În Transnistria, „alegerile” seamănă mai degrabă cu o ștampilă decât cu un test. Pe 30 noiembrie 2025, regiunea separatistă a organizat scrutinul pentru Sovietul Suprem.
Participare oficială a fost de 26% și, la final, 33 din 33 de mandate au mers către Obnovlenie, partid asociat conglomeratului Sheriff. Autoritățile regimului rus de ocupație nici măcar nu au publicat rezultate detaliate pe circumscripții. Dacă asta este democrație, atunci și decorul dintr-un studio TV e „oraș”.
Transnistria este „republica invizibilă” a Europei, nerecunoscută internațional, dar perfect vizibilă pe hărțile serviciilor secrete din toată lumea. În 2025, surse oficiale de la Chișinău, declarau că în regiune staționează încă aproximativ 1.500 de militari ruși, majoritatea recrutați dintre cetățenii Republicii Moildova, prin încălcarea legislației internaționale. Prezența lor nu apără pacea, ci status quo-ul, un conflict înghețat care ține Republica Moldova într-o zonă gri, cu o bucată de teritoriu controlată de facto de Moscova și cu instituții de securitate aliniate acesteia.
Citește: Chișinăul nu își permite „pacea” altora
Într-un astfel de spațiu, votul devine doar un accesoriu. Puterea reală se sprijină pe un tandem comod, și anume oligarhizarea economiei locale și securizarea politică a regimului. Iar când controlul statului e opac, „zona sigură” nu e doar pentru propagandă, ci și pentru rețele paralele. Transnistria este o regiune necontrolată, un „safe haven” pentru actori criminali, inclusiv contrabandă și trafic de arme. Investigații jurnalistice au descris și situații în care oameni ajunși prin Transnistria au intrat în contact cu serviciile ruse, tocmai pentru că acolo „regulile” sunt ale lor, doar ale lor..
Pentru România, miza nu e un atac frontal „din Transnistria”, ci un front hibrid la ușă, cu narațiuni anti-UE și anti-NATO, operațiuni digitale care agită falii sociale, campanii care „obosesc” publicul și decredibilizează instituțiile. O enclavă fără control efectiv al Chișinăului, cu legături rusești vechi și cu economie informală, e un teren bun pentru logistica invizibilă a acestui tip de război: bani, oameni, mesaje și canale.
Apoi e energia, arma perfectă pentru a demonstra cât de fragilă e Moldova când cineva apasă pe robinet. În ianuarie 2025, după oprirea livrărilor de gaz de către Gazprom, Transnistria a intrat în criză, iar Chișinăul a acuzat Rusia că încearcă destabilizarea guvernării pro-europene. UE a intervenit inclusiv cu sprijin financiar, semn că problema nu e „locală”, ci europeană.
La Bruxelles, Transnistria rămâne argumentul pe care Moscova îl poate scoate oricând, și anume „nu importați un conflict”. Problema transnistreană poate umbri aderarea, nimeni nevrând o nouă povară de securitate, cu precedentul Cipru ca lecție. Totuși, există și scenarii în care UE ar putea avansa cu Moldova chiar fără soluționarea finală, prin formule politice și juridice creative. Tocmai de aceea teatrul electoral de la Tiraspol contează, nu pentru că ar produce reprezentare, ci pentru că mimează „normalitatea” unei enclave care poate fi activată oricând ca frână geopolitică.
Citește: Kremlinul, dronele și moldovenii
În acest decor, alegerile de la Tiraspol nu contează pentru că ar exprima voința cetățenilor, ci pentru că întrețin ficțiunea unei „entități politice stabile” cu care Moscova poate jongla. Azi este „poporul Transnistriei” care cere protecție, mâine este „voința locală” care refuză integrarea într-un stat moldovean „capturat de Occident”, poimâine e „democrația transnistreană” pusă chipurile în pericol de reformele promovate de Chișinău și Bruxelles. Alegerile devin astfel un decor de carton, scos în față ori de câte ori este nevoie de un pretext „democratic” pentru decizii luate în altă parte.
Republica invizibilă nu este invizibilă pentru cei care au interesul să o folosească. Este o cameră obscură în mijlocul Europei, în care se pot testa scenarii de presiune, se pot antrena reflexe de oboseală a Occidentului, se poate încerca blocarea unui parcurs european care, în mod normal, ar fi trebuit să fie o chestiune de reforme, nu de trupe străine.
Pentru Republica Moldova, Transnistria rămâne cel mai dur examen al maturității sale strategice. Pentru România, este testul lucidității, a înțelege că, dincolo de retorica despre „poduri de flori” și „două maluri, un singur neam”, există și o realitate mult mai crudă, un avanpost rusesc, cu uniforme, agenți și urne pline de voturi fără alegere, exact la marginea Uniunii Europene și a NATO.
Problema transnistrenilor o să fie când nu o să-i mai vrea nimeni. Moldovenii și ucrainenii pentru că nu-i interesează și rușii pentru că nu o să poată să-i mai susțină.