Cea mai nouă fizică este, cu adevărat, o nouă fizică. Nu era aşa atunci când au fost formulate ecuaţiile lui Einstein. Dar odată cu ecuaţia funcţiei universale de undă, geniala contribuţie a lui Schrödinger la fundamentarea cuanticii, începea ceva nou. Abia acum, după aproape un secol, fizicienii dobândesc o înţelegere necontradictorie a noutăţii ce s-a ivit atunci. Simplul fapt că între relativitate şi cuantică a rămas o prăpastie a contradicţiilor conducea, prin logica lui Gödel, la concluzia că fizica este o ştiinţă completă. Dacă un sistem logic e contradictoriu, atunci e complet – acesta e paradoxul gödelian. Viceversa: dacă sistemul e fără contradicţie, atunci e incomplet.
Acum, de câţiva ani, prin simpla renunţare la parametrul timp, fizica se dovedeşte a fi fără contradicţie. Corolar? Este incompletă. Uluitorul Philippe Guillemant propune, într-o carte numită aparent absurd La physique de la conscience, adăugarea unei fizici a informaţiei la fundamentele cuantice ale materiei şi deduce că acest fundament al… fundamentului este stăpânit de şase dimensiuni spirituale (trei ale lui moi şi încă trei ale lui soi).
Linia aceasta de evoluţie a gândirii despre materie a fost prefaţată de modul în care alt fizician uluitor, Carlo Rovelli, a înţeles extrem de dificilul concept al entropiei (ordinea ori dezordinea interacţiunilor dintre entităţile fizice). Rovelli a „văzut” că în trecut (în orice punct al trecutului) găsim mai multă ordine (entropie joasă) datorită unui efect de perspectivare care face ca focusările noastre din prezent (din orice prezent) să piardă cantităţi mari de informaţie despre acel trecut, ce, astfel, ne apare în configuraţii mai ordonate decât cele ale prezentului.
Entropia devenea, aşadar, un concept mixt: şi spiritual (cognitiv), şi fizic.
Acesta e sensul tare al spiritualului: conştienţa este aceea care face să fie maya materiei. Un sens care s-a pierdut în Occident după revoluţia copernicană a cosmologicului. Dar nu întru totul. Sensul tare al spiritualului nu a fost slăbit în gândirea lui Goethe, în sensibilitatea lui Novalis ori în antroposofia lui Rudolf Steiner.
Am folosit mai sus cuvântul uluitor de două ori… Iată-l într-o a treia justă folosire. Exista în eminescologie o carte care vorbea despre percepţia spiritualului (în sens tare) în literatura lui Eminescu, dar nu am băgat-o în seamă vreme de câteva decenii. A fost publicată de George Bălan, un muzicolog faimos în deceniul opt al secolului trecut. Atunci a publicat Nebănuitul Eminescu, iar după câteva luni (în 1977) a fugit de sub teroarea regimului comunist din ţară. În Occident a devenit un comentator al lui Cioran, lepădându-se de inspiraţia antroposofică pe care o grădinărise în ţară. În 2020, Editura Sens, cu sediul în Arad, i-a republicat-o. Este într-adevăr o carte uluitoare. George Bălan face de ruşine toate interpretările care acuzau viziunile paseiste ale poetului şi o făceau din diverse perspective ideologice. Unica perspectivă cu adevărat eminesciană ţine de spiritualitatea din efectul entropic al faptului de a ne uita în trecut. Este ceva similar şi în faptul de a ne uita la stele: lumina ce ne vine de acolo poate reprezenta un prezent ce s-a stins pe când aici nici nu începuse trecutul nostru.
Nostalgia Paradisului, care brăzdează ca nişte fulgere toată opera lui Eminescu, este cea mai caracteristică manifestare a perspectivismului spiritualmente conştient.
A doua prejudecată a eminescologiei ce se prăbuşeşte în cartea lui George Bălan este cea a unui Eminescu ateu ori măcar agnostic.
Atenţie la acest citat: „Istoria veche era pentru el o pregătire la creştinism, evul mediu era plantarea lui, iar vremurile viitoare vor face din pământ grădina Domnului” (Moş Iosif).
Cine cunoaşte minimal antroposofia vede imediat în acest citat miezul creştinismului ezoteric din rozicrucianismul ce a înflorit exoteric prin Rudolf Steiner. George Bălan a „minerit” în manuscrisele eminesciene şi a scos de acolo zeci de poeme cu conţinut explicit creştinesc:
„Iisuse Hristoase izvor mântuirilor
Şi Domn al oştirilor,
De oameni iubitorule,
Mântuitorule […]”
(Ms. 2276, f. 19)
„Şi lumea toată s-a mântuit
Prin moartea unuia
L’a lui înviere cântăm
Cântăm Aleluia.”
(Învierea, variante)
Zeci de astfel de apologii. Zeci de poeme fără tropi. Pur şi simplu: mantre apologetice.
Acum, aici, ar fi cazul să fie făcut cunoscut sensul spiritual al unei mantre. Nu e locul aici şi acum. În chip fizic nu e locul. Explicaţiile ar cuprinde volumul a sute de pagini. Philippe Guillemant face demonstraţia faptului că, odată transformată în intenţionalitatea inimii, o mantră poate influenţa prezentul via liniile temporale din viitor. Este miezul noii fizici, care, deocamdată, sună a metafizică. Dar aşa suna şi gândul materialiştilor elini care au conceput atomul (indivizibilul). Ei sunt supraconfirmaţi, azi, în cercetările din domeniul gravitaţiei cuantice. Acolo se scrie acum ecuaţia „atomului” de spaţiu (cu absenţa parametrului timp).
A treia prejudecată spulberată în Nebănuitul Eminescu ţine de personajul de basm Făt-Frumos. Beau-fils, spune Chrétien de Troyes despre Parsifal. Iar George Bălan susţine că Eminescu era pe deplin conştient de semnificaţia iniţiatică majoră care subîntinde povestirile Graalului (y compris cele despre Făt-Frumos): faptul că sângele care a curs pe Cruce a euharistiat materia planetei noastre.
Revenind la mult acuzatul paseism eminescian, avem a medita dacă nu cumva trecutul din acest fragment
„Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când domnii îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechite castele, conciziile divanului de oameni bătrâni – poporul entuziast şi creştin unduind ca valurile mării în curtea domniei – iară eu, în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înţelepciunii, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune – preot durerilor şi bucuriilor – bardul lor.”
(Geniu pustiu)
nu era altceva decât prezentul unui poet care, în smerenie, nu îşi putea declara condiţia de bard (rege şi mag) anacronic născut în pustia unei lumi fără magie, fără nobleţe şi fără trecut.
Eu ma bazez pe disperarea unui baietel care face pipi ca fetitele, cu fundul pe colac. Daca ala, din poporul ales, este ingrozit cat de sus poate urina Eminescu, foarte sus, cel mai sus si asta se vede din majoritatea scrierilor sale, atunci asa este. Ma lasa rece ca un critic muzical, scriitor de SF trait in alte vremuri decat poetul, scrie el ca poetul e crestin, asta e egal cu zero. Eminescu a avut tot timpul si spatiul sa se defineasca singur. Mai inteleg ca biserica lui Dan Ilie Elvetianul e disperata ca pierde masiv din adepti si ziua disparitiei are un termen fixat de altii. Eu nu inteleg cenzura, aia care au practicat-o nu mai exista !
Sa nu uitam noi romanii, ca tov.bolshevici, din prima zi dupa ce au fost siguri ca Ceaska nu mai este, reprezenta-ti mai ales de P.Roman, dar si de al sau Rabin ce „vindea” supusii lui impreuna cu Ceaska (obicei de la Tzar, ca sa mai ia darul de la ei, atunci cu scop de scutire militara), s-au grabit sa apare la TVR, cu scop propagandistic gen proletcultist (Zoe Petre a aparut mai tirziu cu legile ei antinationale) ca sa-l declare legionar Noroc cu Vadim Tudor, ca i-a lut la 3 pazeste. Mai apoi si chiar si acum, ei spun ca opera lui Eminescu, este o opera legionarista, cu toate ca Legionnarii Verzi, dar chiar si Rosii=PCR, nu existau pe atunci. Asta este din cauza ca i-a descris asa cum sunt ei, si nu cu partinere sau minciunele cum se umbla cu Ho. Totusi, ei se considera mai presus de Dumnezeu=de neatinsi. Deci, daca Ceashca era inca din 17 Dec.89 sub aparenta arestare, datorita tradarii Secu, GUru, au vrut timp pt. haos prin discreditareaa Armatei, mai ales, si sa acopere distrugerile facute atunci (dar si de mai tirziu), precum BCU, unde erau originalele in manuscris cu asemenea demascari. Opera lui Eminescu, este de actualitate, pentru ca reprezinta cel mai bine sufletul uman dornic de Adevar si Armonie Universala cu Creatorul nostru. Norocul nostru ca s-au gasit oameni de cultura sa salveze Opera lui Eminescu. Astia alde Patapeveceu, etc…, nu pot face decit asa cum s-a facut in dec.89, ca sa arda Opera lui, exact ca Hitlerica. Parlamentul trebuie sa desfinteeze legile proletcultiste, etc… care au adus Romania la nivelul anilor 1950. de glorie a lui Bruckner, etc…
O zi buna.
Con
Doar citeva versuri din poetul nepereche ce poate va vor face ai intelege maretia .
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii
Dintre sute de catarge. Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge. Vânturile, valurile? Dintre pasări călătoare. Ce străbat pământurile, Câte-o să le-nece oare Valurile, vânturile?
@@Fekete: a aparut in schimb un Weiss, care are in loc de cap o kippah crosetata, luata la oferta
PS „Imparat si proletar ” a fost scrisa ca un ecou al Comunei din Paris, capitalismuil in Romania era la vremea respectiva ca si inexistent !Poemul este existentialist,cu intelesul de : fie imparat, fie proletar, omul este acelasi in fata „crudei taine a vietii””
Interesant ca n-au aparut jegosii hastagisti sorosisti, inculti si elgibitisti sa ne spuna cum condamna Eminescu religia in „Imparat si proletar”.
Eminescu un geniu absolut. Unii considera (pe buna dreptate) ca ar fi fost cu un pas inaintea lui Einstein in enuntarea teoriei relativitatii (Luceafarul) si este primul care a vorbit in versurile sale despre fizica cuantina (sic!)
„Stiinta fara religie este schioapa, religia fara stiinta este oarba.” Albert Einstein
Eminescu ramane si va fi permanent chintesenta spiritualitatii romanesti, inegalabil de-a pururi precum Luceafarul.
Sa-i multumim lui Dumnezeu ca ne-a daruit o asemenea valoare spirituala cu nimic mai prejos decat alte valori universale mult trambitate si carora eu nu le-am gasit valente mai importante, mai inteligente si mai subtile decat ale lui Eminescu. Din pacate avand anatema ca a fost roman, Eminescu nu a fost pretuit la adevarata sa valoare a culturii universale. De unde se poate constata ca muschii impun si valoarea culturala, chiar daca este mai putina minte.
nu se intelege mult, cu atata Steiner si altii…
dar laudabil ca ne mai ocupam de intelect.
la Eminescu recunoastem scrisul, tot…
de fapt asta m a si atras la articol, mai putin Teoria Relativitatii etc.
apropos, Teoria Relativitatii e infailibila?
Dle Buduca, fascinant subiect!
Considerand universitatile prin care a trecut poetul si gustul contemporanilor sai pt explorarile dincolo de „valul” acestei lumi ( vezi Mme Blavatsky si cercul theosofic), apoi gnosticismul, diversele experimentari in campul psihologiei, imi pare plauzibil sa fi contribuit la stimularea mintii/imaginatiei poetului, in niciun caz ateismul ori agnosticismul. In ce priveste nostalgia Paradisului, imagistica poetului imi pare de asemenea ca se afla sub vraja Goticului, resuscitat in varii forme si curente in toate domeniile artei din epoca. Si nimen nu cred ca a acuzat acei artisti de paseism.
@Ostap Bender (simpatica alegere de nick!) ? – O idee amuzanta, dar ma tem ca futila. Mintea omului e ocupata la maxim si nu cred ca ceva mai incape acolo, sa i-o mai aeriseasca.
Domnule Buduca, mulțumiri și aprecieri deosebite pentru provocările pe care le lansați. Ne mai alungați lenea gîndirii și cugetării. Dle Ostap Bender,sunt fan. Dlor F. Tulipan și Ioan Botezătorul, mulțumiri pentru citatele din Românul Absolut.
Fekete Tulipan – un alt prost care se crede apt să dea sfaturi! Doamne ferește!
Pot vorbi ore in sir despre o masina… in momentul in care am rostit: imi place aceasta masina, abia atunci, este posibil sa o conduc: gand, sentiment, fapta. Daca as vrea sa calatoresc cu viteza luminii, ar trebui sa ii creez (masinii) propriul univers… si pentru ca sa nu fiu singur, as cere voia Astrelor – un act de constienta ce se va oglindi in constiinta. Oglinda oglinjoara, chiar am nevoie de masina care zboara?
Diversi „revolutionari „care il omagiaza pe Eminescu:
„In 15 ianuarie, comemorindu-l pe Eminescu/ Revolutionarul Bebe Ivanovici a fost la Petrova (ianuarie 2009)
„Revoluţionarul Lorin Fortuna: „Data naşterii lui Mihai Eminescu este un mare fals”(ianuarie 2011)
„Revoluţionar, zootehnist şi poet, strănepotul lui Eminescu protestează în versuri pentru indemnizatia de „revolutionar”(presa „dec 2011)
Felicitari maestre pentru abordarea si analiza succinta a acestui subiect care releva legaturi indestructibile intre fizica, filozofie si credinta, pe care nu stiu cati cititori o vor intelege. Doar cei cu o cultura elitara. Din opera lui Eminescu tin sa reproduc poezia sa numita Vis.
Vis
Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului fapturi,
A noptii minte le scorneste,
Le spun a noptii negre guri,
Pluteam pe-un riu. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val in val,
In umbra-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domnul cel regal.
Caci pe o insula in farmec
Se nalta negre, sfinte bolti,
Si luna murii lungi albeste,
Cu umbra umple orice colt.
Ma urc pe scari, intru-nlauntru,
Tacere-adinca l-al meu pas,
Prin intuneric vad inalte
Chipuri de sfinti p-inconostas,
Sub bolta mare doar straluce
Un singur simbure de foc;
In dreptul lui s-arat-o cruce
Si-ntunecime-n orice loc.
Acum de sus din cor apasa
Un cantec trist pe murii reci
Ca o cersire tinguioasa
Pentru repaosul de veci.
Prin tristul zgomot se arata,
Incet, sub val, un chip ca-n somn,
Cu o facile-n mana-i slaba –
In alba mantie de domn.
Si ochii mei in cap ingheata
Si spaima –mi saca glasul meu,
Eu ii rup valul de pe fata …
Tresar – incremenesc – sunt eu.
…………………………….
De-atunci ca-n somn eu umblu ziua
Si uit ce spun adeseori;
Soptesc cuvinte nentelese
Si parc-astept ceva – sa mor ?
http://www.mihai-eminescu.ro/revolutia-si-revolutionarii-de-mihai-eminescu-18-iulie-1880/
Citez din opera-i nepieritoare:
„Demagogia, zice Proudhon, este ipocrizia progresului. Şcoala demagogiei o găsim la Atena antică, la Roma ca la Paris, ca în toate centrurile activităţii omeneşti. Această şcoală are tradiţiile, doctrina, sistema şi învăţămîntul său, care-i este propriu. Ea procede cu tact; dibăcia nu-i lipseşte. Pe profesorii demagogiei, Lamartine îi găseşte în „redactori de gazete, în pamfletari politici, oratori de cluburi, puteri cari nu se pot acredita la începutul revoluţiilor decît prin exageraţiile principiilor ce profesează”.
Oamenii demagogiei sînt aceeaşi pretutindenea şi în toate epocele. Publicişti îndrăzneţi pentru că sînt inconsecuenţi, autori fără renume, profesori fără catedre, patrioţi fără patrie, apostaţi de alte credinţe, advocaţi fără cauze, ambiţioşi cu aspiraţii mai mari decît valoarea şi capacitatea lor, junimea uşoară de ani şi de cugetări, cu vederi scurte şi pretenţii nemărginite. Presa şi întrunirile publice sînt care-i fac să trăiască.
Elementele din cari se compun legiunile demagogiei sînt varii şi stranii: industriaşi artişti fără talent, meseriaşi fără meserie, postulanţi fără posturi, militari fără corpuri şi oameni cari şi-au risipit averile şi caută în revoluţii mijloace nouă de risipă, populaţia flotantă, c-un cuvînt gunoiul societăţii. „Criminali dezonoraţi prin crimele lor, cum zice Lamartine, cari se ascund de lume, căutînd în adunările anonime ocazii pentru crime nouă; femei fără pudoare, oameni cari populează casele de joc… speculanţi de viciuri, traficanţi de imoralitate”.
Iată Roma în timpul lui Pompei; iată România actuală”
Domnu’ Buduca , faceti un efort si trimteti-i cartea si unei secaturi nationale cu rasini de filosof-fizician , pre numele lui Patapievici ! Poate crapa de ciuda !