Cea mai nouă fizică este, cu adevărat, o nouă fizică. Nu era aşa atunci când au fost formulate ecuaţiile lui Einstein. Dar odată cu ecuaţia funcţiei universale de undă, geniala contribuţie a lui Schrödinger la fundamentarea cuanticii, începea ceva nou. Abia acum, după aproape un secol, fizicienii dobândesc o înţelegere necontradictorie a noutăţii ce s-a ivit atunci. Simplul fapt că între relativitate şi cuantică a rămas o prăpastie a contradicţiilor conducea, prin logica lui Gödel, la concluzia că fizica este o ştiinţă completă. Dacă un sistem logic e contradictoriu, atunci e complet – acesta e paradoxul gödelian. Viceversa: dacă sistemul e fără contradicţie, atunci e incomplet.
Acum, de câţiva ani, prin simpla renunţare la parametrul timp, fizica se dovedeşte a fi fără contradicţie. Corolar? Este incompletă. Uluitorul Philippe Guillemant propune, într-o carte numită aparent absurd La physique de la conscience, adăugarea unei fizici a informaţiei la fundamentele cuantice ale materiei şi deduce că acest fundament al… fundamentului este stăpânit de şase dimensiuni spirituale (trei ale lui moi şi încă trei ale lui soi).
Linia aceasta de evoluţie a gândirii despre materie a fost prefaţată de modul în care alt fizician uluitor, Carlo Rovelli, a înţeles extrem de dificilul concept al entropiei (ordinea ori dezordinea interacţiunilor dintre entităţile fizice). Rovelli a „văzut” că în trecut (în orice punct al trecutului) găsim mai multă ordine (entropie joasă) datorită unui efect de perspectivare care face ca focusările noastre din prezent (din orice prezent) să piardă cantităţi mari de informaţie despre acel trecut, ce, astfel, ne apare în configuraţii mai ordonate decât cele ale prezentului.
Entropia devenea, aşadar, un concept mixt: şi spiritual (cognitiv), şi fizic.
Acesta e sensul tare al spiritualului: conştienţa este aceea care face să fie maya materiei. Un sens care s-a pierdut în Occident după revoluţia copernicană a cosmologicului. Dar nu întru totul. Sensul tare al spiritualului nu a fost slăbit în gândirea lui Goethe, în sensibilitatea lui Novalis ori în antroposofia lui Rudolf Steiner.
Am folosit mai sus cuvântul uluitor de două ori… Iată-l într-o a treia justă folosire. Exista în eminescologie o carte care vorbea despre percepţia spiritualului (în sens tare) în literatura lui Eminescu, dar nu am băgat-o în seamă vreme de câteva decenii. A fost publicată de George Bălan, un muzicolog faimos în deceniul opt al secolului trecut. Atunci a publicat Nebănuitul Eminescu, iar după câteva luni (în 1977) a fugit de sub teroarea regimului comunist din ţară. În Occident a devenit un comentator al lui Cioran, lepădându-se de inspiraţia antroposofică pe care o grădinărise în ţară. În 2020, Editura Sens, cu sediul în Arad, i-a republicat-o. Este într-adevăr o carte uluitoare. George Bălan face de ruşine toate interpretările care acuzau viziunile paseiste ale poetului şi o făceau din diverse perspective ideologice. Unica perspectivă cu adevărat eminesciană ţine de spiritualitatea din efectul entropic al faptului de a ne uita în trecut. Este ceva similar şi în faptul de a ne uita la stele: lumina ce ne vine de acolo poate reprezenta un prezent ce s-a stins pe când aici nici nu începuse trecutul nostru.
Nostalgia Paradisului, care brăzdează ca nişte fulgere toată opera lui Eminescu, este cea mai caracteristică manifestare a perspectivismului spiritualmente conştient.
A doua prejudecată a eminescologiei ce se prăbuşeşte în cartea lui George Bălan este cea a unui Eminescu ateu ori măcar agnostic.
Atenţie la acest citat: „Istoria veche era pentru el o pregătire la creştinism, evul mediu era plantarea lui, iar vremurile viitoare vor face din pământ grădina Domnului” (Moş Iosif).
Cine cunoaşte minimal antroposofia vede imediat în acest citat miezul creştinismului ezoteric din rozicrucianismul ce a înflorit exoteric prin Rudolf Steiner. George Bălan a „minerit” în manuscrisele eminesciene şi a scos de acolo zeci de poeme cu conţinut explicit creştinesc:
„Iisuse Hristoase izvor mântuirilor
Şi Domn al oştirilor,
De oameni iubitorule,
Mântuitorule […]”
(Ms. 2276, f. 19)
„Şi lumea toată s-a mântuit
Prin moartea unuia
L’a lui înviere cântăm
Cântăm Aleluia.”
(Învierea, variante)
Zeci de astfel de apologii. Zeci de poeme fără tropi. Pur şi simplu: mantre apologetice.
Acum, aici, ar fi cazul să fie făcut cunoscut sensul spiritual al unei mantre. Nu e locul aici şi acum. În chip fizic nu e locul. Explicaţiile ar cuprinde volumul a sute de pagini. Philippe Guillemant face demonstraţia faptului că, odată transformată în intenţionalitatea inimii, o mantră poate influenţa prezentul via liniile temporale din viitor. Este miezul noii fizici, care, deocamdată, sună a metafizică. Dar aşa suna şi gândul materialiştilor elini care au conceput atomul (indivizibilul). Ei sunt supraconfirmaţi, azi, în cercetările din domeniul gravitaţiei cuantice. Acolo se scrie acum ecuaţia „atomului” de spaţiu (cu absenţa parametrului timp).
A treia prejudecată spulberată în Nebănuitul Eminescu ţine de personajul de basm Făt-Frumos. Beau-fils, spune Chrétien de Troyes despre Parsifal. Iar George Bălan susţine că Eminescu era pe deplin conştient de semnificaţia iniţiatică majoră care subîntinde povestirile Graalului (y compris cele despre Făt-Frumos): faptul că sângele care a curs pe Cruce a euharistiat materia planetei noastre.
Revenind la mult acuzatul paseism eminescian, avem a medita dacă nu cumva trecutul din acest fragment
„Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când domnii îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechite castele, conciziile divanului de oameni bătrâni – poporul entuziast şi creştin unduind ca valurile mării în curtea domniei – iară eu, în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înţelepciunii, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune – preot durerilor şi bucuriilor – bardul lor.”
(Geniu pustiu)
nu era altceva decât prezentul unui poet care, în smerenie, nu îşi putea declara condiţia de bard (rege şi mag) anacronic născut în pustia unei lumi fără magie, fără nobleţe şi fără trecut.
Eu ma bazez pe disperarea unui baietel care face pipi ca fetitele, cu fundul pe colac. Daca ala, din poporul ales, este ingrozit cat de sus poate urina Eminescu, foarte sus, cel mai sus si asta se vede din majoritatea scrierilor sale, atunci asa este. Ma lasa rece ca un critic muzical, scriitor de SF trait in alte vremuri decat poetul, scrie el ca poetul e crestin, asta e egal cu zero. Eminescu a avut tot timpul si spatiul sa se defineasca singur. Mai inteleg ca biserica lui Dan Ilie Elvetianul e disperata ca pierde masiv din adepti si ziua disparitiei are un termen fixat de altii. Eu nu inteleg cenzura, aia care au practicat-o nu mai exista !