„Te mulţumeşti cu scrisul mărunt, îţi faci iluzii că el poate surprinde o parte din ceea ce desenul ar surprinde mai bine, şi adaugi alte note între ramele paginii, îndoit însă: niciodată nu ţi-a reuşit o descriere făcută la faţa locului, în aer liber, e probabil o lege a scrisului să nu reuşească decât după ce s-au stins ţipetele formelor şi ale culorilor şi s-au prăvălit în ireal lumina prea crudă, cântecul viu al păsărelelor, aromele şi şoaptele peisajului. Şi-apoi, hârtia, închipuită ca o mediterana fără margini, te-ndeamnă să tot navighezi, necuprinsul ei are loc şi pentru cel mai neînsemnat detaliu, îţi vine să te-apuci de-o treabă nebunească: să faci inventarul complet al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, fabuloasă acumulare de chipuri şi aparenţe, fiindcă nu cred să fie în lume scriitor care să nu spere ca va reuşi, într-o zi, să epuizeze, printr-o muncă tenace, întregul mobilier al unei privelişti, catagrafiind până şi furnicile şi frunzele, stelele din cer şi stelele din iarbă, universalul puls al sevelor în tulpini şi mulţimea umbrelor ce însoţesc de-aproape fiecare obiect”, scria Mircea Horia Simionescu.
Ultimul mohican al Şcolii de la Târgovişte îşi va găsi astăzi ultimul popas pământesc la Cimitirul Bellu, după ce a reuşit, în felul lui, să inventarieze, într-un joc ironic, dublat de nostalgie, o lume, să creeze, alături de „stele din cer şi stele din iarbă”, oameni şi cărţi, întâmplări şi farse literare.
Născut în 1928 la Târgovişte, s-a jucat din adolescenţă cu cuvintele, a participat, fără să ştie, aşa cum Domnul Jourdin nu ştia că face proză, la avangardele epocii, a trecut, împreună cu prietenii din acea vreme, prin tăvălugul istoriei, de care s-a apărat, uneori mai bine, alte ori mai rău.
A redactat, în liceu fiind, împreună cu Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi alţi adolescenţi târgovişteni, reviste manuscris, într-un singur exemplar, a scris versuri, şi-a croit proiecte literare ce aveau să devină cărţi cu titluri extravagante, cum ar fi „Marele tratat”, „Cartea despre femeia esenţială şi lumile anexe”, „Vegetaţii lunare” sau „Istoria organică”, primă formă a viitoarei „Bibliografii generale”, publicate târziu, în 1970. În 35 de ani, textele „autorilor închipuiţi” s-au adunat într-un volum de un haz incredibil, în care Topârceanu şi Alecsandri stau alături de Marcel Precar, în care sunt „arhivate” volume cu neverosimile titluri, dacă ar fi să ne gândim numai la „Fuga lui Ibsen la perşi”.
Cu un an înainte apăruse „Dicţionar onomastic”, prima carte din ciclul „Ingeniosul bine temperat”. O revelaţie după proza realist socialistă ce domina producţia literară impusă după război. Relaţia operă-viaţă se dovedea şi ea burlescă, scriitorul devenind şef de cabinet al secretarului Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Dumitru Popescu.
De altfel, până când se pensionează medical, după ce se internează la spitalul de psihiatrie şi „îşi regăseşte acolo libertatea”, drumurile paralele ale literaturii sale şi ale scriitorului, director în Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, director general Operei Române din Bucureşti, jurnalist la „Scânteia” (e drept fără cine ştie ce activitate editorială), constituie un traseu biografic demn de pana lui, amintind de Urmuz.
Apoi, biografia publică se va confunda cu titlurile cărţilor publicate: „Povestiri galante” (1974), „Răpirea lui Ganymede” (1975), „Jumătate plus unu” (1976), „Breviarul (Historia calamitatum)”, în 1980, „Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău” (1983), „Nesfârşitele primejdii” (1978), „Învăţături pentru Delfin” (1979), „Banchetul” (1982), „Ulise şi umbra” (1982), „Redingota” (1984), „Licitaţia” (1985), „Trei oglinzi” (1987), „Asediul locului comun” (1988), „Îngerul cu şorţ de bucătărie” (1992),
„Paltonul de vară” (1996), „Fărădelegea vaselor comunicante” (1997), „Febra. File de jurnal (1963-1971)”, în 1998, „Târgovişte (Scurt excurs sentimental)”, în 1999, „Cum se face, Târgovişte” (2002). Iar viaţa omului se împarte între apartamentul din Bucureşti şi casa de la Pietroşiţa, construită de el, cu multe greutăţi şi veşnice „aventuri”.
Mircea Horia Simionescu, scriitorul cu un stil ironic, parodic, afectat livresc şi erudit, înrudit cu literature absurdului, postmodernist avant la lettre, debutase editorial la 40 de ani. Aveau să treacă încă 40 până la un nou debut, de data aceasta ca poet, cu volumul „Versete de unică folosinţă”.
„Astăzi, la 80 de ani, am revenit la poezie şi mărturisesc că sunt parazitat de ideea că suprarealismul a fost infestat de conjunctura politică a Europei acelei vremi. Acesta este motivul pentru care scriu poezie suprarealistă (nu chiar izbutită, e drept); am scris două-trei poeme, după părerea mea cam nereuşite, dar încerc să merg pe linia avant-suprarealismului: Urmuz, Kugler, Taşcu Gheorghiu, Tzara şi altii care au făcut literatură suprarealistă fără a se înregimenta. Încerc să repar ceva din ce s-a stricat, dar cu privirea aţintită spre viitor. Sectorului literatură nu i-a fost redată încă normalitatea”, afirma cel pentru care literatura era „o joacă de-a realitatea” şi pentru care întreaga realitate era literatură.
Cu două zile în urmă, „joaca” lui s-a sfârşit. Poate că, undeva, în Univers, Mircea Horia Simionescu va continua să numere stele de pe cer şi din iarbă şi va privi, ironic şi nostalgic, către această lume, reală şi imaginată.
