În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Când m-am dus la întâlnirea pe care ne-am dat-o, am sperat din inimă să nu vină. Nici astăzi nu pot să-mi explic ce forţă ascunsă m-a făcut să calc peste toate interdicţiile mele interioare şi, aproape împotriva voinţei mele, să-l caut.
Dar m-a primit şi a fost foarte vorbăreţ. Nu ştiam că în clipele acelea eu reprezentam întregul lui auditoriu dorit şi pierdut şi că pălăvrăgeala sa se datora în primul rând acestei situaţii. Şi nici nu ştiam că sunt poate singurul ziarist care se mai ocupă de un personaj cu un statut atât de incert în vremuri atât de incerte. Pentru că dacă aş fi ştiut toate astea, aş fi fost cu atât mai mirat că un om în loc să se agate eu încântare de ultimul pai − sau cu deznădejde, cum vreţi! −, nu face decât să simuleze pe ce teren sigur stă el şi cu ce prebleme măreţe se confruntă. Cacialma cunoscută de când lumea, veţi zice, doar că el nu-mi spuse nimic, dar absolut nimic, despre teletransport, aşa că a trebuit să-i aduc eu aminte de scopul vizitei mele, ba să-i spun chiar pe şleau că dacă nu catadicseşte să-mi vorbească despre asta n-o să am despre ce să scriu. El zâmbi − „ştie el ce ştie” − şi îi dădu mai departe cu fanfaronada cu care nu încetase să mă bombardeze de când am intrat.
Dacă aş fi ştiut adevărul în legătură cu persoana lui, câte supoziţii subtile şi nemaipomenite n-aş mai fi făcut! Cât m-aş mai fi îmbătat cu iluzia că sunt foarte şmecher şi că pot ghici tot ce se ascunde în spatele unei atitudini. Dar n-am ştiut nimic, fapt care m-a făcut să nu scriu atunci despre Poolo şi să accept ca de puţine ori în viaţă că am pierdut o jumătate de zi de pomană cu un subiect ratat. Întâmplarea asta m-a salvat poate de multe necazuri pentru că eu am fost ultimul gazetar care i-a mai luat un interviu timp de mulţi ani.
2
— Bine, spuse funcţionarul, până acum nu ne-am apropiat cu niciun pas de scopul activităţii pe care am fost chemaţi s-o îndeplinim. Vă repet încă o dată: dacă nu voi afla acum rostul pentru care va trebui să apăsacele manete, nu-l voi mai afla niciodată…
— Dar…
— … pentru că nu voi mai fi curios să-l aflu.
— Crede că toţi gândim la fel, preciză femeia.
— Acum puneţi altfel problema, spuse directorul adjunct.
— Cum adică altfel?
— Până acum aţi pus mai multe întrebări şi la majoritatea lor nu v-am putut răspunde. Asta în mod foarte sincer. În afară de cele la care mi-au lipsit informaţiile, unele erau, ca să spun aşa, bune doar pentru sfinx: mai mult existenţiale, dacă-mi permiteţi formularea. Dar ultima întrebare o considerăm perfect legitimă şi nu există niciun impediment pentru a vă răspunde. Doar că acest răspuns este banal şi, luaţi pe nepregătite, nu vă va spune mare lucru. Este vorba despre o idee a lui Poolo în legătură cu capacitatea omului de a se încadra într-o ecuaţie ca element al ei. Directorul adjunct se întrerupse din vorbă şi se rezemă de speteaza scaunului, privindu-i cu atenţie. Dar ei nu păreau nici mai uimiţi şi nici mai interesaţi. Dumneavoastră veţi fi aceste elemente, continuă el.
— Frumos dar nu asta a fost întrebarea: noi vrem să ştim…
— N-am terminat! Poolo a fost convins că integrarea fiinţei umane ca element al unei ecuaţii ştiinţifice ar permite orice rezultat, în funcţie de calitatea respectivului element uman.
— Niciodată n-am priceput prea clar cum vine treaba asta, interveni bătrânul şi mai ales nu am priceput prea concret ce înseamnă să bagi un element uman într-o ecuaţie. Plus de asta, Poolo mi-a spus că din punct de vedere practic şi teoretic proiectul acesta nu mai prezintă niciun fel de impedimente, dar că, din punct de vedere moral şi în primul rând prin prisma consecinţelor, nu ştie dacă-şi poate lua răspunderea pentru o astfel de întreprindere.
— Adică?
— Nu ştiu mai mult.
— Ceea ce este sigur, continuă directorul adjunct, este că proiectul la care aţi fost aduşi dumneavoastră este un act strict moral, de cea mai înaltă moralitate. Dumneavoastră ar trebui să manevraţi manetele acelea, iar în timpul în care aţi face-o n-ar muri nimeni pe glob.
Directorul adjunct zâmbi. Ceilalţi se priviră o vreme, apoi izbucniră în râs: era o descărcare nervoasă. Râdeau tot mai tare, cu lacrimi, cu hohote, ţinându-se de burtă, isteric. Apoi se mai potoliră şi bătrânul ceru un pahar de apă.
— Sincer să fiu, spuse fostul funcţionar, eu n-am prea priceput metafora dumneavoastră.
— Înseamnă că v-am divulgat-o prea devreme, spuse directorul adjunct. Şi, în afară de asta, nu este vorba despre niciun fel de metaforă.
— Adică?
Adică este vorba despre exact ceea ce aţi auzit.
