în plin absurd al existenţei.

Dramaturgia ca domeniu existenţialist?

Sartre afirma că nu avem libertatea de a nu alege. Încerc în teatru să transform această libertate de tip existenţialist în parcurs iniţiatic.

Lobo Antunes spune că literatura nu are patrie. Patria e compusă din oamenii pe care îi iubeşti.

E foarte adevărat. Aş adăuga numai şi “din oamenii care te iubesc”.

Într-un sertar al inimii se află şi Balcicul

Şi Locurile? Locurile pe care le iubeşti şi care sunt atât de preţioase. Geografia sufletului…

Am patru locuri pe care le ador şi care mă definesc ca om şi ca artist: casa părinţilor din Bucureşti, casa şi grădina bunicilor la Râmnicu Sărat, Balcicul Magic al mamei şi Spaţiul Paradoxal de Familiar al Saint-Sauveur-ului Canadian.

Atunci când exploraţi sufletul simţiţi o eliberare interioară?

Sunt mereu în căutarea unei eliberări interioare. Explorările sufleteşti sunt exerciţiile mele cotidiene de alpinism spiritual, către vârful Muntelui Analog. Numai astfel îmi pot menţine oxigenul raţiei de supravieţuire necesară a unei identităţi autentice.

“Visez la o armonie universală, în care oamenii să trăiască prin iubire”

Pictură ce evocă Râmnicu Sărat

Pentru că am vorbit de iubire şi lumină. Aveţi o fiică seducătoare şi mărturisesc că de puţine ori am întâlnit tineri de 18 ani care să aibă o asemenea pasiune pentru oamenii în vârstă. Din câte ştiu, Annya a fost admisă recent la prestigiosul Colegiu Marianopolis, este pasionată de medicină şi a fost răsplătită de curând cu Premiul I acordat de “Alzheimer Society of Montreal” pentru proiectul ei “Surorile memoriei, Păzitoarele amintirilor”. Motto-ul concursului a fost proverbul african: “Când un bătrân moare arde o bibliotecă”. De altfel, străbunicul, profesorul Marcu Cajal, părintele pediatriei româneşti, spunea: “Preţuiţi şi respectaţi copiii de astăzi, creatorii de civilizaţie şi cultură de mâine”. Bunicul, academicianul Nicolae Cajal, a avut o strălucită activitatea ştiinţifică în domeniul virusologiei şi microbiologiei, transmiţându-i parcă această pasiune pentru cercetare, iar tatăl ei, Doctorul Stefan Cajal, este un binecunoscut geriatru, în Montreal. Studiul Annyei s-a aplecat asupra relaţiei dintre două surori nonagenare, amândouă bolnave de Alzheimer, şi Annya a avut intuiţia să le mijlocească reîntâlnirea. Şi asfel cele două surori au reuşit să-şi reactivize amintirile. Aţi descoperit şi în ea o genă a scrisului?

Annya e o fiinţă sensibilă, profund preocupată de simţămintele oamenilor pe care îi întâlneşte, în special de simţămintele bătrânelor călugăriţe pe care le îngrijeşte. Le iubeşte enorm pe pacientele de la infirmeria unde face voluntariat şi e adorată de toate pacientele care au între 90 şi 106 ani. Mâinile Annyei care ţin mâinile bătrânelor sunt o punte miraculoasă între viaţă şi întunericul uitării. Fiecare gest cuantifică emoţii, amintiri. O pacientă de 102 ani, care nu scosese niciun cuvânt de foarte mulţi ani, i-a vorbit Annyei. Ea îmblânzeşte monştrii singurătăţii şi ai uitării şi aduce alinare sufletelor pustiite de amintiri. Cu siguranţă are în ea şi o genă a scrisului. A câştigat un prestigios concurs literar, a scris eseul premiat de “Alzheimer Society of Montreal” şi a descoperit şi viziunea literară a “Solenodonului”, animalul simbolic. “Solenodonul” este un cuvânt care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. El există şi îl puteţi găsi în enciclopedii (Solenodonus cubanus), de unde veţi afla că este un animal singuratic care trăieşte în păduri dese şi umede. Ca toate animalele hiper-inteligente şi senzuale, are un simţ tactil foarte dezvoltat. Este un alpinist desăvârşit, de vreme ce se poate căţăra, ca şi Limbajul Poetic, pe suprafeţe verticale, aproape imposibil de escaladat. Se topeşte după tandreţe şi nu s-ar despărţi niciodată de mama lui, de parcă ar vrea să trăiască asemenea Pruncului Sfânt, într-o icoană eternă a iubirii. După ce Annya l-a descoperit şi l-a desenat, l-am adoptat în imaginaţie. L-am transformat într-un soi de Sesam deschide-te, când vreau să scriu poezii. Mă cuibăresc în numele lui ca într-un căuş cald în care soarele (sole) şi pământul se regăsesc şi se despart la nesfârşit. Solenodonul e PAZA FERICITĂ a picto-poemelor mele. Picto-poeme încăpăţânate să nu se despartă de copilăria şi de vraja atât de misterioasă a liniei în simbioza cu cuvintele.

Saint Sauveur, un alt loc pe harta inimii

Ce am putea învăţa de la Annya apropo de voluntariat, care la noi nu se practică frecvent?

La o vârstă aşa de fragedă (se îngrijeşte de bătrâni de la vârsta de 15 ani), este de admirat faptul că e sigură de drumul ei în viaţă, ştie că vocaţia ei este să-i ajute pe cei care au nevoie să fie ajutaţi. Pentru asta va studia neuropsihologia. Continuă astfel tradiţia familiei pe linie paternă: străbunicul Marcus Cajal, bunicul Nicolae Cajal şi tatăl Stefan Cajal, toţi medici şi cercetători. De fapt, ce face ea reflectă foarte bine tema pactului din piesa mea. În piesă, Clemenceau (82 de ani) îi propune lui Marguerite (cu 40 de ani mai tânără ca el): “Tu ai să mă ajuţi să mor, eu am să te ajut să trăieşti”. La fel, Annya, mereu surâzătoare, le ajuta pe bătrânele ei călugăriţe să parcurgă cu blândeţe distanţa care le-a rămas până la moarte. Iar ele o ajută să-şi trăiască viaţa dându-i în schimb imensa bucurie de a le fi utilă şi binefăcătoare.

Cum aţi defini spaţiul teatral?

Ca şi o biserică, ca un lăcaş de adunare al oamenilor dornici de a împărtăşi împreună o credinţă. Credinţa că putem transcende cotidianul, că valorile spirituale sunt cele care ne protejează demnitatea omeniei şi speranţa.

Annya Cajal, soarele surâzător care luminează ultimii ani de viaţă

Cum priviţi teatrul românesc în paralel cu cel american şi canadian?

Cred că cea mai mare diferenţă e publicul. Simt, în România, că oamenii vin la teatru cu o dorinţă mai puternică de a se lăsa impresionaţi, de a participa. Că au o nevoie vitală de teatru. Cioran a spus că “Omul este cel mai scurt drum între viaţă şi moarte”. Parafrazându-l, aş spune că spectacolul de teatru este cel mai scurt drum între bucuria de a exista şi curajul de a-ţi privi moartea în faţă.

Ştiu că vă este foarte greu de fiecare dată când plecaţi de aici de acasă, din România şi sunteţi copleşită de Dor.

Chiar foarte greu. Din ce în ce mai greu. De fiecare dată am sentimentul unei rupturi nefireşti, unei tristeţi iremediabile. Pentru că am intrat în Valea Plângerii şi mi-am amintit… Şi tot ce mi-am amintit a dispărut. Doar amintirile au rămas în mine, le pun în valiză şi plec din nou ca să mă întorc din nou.

Grădina Casei de la Montreal. Ca şi Monet, un grădinar îndrăgostit de grădina lui

Ce vă dezamăgeşte când veniţi acasă?

Imaginea mea reflectată în imensa oglindă de la consola cu sfeşnice de argint din casa părinţilor. Mi se pare că imaginea mea nu mai seamănă cu mine.

Ce semnifică recentul Premiu UNITER pentru dumneavoastră?

Înseamnă o regăsire. O întoarcere acasă în alt fel decât până acum. Emoţia purificatoare a unei renaşteri.

Oana Cajal când lucra ca secretar literar la Teatrul Naţional din Bucureşti

Ce înseamnă acasă?

Acasă înseamnă când, dimineaţa, ies din camera mea de altădată şi nu doar o aud pe mama, dar o şi văd, şi o şi pot atinge.

La ce visaţi?

Cu riscul de a părea naivă, visez la o armonie universală care să-i facă pe oameni să se accepte unii pe alţii, să aibă compasiune unii pentru alţii, să se ajute unii pe alţii sa trăiască, prin iubire. Şi, în spiritul iertării, mai visez la o PAGINĂ ALBĂ.