„Electra”, visul tregediei lui Patrice Chéreau

După „Cosi fan tutte” şi „Din casa morţilor”, legendarul regizor Patrice Chéreau a revenit la Festivalul de la Aix-en-Provence cu „Electra”, o coproducţie „Scala” din Milano, „Metropolitan Opera” din New York, Opera din Helsinki, „Staatsoper” din Berlin şi „Liceu” din Barcelona. Un spectacol ce a constituit unul dintre evenimentele majore ale Festivalului de Operă de la Aix-en-Provence şi ale anului liric 2013.

„Electra”, o operă incitantă, în regia lui Patrice Chéreau

Întoarcerea lui Patrice Chéreau la Aix-en-Provence, la şase ani după magistrala „Din casa morţilor”, a lui Janacek, a fost un triumf. De data aceasta, este vorba despre casa unui singur mort, cea a lui Agamemnon, asasinat de Clitemnestra şi de amantul său, Egist.

Agamemnon, numele defunctului rege din Micene, sună ca un plânset sfâşietor în gura fiicei sale. Electra nu mai doreşte decât răzbunarea pentru uciderea tatălui de către Clitemnestra. Pândeşte întoarcerea fratelui ei, Oreste, singurul care poate împlini această răzbunare pe care Destinul o cere, iar natura o respinge.

Poetul Hofmannstahl a revizitat tragedia lui Sofocle, născută din această aşteptare, ca un om al începutului de secol XX, care ştie în ce măsură orice mit poate afecta psihicul omenesc. Din strigătul universal şi intim al Electrei, Richard Strauss a făcut o operă răscolitoare, cu o partitură vulcanică, cu tema aşteptării febrile şi apoi cu cea a violenţei.

Mezzosoprana germană Waltraud Meier este Clitemnestra.

Încă din prologul tăcut se simte că Chéreau îşi urmăreşte visul despre tragedie, de mult timp. Măturile servitoarelor pe scările de piatră, apa împrăştiată pe sol sunt ritualuri antice. Muzica intră ca o rafală de vânt. Electra în zdrenţe este alungată în curte împreună cu servitorii, pradă viziunilor morţii. Patrice Chéreau i-a creat o latură de homeless celest care te face să te gândeşti la călătorul din filmul lui Agnes Varda, „Fără acoperiş şi fără lege” (Sans toit, ni loi).

Mezzosoprana Waltraud Meier

Soprana germană Evelyn Herlitzius este de o graţie şi de o luminozitate uluitoare. Această fiară care se târăşte, certată de unii, temută de alţii, nu se mai ridică decât într-o căutare disperată a celuilalt. Electra îmbrăţişează genunchii mamei sale, care vrea s-o distrugă, se luptă cu sora sa, Chrysothémis, pentru a o convinge să ucidă împreună cu ea, îl îmbrăţişează cu dragoste pe Oreste, pe care-l recunoaşte sub trăsăturile străinului tânăr venit să-şi anunţe, prin viclenie, propria moarte.

Decorul lui Richard Peduzzi este de o puritate clasică: o curte înconjurată de ziduri şi, în fundal, un imens mihrab. Porţi joase ale curţii şi un portal de fier către grădină. În acesat spaţiu unic, fiecare detaliu al regiei capătă un relief aproape coregrafic: de la corul servitoarelor aranjat într-o manieră picturală pe muzică, la luminile rafinate ale lui Dominique Bruguière, trecând prin hora privirilor care nu se opreşte niciodată. Patrice Chéreau a imprimat dansului marca Electrei, cu gesturi sinuoase, furioase, dezarticulate, uneori până la transă.

Cu vocea sa halucinantă, impresionantă, Evelyn Herlitzius a dominat scena aproape două ore. Vocea sa cu puternice vibraţii este asemănătoare celei a marilor tragediene. Departe de a fi un monstru, Clitemnestra, în interpretarea lui Waltraud Meier, apare profund umană.

Sub bagheta lui Essa-Pekka Salonen, Orchestra din Paris a trecut printr-o probă de foc cu eleganţă.

Una din marile voci wagneriene ale ultimelor trei decenii s-a dovedit încă o dată a fi o adevărată Divă. Waltraud Meier a declarat că îl compară pe Patrice Chéreau cu o sonată de Beethoven. Aceasta l-a întâlnit pe Chéreau în 1992 la Paris pentru producţia cu „Wozzeck” de Berg la Théâtre du Châtelet. Dar îl ştia de când avea 20 de ani, când reuşise la un concurs la Bayreuth.

Acum Electra, una dintre fiicele lui Agamemnon, invocă fantoma tatălui său, aşteptând reîntoarcerea fratelui său Oreste pentru a face dreptate.

În rolul lui Oreste, Mikhail Petrenko.

„Mi-am dorit ca Electra să nu fie un personaj isteric şi monilitic”

Electra la Aix-en-Provence

Patrice Chéreau este un nume ilustru nu numai în regia de teatru şi film, ci şi în cea de operă. S-a făcut remarcat cu punerea în scenă a spectacolului „L’héritier de village”, de Marivaux. Prima sa regie în operă a fost „Italianca în Alger” la Spoleto. Primul film a fost „Senzualitatea orhideei”, un policier după romanul omonim al lui James Hadley Chase. În 1976, de un deosebit succes se bucură „Inelul Nibelungilor” la Festivalul de la Bayreuth, urmat de „Lulu” la Opera din Paris. La Scala din Milano montează „Lucio Silla” şi „Wozzeck”, la Théâtre du Chatelet.

Este recompensat cu „Premiul Juriului” la Festivalul de la Cannes pentru „Regina Margot” şi pentru „Don Giovanni”, la Salzburg. Îi este decernat „César” pentru cel mai bun realizator pentru pelicula „Ceux qui m’aiment prendront le train”. În 2001 i se oferă „Ursul de Aur” şi Premiul „Îngerul albastru” la Festivalul de Film de la Berlin, pentru „Intimité”.

Două mari succese în 2007: La Festivalul de la Aix-en-Provence cu „Din casa morţilor” şi la Scala din Milano cu „Tristan şi Isolda”.

În 2009, prezintă „Persécution”, un nou film la Mostra de la Veneţia.

În 2010, Chéreau este invitat să conceapă o expoziţie la Muzeul Luvru. Creează o scenografie particulară, ce evocă istoria picturii în 40 de tablouri provenite din colecţiile Luvrului, ale Centrului Pompidou şi ale Muzeului Orsay. Cu această ocazie oferă o reprezentaţie excepţională a „Visului de toamnă” de Jon Fosse.

Din casa morţilor la Aix-en-Provence în 2007

Regizorul îşi destăinuie proiectele într-un interviu cu Michel Parouty, din „Opera”: „Eram liber până în 2014. Dacă mi s-ar fi propus să realizez un «Don Carlos» de Verdi, aş fi spus nu. La fel aş fi răspuns dacă mi s-ar fi cerut să pun în scenă «Otello» de Verdi, pe care nu-l iubesc pentru că nu are nimic din «Othelo» original. La fel s-ar fi întâmplat şi cu «Lear» de Aribert Reimann, pe libretul lui Claus H. Henneberg, după «Regele Lear» de Shakespeare. Şi aceasta pentru că eu nu cunosc o operă adaptată după operele lui Shakespeare care să aibă înălţimea teatrului său.

Ideea «Electrei» i-a venit întâi lui Bernard Foccrouulle, apoi lui Stephane Lissner de la Scala din Milano. După aceea, dirijorul finlandez Essa-Pekka Salonen mi-a propus să lucrăm împreună, aşa că am spus da. Celor trei teatre li s-au adăugat Opera din Helksinki, «Teatro Liceu» din Barcelona şi «Staatsoper» din Berlin.

«Electra» vine din noptea timpurilor. Lungul parcurs a început cu Iliada, fiind urmat de Echil, Sofocle şi Euripide, până la Hofmannstahl. Strauss a cerut permisiunea de a aduce modificări piesei. Hofmannstahl a dorit să se distanţeze de o Grecie foarte clasică, îndreptându-se către un fel de barbarie orientală sau primitivă. Dacă mi s-ar fi propus să sugerez un alt Strauss, precum «Cavalerul rozelor», aş fi spus nu. Pentru că această muzică nu mă interesează prea mult. Strauss şi Hofmannstahl, în colaborarea lor, au pornit într-o direcţie bizară pentru mine. Este foarte misterioasă, mai ales că vine după «Electra»”.

Waltraud Meier şi Patrice Chereau în timpul repetiţiilor

Întrebat cum procedează în afara reflecţiilor asupra textului, regizorul a replicat că mai întâi ascultă discurile, adăugând: „Iubesc în operă tocmai acea combinaţie între text şi muzică, care mi se pare pasionantă. Să lucrezi pe un timp determinat mi se pare o provocare fascinantă. Sunt fericit când regăsesc coerenţa şi forţa textelor de bază, aşa cum a fost cazul tragediei greceşti pe care n-am abordat-o niciodată direct. Atunci când am montat «Fedra», am căutat-o în versurile lui Racine. Niciodată nu mi-am imaginat că voi pune în scenă «Din casa morţilor» de Janacek. În «Electra», alături de dirijorul Essa-Pekka Salonen, am căutat în muzică nuanţele”.

În Electra, regizorul Patrice Chéreau a evitat să creeze un personaj isteric, monolitic, căutându-i slăbiciunile, fragilitatea, arătând că ea se poate abandona şi momentelor de tandreţe şi nu trebuie să strige tot timpul.

În relaţia cu interpreţii, Chéreau a încercat şi a reuşit să le explice logica montării şi maniera sa de a lucra. Waltraud Meier, care este Clitemnestra, a fost şi Isolda, aşa încât îi cunoştea maniera de a lucra.

Dar vorbind despre viitoarele distribuţii pe care le va avea, Chéreau mărturiseşte faptul că la New York în rolul Electrei va fi Nina Stemme.

Patrice Chereau în timpul repetiţiilor

Criticii de operă au stabilit şi o paralelă cu un alt titlu din repertoriul regizorului, „Hamlet”, pe care l-a prezentat la Avignon.

Vorbind depre contextul dificil pe care îl traversează cultura şi în special opera, Patrice Chéreau afirmă: „Opera are un public foarte conservator. Şi apoi, în acest domeniu ne bazăm întotdeauna pe mecena, pe cei care iubesc cu adevărat opera. Mi-am dat seama, încă de acum câţiva ani, că opera se află într-o perioadă de mutaţii. Faptul că am montat «Inelul Nibelungilor» la Bayreuth, în 1976, arăta că lucrurile erau pe cale să se schimbe. Montasem «Italiana în Alger» la Festivalul de la Spoleto şi «Povestirile lui Hoffmann» la Palatul Garnier, două opere care n-au făcut niciodată parte din universul meu muzical. Când m-am angajat la Bayreuth, a fost un pariu de necrezut a lui Pierre Boulez. Am fost fericit atunci când am putut să abordez Mozart, începând cu «Lucio Silla» pe care nimeni, în afară de Jean-Pierre Ponnelle, nu a vrut să-l facă. A fost o alegere personală, şi nu o comandă. Am iubit şi momentele din «Cosi fan tutte» şi mai puţin «Don Giovanni», pentru că eram intimidat în faţa lui. Nu m-am încumetat niciodată să regizez «Nunta lui Figaro» pentru că mi s-a părut mult prea complicat. Dar am făcut-o cu «Wozzek» şi «Lulu» ale lui Alban Berg şi cu «Din casa morţilor» de Janacek.

Mulţi mi-au propus să fac un film după «Inelul Nibelungilor», dar mi-am zis: de ce aş face-o? Ca să intru în competiţie cu mine însumi? Am terminat cu Wagner şi nu voi ataca niciodată «Parsifal». Mult timp am refuzat «Tristan» şi nu există niciun raport după mine între cele două. Îmi pare rău, dar a trebuit să-l refuz de două ori pe Daniel Barenboim la Bayreuth. Dar atunci cânt Stephane Lissner şi Daniel Barenboim mi-au adus proiectul de deschidere de la Scala pentru 2007-2008, în care Waltraud Meier era Isolda, nu am putut să mai refuz. Ideea mea a fost aceea de a face teatru pe muzică, de a rezolva problema timpului”.