Falimentul Bancorex, ,,strănepotul” financiar al crahului Marmoroș Blank

Recentul scandal privitor la audierea lui Mugur Isărescu în Comisia Economică din Senat precum și discuțiile privitoare la soarta rezervei de aur depuse în Anglia, au readus în atenție un domeniu prea puțin cunoscut publicului: activitatea bancară. Un domeniu care, în ultimii 30 de ani, a fost marcat, periodic, de falimente răsunătoare în urma cărora pagubele – echivalentul a circa opt miliarde de euro- au fost recuperate din buzunarele românilor de rând, cei care au plătit ,,oalele sparte” de alții dar de pe urma cărora ei nu au câștigat absolut nimic.

,,Să avem și noi faliții noștri!” 

Eternul Caragiale punea cândva în gura lui Cațavencu un discurs mai „turmentat” decât însuși Cetățeanul turmentat. Pornit să „croșeteze” un mic, dar eficient, șantaj politic, bazat pe „O scrisoare pierdută”, zicea conul Nae: „Până când să n-avem și noi faliții noștri? Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi. Numai noi să n-avem faliții noștri? Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!”. Rostite de un fictiv politician de la sfârșitul de secol XIX, aceste vorbe, esență a unui politicianism ieftin dar arțăgos, aveau să-și găsească o confirmare spectaculoasă peste doar câteva decenii. Încă din primii ani de după Revoluția din decembrie 1989  „falimentele ” după care tânjea Cațavencu s-au succedat într-un ritm amețitor, practic, pe bandă rulantă. Atunci,, în primii ani de după căderea regimului comunist, înființarea unor noi bănci a fost considerat  un semn al instaurării capitalismului românesc. Dar, în foarte scurt timp, majoritatea acestor instituții financiare s-au dovedit a fi doar un fel de ,,sugative financiare”, care au ,,drenat” și au adunat o bună parte din masa monetară deținută de populație. Mult mai târziu s-a aflat că majoritatea acestora aveau în spate anumite servicii secrete, iar paguba rezultată în urma acelor falimente s-a ridicat la echivalentul a circa opt miliarde de euro. Dar, atunci românii nu aveau de unde să știe asta. Iar atunci când au înțeles că au fost jefuiți ca-n codru, n-au mai avut ce să facă nimic altceva decât să se scarpine în cap și să fluiere a pagubă. Atunci, Între anii 1992 și 1999 , principalele bănci care au participat la acest jaf au fost Credit Bank, Columna Bank, Bankcoop, Dacia Felix, Banca Internațională a Religiilor, Banca Româno-Turcă și altele ceva mai mici. Lor li s-au adăugat afacerile financiare care, până la urmă, l-au trimis în spatele gratiilor pe Sorin Ovidiu Vântu.

Bancorex- un faliment ,,pentru mileniul trei” 

Dar unul dintre cele mai grave falimente, care a fost la un pas de a duce România în incapacitate de plată a fost cel petrecut în iunie 1999: prăbușirea Bancorex. Acum, foarte puțină lume mai știe că aceasta a fost una dintre cele mai importante instituții bancare românești. Iar asta pentru că prin intermediul ei, câteva decenii la rând, s-au derulat majoritatea operațiunilor de comerț exterior, inclusiv cel cu armament. Banca s-a înființat în anul 1968, când s-a numit „Banca Română de Comerț Exterior” (BRCE) și vreme de câteva decenii a gestionat toată rezerva valutară a României. Imediat după 1990 și-a schimbat numele în BANCOREX (Banca Română de Comerț Exterior). Pe atunci sloganul său publicitar era „O bancă pentru mileniul trei”. Totuși ea n-a mai apucat noul mileniu: a funcționat sub acest nume și slogan doar până în anul 1999, când a fost lichidată din cauza situației financiare deosebit de precare. În cazul său, devalizarea s-a făcut prin acordarea unor credite neperformante, care nu au mai fost recuperate niciodată. La un moment dat, Dan Pascariu, fost director al băncii a descris acest ,,circuit”: ,,Depunând garanție un televizor, luai credit o mașină. După aceea puneai garanție mașina și luai credit pentru o casă, După aceea puneai în garanție casa și luai credit o fabrică. După aceea fabrica respectivă dispărea sau se închidea și astfel se pierdea orice urmă a banilor.” Totul s-a încheiat în 1999 când, la solicitarea Băncii Mondiale, România a decis de lichidarea Bancorex. Tot Dan Pascariu a descris modul în care au decurs lucrurile: „Toate acele credite neperformante au fost preluate la datoria publică și le-am plătit cu toții.” Concret,  ,,falimentul Bancorex a costat 2,4 miliarde de dolari, adică 7-8 la sută din Produsul Intern Brut al României de la acea vreme. Un calcul simplu arată că, pe fiecare român, gaura Bancorex l-a costat câte 100 de dolari.” După declanșarea scandalurilor privitoare a falimentele băncilor, majoritatea directorilor acestora au ajuns pe mâna justiției. Dar, pedepsele au semănat mai curând cu o tandră mângâiere pe creștet. Adunate la un loc, aceste pedepse au totalizat circa 20 de ani de pușcărie. Ceea ce, raportat la cele opt miliarde de euro furate, duc la un rezultat aproape hazliu: pe atunci, anul de închisoarea ,,valorat” în România, circa 400 milioane de euro. Iar asta în condițiile în care, un hoț care a furat două găini primea tot un an de pușcărie.

Falimentul „Marmorosch, Blank &Co”- prăbușirea unui imperiu financiar

Proporțiile și efectele falimentului Bancorex a fost ,,copia la indigo” a prăbușirii „Marmorosch, Blank &Co”, o bancă extrem de eficientă care, la un moment dat, își întinsese afacerile peste o bună parte a Europei. Dar, spre deosebire de băncile post-decembriste care au funcționat doar câțiva ani și s-au înființat doar pentru a ,,sifona” banii societății, Marmorosch, Brank”, a funcționat mai bine de un secol, timp în care a participat la modernizarea României. Iar atunci când s-a produs, prăbușirea ei a agravat criza economică de la începutul anilor 30 ai secolului trecut. Crahul acestei bănci s-a produs în Octombrie. Atunci,  în plină criză mondială, Regatul României a pierdut unul dintre stâlpii săi de bază: după câteva luni de agonie, Banca „Marmorosch, Blank &Co” s-a văzut obligată să tragă obloanele. Odată cu ea s-a prăbușit un imens „imperiu financiar” a cărui evoluție a coincis, timp de aproape un secol, cu modernizarea țării noastre și includerea ei în circuitul politico-economic european.

Urmași ai vechilor zarafi

Specializat în studiul istoriei bancare, cercetătorul Ștefan Petre Kirson este autorul cărții „Criza economică și bancară din anii 1929-1933, Prăbușirea Băncii Marmorosch, Blank &Co”, o cercetare aprofundată atât a crizei din primele decenii ale secolului trecut, cât și culiselor economico-politice ale prăbușirii unei instituții care a fost, adeseori, numită „Titanicul civilizației bancare românești”. Analiza lui pornește din prima jumătate a sec. XIX, pe vremea când în Țara Românească și Moldova încă nu existau capitaliști autohtoni și nici instituții bancare propriu-zise. Bineînțeles că exista o anumită „circulație” a banilor, concretizată, de obicei, în împrumuturi oferite cu dobânzi imense. De fapt aceea a fost numai o banală jupuială cămătărească. Pe atunci, aceia care se ocupau și dețineau monopolul asupra acestui  „comerț cu bani”, erau zarafii, un soi aparte de negustori care stabileau echivalența, „cursul oficial” dacă-i putem spune așa, dintre nenumăratele tipuri de bani care circulau cândva pe meleagurile noastre. Cu timpul, în condițiile creșterii nevoilor de creditare, afacerile zarafilor au început să semene, tot mai mult, cu cele ale unor bancheri veritabili. Într-un interval de timp relativ scurt, pe măsură ce reușeau să acumuleze capitaluri mai importante, unii zarafi au făcut pasul de la comerțul ambulant cu bani derulat, de obicei, în marile hanuri, la constituirea unor mari case de zarafi și „case de bancă”, instituții noi care finanțau exportul de cereale dar și importul produselor de lux. În acest context, Ștefan Kirson enumeră câteva dintre cele mai renumite ,,case de bancă și comerț”:  ,,Michel Daniel”, ,,S. Halfon & fiii”, ,,N. Ghermani & fiii”, ,,Frații Hillel Manoah”, ,,Casa Sechiarii”, ,,Rodocanaki” precum și ,,Deroussi”, și ,,Zani M. Chrissoveloni”. În această etapă financiar-bancară incipientă, în anul 1848, la București s-a înființat ,,Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch”, cu un capital inițial de 30.000 lei. Ocupându-se în același timp de comerțul cu coloniale dar și cu materiale de construcție, „Casa Iacob Marmorosch” a început să acorde și împrumuturi de bani, mai ales partenerilor de comerț. Cu timpul afacerea s-a dezvoltat, iar firma a intrat, cu succes, pe piețele din Leipzig, Viena și Londra. În primul deceniu de activitate, Marmorosch l-a avut ca partener pe cumnatul său, bancherul Jacob Lobel. Apoi, începând cu anul 1863, îl va lua ca asociat pe Mauriciu (Moriz) Blanc. La momentul intrării sale în acel parteneriat, Blanc era doar un puști de 16 ani, abia întors din străinătate, de la studii. Considerat un adevărat geniu financiar, el avea să devină cel mai important bancher din România, atât prin rezultatele pe care le-a obținut cât și prin reputația pe care și-a câștigat-o atât în țară cât și în străinătate, de-a lungul unei cariere de peste 66 de ani. Odată cu venirea lui Moriz, numele băncii va deveni ,,Marmorosch Blanc”.

O bancă de nivel european

Susținută de geniul celor doi patroni, Banca „Marmorosch Blanc” a pătruns, rapid,  în circuitul financiar european. Motiv pentru care, după Războiul de independență din 1877, banca s-a implicat în realizarea unor obiective de maximă importanță care au marcat modernizarea țării. Astfel, banca a finanțat căile ferate participând la construirea tronsoanelor București – Predeal și Barboși – Galați. Ulterior cei doi și-au concentrat atenția asupra unor investiții industriale: Fabrica de Ciment de la Brăila, Fabrica de Zahăr de la Chitila, Fabrica de Hârtie Scăieni. În lucrarea sa, Ștefan Kirson relatează că, împreună cu „Societatea Marsilieză de Ciment Sud”, „Marmorosch Blank” s-a implicat și în modernizarea Bucureștiului, prin finanțarea unor vaste lucrări de canalizare. „Asemeni multor instituții financiare din prezent, Marmorosch Blank a dezvoltat și servicii conexe. În 1889, afacerile băncii, s-au extins la nivel european, prin cooptarea staff-ului său în acţionariatul băncilor Darmstadter din Berlin și Pester Ungarische Kommerzial Bank din Budapesta. De altfel, atunci când „Bank of America” (cea considerată azi cea mai mare bancă de peste ocean), abia se înființa, Marmorosch Blank era deja considerată una dintre cele mai importante instituții financiare din Europa. A acordat credite de 35 de milioane de franci orașului Sofia, iar mai târziu a pus bazele Băncii de Comerț și Depuneri de la Salonic. Vârful de activitate atins de „Marmorosch, Blank &Co” a fost în anii ’20 ai secolului trecut, când a devenit cea mai puternică bancă comercială din România”. Astfel, în 1923, banca avea 29 de sucursale dintre care patru funcționau la Paris, New York, Viena și Istanbul. În același timp ea controla aproape 120 de firme prin care derula afaceri într-o bună parte a lumii din Marea Britanie și SUA până în China. În 1921, Aristide Blank a pus bazele primei linii aeriene Paris-București, extinsă apoi până la Istanbul. Aceasta a și fost prima contribuție a capitalului românesc la dezvoltarea unui proiect european. Din 1923, Blank a creat Casa de Editură „Cultura Națională”, pe care a dotat-o cu o tipografie de ultimă oră, adusă din Elveția. Vreme îndelungată, Editura, la conducerea căreia s-a aflat și istoricul Vasile Pârvan, a avut un rol extrem de important în promovarea culturii românești. După cum bine știm, istoria are prostul obicei de a se repeta, în forme aproape identice. Ca o presimțire a discuțiilor din zilele noastre, privitoare la readucerea în țară a aurului depus  în Banca Angliei, un episod aproape similar s-a petrecut în urmă cu mai bine de un secol. În decembrie 1916 prim- ministrul Ion I.C. Brătianu i-a cerut părerea lui Mariciu Blank în legătură cu trimiterea tezaurului românesc la Moscova. Bancherul l-a sfătuit să nu-l trimită sub nici o formă în Rusia, susținând că e mai sigur să fie trimis în Anglia.  La replica lui Brătianu că ar trebui plătită o primă de asigurare de 10 milioane lei aur, Blank ar fi replicat: ,,Consider că într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de 10 milioane pentru tezaurul țării noastre nu este exagerată.” Cu siguranță că și politicienii din zilele noastre ar trebui să ia aminte la spusele bătrânului bancher, care au rămas, și acum, la fel de valabile.

Începutul sfârșitului

Primele semne ale dezastrului cu care avea să se confrunte „Marmorosch, Blanc &Co” au apărut prin 1929, pe fondul crizei mondiale. Pe atunci, banca era condusă de fiul genialului Mauriciu Blanc, nu mai puțin competentul bancher Aristide Blanc. Prin 1924-1925, acesta cumpărase, în nordul Capitalei, mai multe terenuri, pe care intenționa să dezvolte un imens proiect imobiliar. A fost un proiect interesant dar, criza financiară mondială declanșată în 1929 a provocat, și la noi, o isterie în masă care a luat chipul unei avalanșe de cereri de restituire a depozitelor bancare. După cum s-a văzut și în zilele noastre, nici o bancă, oricât de solidă ar fi ea, nu are cum să reziste în fața unei asenenea isterii. Nu a rezistat nici Marmorosch Blanc. În acele condiții dure, în octombrie 1931, Banca Marmorosch, Blanc &Co, a intrat în incapacitate de plată și a fost declarată în stare de faliment. Ulterior, Banca Națională a României a intervenit puternic pentru salvarea băncii, a preluat o parte din debite și i-a acordat acesteia concesiunea desfacerii tutunului și sării.

O lungă agonie

Totuși, ieșită din marile circuite financiare, Banca ,,Marmorosch, Blanc” a intrat într-o lungă agonie din care nu a mai ieșit niciodată. În septembrie 1940, venirea la putere a regimului legionaro-antonescian, a pus și mai multe paie pe foc. Sub aparența dorinței de întronare a dreptății și a eliminării promiscuității din viața morală, socială și economică a poporului român, în acel an s-a declanșat o operațiune de răzbunare fără precedent față de toți cei care fuseseră percepuți ca apropiați ai Regelui Carol al II-lea. La începutul anului 1940, Blank avea să fie ținta unui atentat ratat, pus la cale de legionari. A urmat un proces deosebit de complex care nu a elucidat, însă, culisele acestui devastator crah bancar. În primele luni ale anului 1942, la aproape un an și jumătate de la debutul procesului, Marmoroșch, Blank, & Co. a fost obligată la plata unor despăgubiri de peste 500 milioane lei. Ulterior, în anii 1946-1947, sentințele date în acest proces au fost anulate iar banca și-ar fi putut relua activitatea, căci datoriile către deponenți și creditori fuseseră plătite integral. Dar era mult prea târziu. Venirea la putere a regimului comunist a dat băncii lovitura de grație. Printr-o lege din august 1948, Banca Marmorosch, Blank & Co. a fost lichidată odată cu restul instituțiilor private de credit. Ultimul director al băncii a fost Aristide Blank. Vorbind despre despre acesta, istoricul Dan Falcan menționează: „Aristide Blank a fost implicat în tratativele economice pe care regimul comunist de la București le-a dus cu Anglia, și cu Franța, în anii 1945-46-47. Ulterior el a fost arestat, în anul 1952. Regimul comunist proaspăt instalat la București l-a condamnat la 20 de ani de temniță grea. Dar, până la urmă, datorită unor intervenții exercitate din Occident, a fost eliberat din pușcărie și s-a dat drumul să plece.” El a primit permisiunea de a se stabili la Paris, unde a și murit, la vârsta de 77 de ani. În urma lui au rămas una dintre cele mai frumoase clădiri din București, precum și legenda unui imens imperiu financiar care, la timpul său, a contribuit la edificarea României moderne.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.