Drumul până la Oscar al Nataliei Musteață INTERVIU

Regizoarea și scenarista româno-americană Natalie Musteață a câștigat premiul Oscar pentru Cel mai bun scurtmetraj, la cea de-a 98-a ediție a Premiilor Academiei, pentru filmul „Two People Exchanging Saliva”.

„Am stat cu inima strânsă toată noaptea”

Scenariul scurtmetrajului premiat, scris la sfârșitul anului 2022, pornește de la mișcările de represiune din perioada respectivă: în Florida erau adoptate legile ‘Don’t Say Gay’ ale guvernatorului DeSantis iar în Iran, moartea lui Mahsa Amini declanșa mișcarea de protest ‘Femeie, Viață, Libertate’.

Paul Cozighian, cunoscut pentru reportajele din timpul Revoluției din 1989, este înrudit cu familia tinerei cineaste. El spune că a reușit să vadă filmul înainte de momentul premiului, însă experiența a fost una plină de emoție și incertitudine, mai ales având în vedere tema. Filmul prezintă o societate în care sărutul este interzis, iar relațiile dintre oameni sunt supuse unor reguli absurde.

„Am stat cu inima strânsă toată noaptea. Eu am văzut deja filmul. Am avut șansa să-l văd pe canalele franceze, Canal Plus, care e partener, l-au urcat la ei. Deci pe site-urile franțuzești e disponibil.

Și când am mai văzut și filmul, m-am și speriat, zic, Doamne, nu știu dacă ăștia o să primeze un asemenea film, e ciudățel filmul, e special. Și a fost foarte curajoasă să înceapă cu un film complet deranjant și e interesant că atunci când vezi filmul zici: da, ok, ce țăcăneală ce s-a întâmplat? Dar după aia îți rămâne întipărit în minte, ceea ce e foarte rar la filme, îți joacă în subconștient zile în șir după ce l-ai văzut. Asta este ceva rar și numai filmele mai speciale ajung la performanța asta.”

O familie de artiști și o poveste începută în București

Legătura lui Paul Cozighian cu familia Marcoci este una veche și personală. El a copilărit în același cartier cu mama regizoarei și își amintește atmosfera artistică și nonconformistă din acea familie.

„A moștenit pasiunea pentru imagine și pentru fotografie de la maică-sa, pe care o cunosc foarte bine. Am copilărit împreună cu Roxana, o fată deosebită și curajoasă care și-a luat viața în mâini încă de la terminarea liceului și a fost implicată în mișcarea Goma, și-a riscat și viața pentru că transmitea manuscrisele lui Goma prin Centrul Cultural Francez ca să ajungă la Paris scrierile lui.”

Curajul acesteia avea să-i schimbe radical viața.

„Și, cum să spun, chiar o tipă curajoasă și a reușit să fugă via Paris. A stat un an la Paris și a ajuns în America după aia. Dar țin minte că am stat de vorbă cu Paul Goma pe vremuri, când am făcut un interviu cu el, în anii 90, și îmi spunea că a făcut o manifestație în fața ambasadei României la Paris ca să dea drumul la oameni printre care și Roxana Marcoci care este verișoara mea de-a doua, mama lui Nathalie. Pe Nathalie am văzut-o de vreo 3-4 ori când era mică.”

El povestește și un episod care i-a rămas în memorie din anii ’80, când familia din România vedea înregistrări video trimise din Statele Unite. De altfel, și cineasta povestește în interviuri că a fost crescută cu limba română și cea franceză.

„Când s-a născut Nathalie, mama Roxanei era fericită că e bunică și mi-a pus o casetă video unde o vezi pe Nathalie mergând în patru labe pe jos și se aud voci în limba română, crezi că ești în România.

Și la un moment dat camera panoramează pe fereastre și vezi că de fapt era etajul 35 în New York. Era un șoc total și pentru noi, New York-ul, doamne ce departe e, n-o să ajungem niciodată acolo.

Bunica lui Natalie era actriță la teatrul Giulești și juca mult și la teatrul Țăndărică în piese pentru copii, era o femeie foarte deschisă, foarte veselă și făcea niște petreceri…cum sunt armenii, primitori, și tot timpul se vorbea tare, aveai senzația că oamenii se ceartă dar ei, când colo, petreceau”.

În opinia lui Paul Cozighian, succesul Nathaliei nu este întâmplător, ci rezultatul mediului artistic în care a crescut.

„Roxana e curator la MoMA și are și un doctorat în istoria artei și este specialistă pe fotografie contemporană, e clar că a trăit într-un mediu bun Nathalie și a avut de la cine să învețe“.

Susținerea industriei internaționale

Succesul filmului a fost susținut și de figuri importante din lumea cinematografiei.

„A fost luată în brațe de săptămânalul The New Yorker și asta a fost marea lovitură pentru că au susținut, au făcut multe workshopuri, interviuri și Julianne Moore a fost coproducătoare, deci a contribuit la promovarea filmului.

Și în Franța, pentru că filmul e coprodus cu o casă franceză, în Franța a fost Isabelle Huppert care a fost coproducătoare.”

Un început de drum

Pentru Paul Cozigian, premiul nu este punctul culminant, ci mai degrabă începutul unei cariere.

„După umila mea părere, așa că am și o vârstă și am nas, e doar începutul. Fata asta n-o să dispară. Nu e o chestie de scurt metraj și pe urmă nu se mai întâmplă nimic. Va continua research-ul și o să intre chiar puternic în zona asta.

Deocamdată filmul a fost văzut pe circuitul de festivaluri ori în evenimente speciale, cu proiecții speciale, n-a intrat într-un circuit clasic pentru că în general filmul de scurtmetraj e greu de distribuit de unul singur. Se fac cicluri cu mai multe filme și ca să poți aduci oamenii în sală, trebuie să le arăți vreo 3-4 filme, mai ales de astea care au cam jumătate de oră. Deja e un mediu metraj aș putea spune, nu e un scurtmetraj acest film. Ce este șocant acolo este că oamenii care plătesc sunt ‘pălmuiți’. Este o critică la societatea de consum mai ales în contextul actual, unde mai bine pui banii deoparte. N-are cum să fie bine primit filmul ăsta în America și e curajos că Hollywood s-a mobilizat să-l premieze.”

E încununarea unui stil de educație care până la urmă a dat roade

Jurnalistul spune că un eventual proiect în România al realizatoarei depinde și de industria de la noi. Părinții Nataliei au fost alături de ea și partenerul de viață și corealizatorul filmului a prezentat-o ca regizoare și scenaristă româno-americană în discursul său.

“Roxana și Cristi Alexa s-au dus la Hollywood să-și susțină fata, au postat pe Instagram o grămadă de clipuri, de video-uri, pentru ei este ceva absolut fantastic, e încununarea unui stil de educație care până la urmă a dat roade.

Mai degrabă cred că soțul ei cred că e mai deschis (la un proiect în România n.r) decât ea așa din ce citesc printre rânduri, din ce au povestit pe scenă, el a prezentat-o, ‘it’s a Romanian American’ dintr-o familie de artiști. E dificil pentru că rădăcinile s-au dus toate, adică ea e născută acolo, e cu toată familia acolo, e complicat, însă faptul că se vorbește în continuare românește e o speranță.”

Jurnalistul, absolvent al Universității de Teatru și Film, vorbește și despre propriul parcurs profesional, început în timpul Revoluției din 1989, dar care a continuat până în prezent în România, corespondent pentru Le Figaro și televiziuni din Franța.

„Eu am făcut un dus întors de fapt, pentru că eu m-am trezit jurnalist peste noapte la Revoluția din ‘89, eram student la cinematografie în ultimul an și având acea cameră video am zis: nu se poate trebuie să fiu martor și să documentez ce se întâmplă pe străzile Bucureștiului. Fără să-mi dau seama m-am transformat în jurnalist și mi-a plăcut foarte mult. Să faci videoreportaj până la urmă e mai ușor de produs decât filmul artistic și de asta am rămas ancorat pe partea de jurnalism. Îmi lipsește prima meserie, pe care am făcut-o în tinerețe, și parcă acest moment mi-a dat și mie curaj să mă reapuc de ea.”