Încep prin a spune că „Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989″, autor Forin Manolescu, ediţia a II-a, apărută, ca şi prima, la Editura Compania, este cartea anului şi, în mod categoric, una dintre cărţile de bază ale culturii noastre de după al Doilea Război Mondial. Rândurile de faţă sunt ale unui cititor captivat de temă, ce a auzit atâtea despre unele dintre numele prezentate în cele 832 de pagini ale acestui volum. Dar, înainte de orice, aş vrea să spun câteva lucruri despre autor, colegul meu de an şi, implicit, de promoţie (1968) de la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost o promoţie de excepţie, fapt ilustrat de numeroasele nume reprezentative din literatura română ce au apărut din rândurile ei. Recent, cu un alt prilej, am amintit câţiva dintre colegii noştri din grupa 502: poeţii Ion Alexandru, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Dorin Tudoran şi Şerban Codrin; cercetătoarele Stanca Fotino Ciobanu (folclor), Mioara Catrani-Popescu, Nicoleta Coatu (lingvistică), Elena Toma (lector de Română la Universitatea din Padova). Lor îi adaug pe ceilalţi din promoţie: scriitorii Tia Şerbănescu, Gheorghe Istrate şi Doina Sterescu; universitarii Marilena Velican (lector de Română la Universitatea din Turku-Finlanda), Dorin Teodorescu (Craiova); istoricii literari Dorina Grăsoiu, Liviu Grăsoiu şi Cristian Livescu; cercetătoarele Despina Tomescu şi Victorela Neagoe. Şi mai sunt numeroşii ziarişti din presa scrisă ori audio-vizuală, dar, mai ales, trebuie vorbit despre cei deveniţi profesori de limba română care au educat generaţii întregi. L-am lăsat la urmă pe autorul acestei „Enciclopedii”, care, deşi născut în 1943, a intrat în facultate în 1963, odată cu noi. El a început să colaboreze constant, încă din studenţie, la proaspăt apăruta revistă de cultură „Amfiteatru”, aşa încât, când, la capătul celor cinci ani de studii, Florin Manolescu a fost oprit asistent la catedra de Literatura Română a facultăţii, faptul a părut firesc. De pe atunci l-am socotit un apropiat de stilul lui Tudor Vianu, iar faptul că, ulterior, a ajuns lector în Germania, la Universitatea din Bochum, unde a şi realizat prima ediţie a „Enciclopediei exilului…”, nu a făcut decât să confirme aceste calităţi, cărora stagiul german le-a oferit un câmp extraordinar de confirmare.
Revenind la momentul în care a devenit asistent la facultate şi a intrat în viaţa literară românească, aş opina că, înainte de orice, Florin Manolescu a trebuit să depăşească handicapul asemănării de nume cu mai vârstnicul Nicolae Manolescu (numit, în realitate, Apolzan), coleg de catedră, ceea ce el a reuşit repede şi cu brio. Până în 1989 a publicat trei volume, dintre care cel de debut – „Poezia criticilor” – a primit Premiul Uniunii Scriitorilor. Personal, cred că volumul „Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii” este unul dintre cele mai importante publicate vreodată despre autorul „Scrisorii pierdute”. Evident, marea sa realizare este „Enciclopedia exilului…”, a cărei primă ediţie a apărut în urmă cu şapte ani la aceeaşi editură. Este evident că şederea la Bochum şi contactul cu mediul universitar german l-au influenţa enorm pe autor. Ca şi Vianu în perioada interbelică, a asimilat cunoştinţe enorme şi le-a folosit cu mare succes. În cazul acestui volum, el s-a angajat la o muncă titanică, pe care, în alte împrejurări, au făcut-o ori o fac institute şi colective numeroase. Rigoarea, capacitatea de sinteză şi acribia sa, cunoscute încă din facultate, sunt acum sublimate şi se regăsesc în această carte, care a necesitat un efort personal „urieşesc”, ca să folosesc un cuvânt drag lui G. Călinescu, profesorul ale cărui cursuri din Amfiteatrul Odobescu promoţia noastră le-a mai putut urmări „prin efracţie” în două sau trei rânduri în primăvara lui 1964. Volumul imens de muncă a fost impus de faptul că reprezentanţii exilului românesc se află în cele patru zări ale lumii, unii dintre ei nu mai sunt în viaţă sau trăiesc total izolaţi, aşa încât informaţiile corecte şi cât mai complete despre ei trebuiau obţinute prin strădanii dintre cele mai mari şi pe diverse căi, dar sigure. Să nu uităm şi numeroasele asociaţii, cenacluri literare ori publicaţii efemere apărute în cele mai diferite colţuri ale lumii, nu neapărat în capitale ori mari oraşe, pe urmele cărora Florin Manolescu a pornit ca un autentic detectiv cultural şi cărora ulterior le-a consacrat spaţiul cuvenit. Faţă de prima ediţie, în cea de faţă sunt 81 de articole noi, ce au în vedere atât autori, cât şi publicaţii ori instituţii. Printre numele adăugate acum i-am regăsit pe Matei Cazacu, Radu Enescu, Sergiu Fărcăşan, Ion Raţiu, Stelian Popescu, Horia Roman ori Sorin Stati. Pe urmă, au fost revizuite, completate şi aduse la zi celelalte articole, aşa încât putem vorbi despre o carte ce a tins exhaustivitatea, consacrată exilului literar românesc. Este vorba de o carte de autor, ceea ce, cum am mai spus, mi se pare un fapt excepţional. Miile de fişe, documentarea autorului, răbdarea cu care şi-a căutat mereu noi surse de informaţii nu puteau să nu fie răsplătite. Să nu uit să adaug şi munca lui sisifică pentru alcătuirea şi prezentarea referinţelor critice în cazul celor incluşi în „Enciclopedia exilului…”. Uneori, acestea depăşesc chiar portretul consacrat autorului şi, deşi nu ştiu dacă este rău ori bine, nu pot trece uşor peste acest efort şi acribia lui Florin Manolescu. Sigur, pare că este infinit mai uşor să se facă un articol consacrat lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Uscătescu, Vintilă Horia, Petru Dumitriu ori Const. Virgil Gheorghiu şi cu totul altfel să găseşti datele necesare în cazul lui Daniel Boc, Paul Lahovary, Ovidiu Vuia, ş.a. Autorul n-a ezitat să caute mereu, să sistematizeze date şi informaţii şi, în final, să reuşească să refacă biografia celor ce au alcătuit exilul literar românesc. Cred că nu greşesc dacă spun că fiecare destin prezentat în acest volum este unul demn de roman, indiferent despre cine scrie Florin Manolescu. Am căutat articolele consacrate unor personalităţi despre care ştiam că sunt nume de referinţă în exil şi am găsit informaţii consistente, pasionante adesea, ele şi făcând lectura captivantă. Am regăsit, totodată, portrete nu mai puţin intresante dedicate unor nume pe care le ştiam în ţară şi care, la un moment dat, „dispăruseră din peisaj”. Mă refer, de pildă, la colegul şi prietenul meu universitarul Tudor Olteanu, la poetul Victor Ivanovici, la eseistul George Banu, la prozatoarea Adina Kenereş, la faimosul boem din anii studenţiei noastre Alexandru Monciu-Sudinschi şi la atâţia alţii. Evident, am citit cu atenţie articolul consacrat colegului nostru de promoţie Dorin Tudoran sau cele dedicate foştilor noştri asistenţi din primii ani de studenţie Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu ori Cicerone Poghirc.
Cred, în schimb, că spaţiul alocat lui Vladimir Tismăneanu este supradimensionat, dacă nu chiar ilegal. Acesta este un „politolog şi eseist”, cum îl caracterizează autorul, dar care, de pildă, nu se compară cu fostul meu coleg de la „LUMEA” Sergiu Verona, un publicist remarcabil (v. Arhive Secrete, E.P. 1969, ori volumele despre dezarmare) plecat în 1986 din ţară şi ajuns în stafful lui Henry Kisinger, el publicând, în 1992, o carte de referinţă consacrată ocupaţiei trupelor sovietice din România şi plecării acestora din ţară, în 1958. Din păcate, Verona lipseşte din această „Enciclopedie”, în care în mod absolut aiuritor l-am găsit pe… gen. de securitate Ion Mihai Pacepa, e drept fără nicio calitate literară menţionată, dar cu un spaţiu impresionant. Nimic nu mă va convinge în privinţa utilităţii acestei prezenţe. Poate, cândva, când se vor deschide arhivele de la DIE, se vor găsi şi planurile supervizate de fostul general de securitate până în iulie 1978, în privinţa anihilării inclusiv fizice a membrilor exilului cultural românesc, în primul rând. Până atunci, dacă nu l-aş cunoaşte bine pe autor, aş bănui vreo obligaţie ceva, dar, mai curând, cred că acel criteriu potrivit căruia „dă bine să-l includem şi pe Pacepa” mi se pare absurd, jignitor şi imoral la adresa tuturor celorlalţi prezenţi în carte. Tot la capitolul absenţe i-aş semnala-o pe cea a lui Horia Liman (n. Lehman, în 1912, la Brăila). În perioada interbelică a colaborat la „Zodiac”, „Discobolul”, „Vremea”, „Lumea Românească”, iar între 1946 şi 1957 a fost redactor-şef la „Contemporanul”. Trimis corespondent al Agerpres în Elveţia, el a cerut azil politic (1970), fiind unul dintre primii ziarişti români aflaţi la post în străinătate ce au ales calea exilului. În Elveţia a continuat să scrie pentru diverse publicaţii şi, de asemenea, a publicat cărţi în limba franceză. Despre el au scris Dan Grindea şi Ion Manoliu Manea sau I. Hangu. Cum, în ianuarie 1972, am fost la Paris şi l-am vizitat pe Ionel Jianu, iar acesta mi-a dăruit o carte a lui despre Brâncuşi, cât şi două reviste „Destin” (nr. 13-14 şi nr. 16), am dorit mereu să ştiu cât mai multe despre această publicaţie în limba română apărută la Madrid. Acum, datorită lui Florin Manolescu, am găsit toată istoria în „Enciclopedia exilului…”. E adevărat, el nu reţine numele lui Vasile Precup alături de celelalte şase din Gruparea Destin specificate în volum, dar nu ştiu dacă acest amănunt contează. În fine, cu ani în urmă, am alcătuit o antologie despre drama dezrădăcinaţilor, prilej cu care am citit numeroase reportaje apărute în presa vestică despre cei ce au ales calea exilului. Am aflat atunci lucruri cutremurătoare despre implicaţiile multiple ale unei atare opţiuni de viaţă şi destin profesional, dar, cum ele mi se păreau depărtate, am avut o anumită distanţare de ele.
Acum, în „Enciclopedia exilului…” am reluat acea experienţă şi, cu toate că Florin Manolescu a ales metoda fişei şi a datei exacte, puţin sau deloc comentate, efectul a fost contrar pentru mine. Am încercat să înţeleg cât mai complet viaţa şi activitatea fiecărui NUME recenzat şi mi-am dat seama că, de fiecare dată, mă aflu în faţa unui roman fluviu, cu suişurile şi coborâşurile lui, cu drame şi chiar tragedii. Adesea, acestea au avut implicaţii de nebănuit nu doar la nivel personal, ci şi la scara întregii culturi româneşti. Fiecare dintre cele 430 de articole din cartea de faţă şi toate la un loc demonstrează ce a avut şi, fireşte, ce a pierdut România. Dintr-o atare perspectivă, „Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989” este o carte capitală. Se cuvin, deci, laude meritate autorului ei, Florin Manolescu, şi Editurii Compania.
