În Tunisia a fost decretată stare de urgenţă, după moartea a zeci de persoane în timpul revoltelor îmotriva regimului Ben Ali, un autocrat tolerat la Paris sau Roma pentru poziţia sa moderată în lumea arabă. Drama tunisienilor este imaginea eşecului politicii Franţei şi a UE. Regimul autoritar a semnat un acord de asociere la UE, pentru care Moldova mai are de negociat
După ce protestele împotriva regimului, care au debutat în decembrie, s-au soldat cu cel puţin 23 de morti, preşedintele Tunisiei, Zine El Abidine Ben Ali, a decis, vineri, să demită guvernul şi să convoace alegeri anticipate peste şase luni. Nimic însă despre propria sa demisie, cerută de miile de manifestanţi.
Joi seara, preşedintele Ben Ali, care conduce ţara de 23 de ani, a cerut poliţiei să nu mai intervină împotriva manifestanţilor şi a anunţat că va părăsi puterea în 2014. Potrivit AFP, 13 manifestanţi au fost ucişi imediat după discursul preşedintelui.
Turismul, principala sursă de venit a fostei patrii a cartaginezilor lui Hanibal, este ameninţat. Operatorii au anunţat ca 1.800 de britanici şi 2.000 de germani vor fi transportaţi în ţările lor.
Protestele tunisiene au izbucnit din cauza creşterii bruşte a preţului alimentelor şi a şomajului ridicat în rândul absolvenţilor de studii superioare, o reţetă pentru revoltele sociale, potrivit teoriilor lui Samuel Huntigton. Potrivit specialiştilor de la Carnegie Middle East, rata şomajului în rândul acestui segment social din Tunisia este de 20%. Alte estimări vorbesc despre 43%. Protestele au început când un asemenea tânăr şi-a dat foc în Tunis. Potrivit Arab Labour Organisation, situaţia este caracteristică pentru statele arabe, în Egipt absolvenţii de studii superioare fiind de zece ori mai puţin căutaţi pe piaţa muncii faţă de analfabeţi.
Presa occidentală („Liberation” sau „The Economist”) a comparat situaţia internă din Tunisia cu cea din România lui Nicolae Ceauşescu, sugerând că preşedintele Ben Ali ar putea părăsi puterea în urma demonstraţiilor, la fel ca şi dictatorul român. Spre deosebire de România anilor ’80, cei zece milioane de tunisieni sunt însă mult mai conectaţi la Occident, 1,8 milioane dintre ei având conturi Face Book, condiţii în care principiul neimplicării în politică în schimbul neurmăririi de către poliţie nu mai poate fi aplicat fără riscuri.
Cum Tunsia şi Algeria, o altă ţară unde au loc manifestaţii similare, nu sunt nicidecum cele mai sărace din Magreb, regiunea este expusă extinderii acestor proteste.
Spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, preşedintele Ben Ali se bucură de un sprijin tacit în trei state europene care au contribuit la lustruirea imaginii Tunisiei: Franţa, Italia şi Spania. În schimb, Ben Ali se declară un aliat al Occidentului în lupta împotriva terorismului islamic.
Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, fosta metropolă, a vizitat Tunisia de două ori de la debutul mandatului său şi niciodată nu a criticat regimul autoritar al presedintelui Ben Ali. Sarkozy s-a limitat să vorbească despre relaţiile „excelente” şi „privilegiate” cu regimul autoritar, atât timp cât acesta a decis să cumpere aeronave Airbus şi să cosntruiască o termocentrală împreună cu francezii de la Alstom. Parisul a încheiat şi un acord nuclear civil cu Tunisul.
Relevant pentru relaţia franco-tunisiana este declaraţia ministrului de Externe de la Paris, Michelle Alliot-Marie, care, în timp ce la Tunis erau împuşcaţi demonstranţi, propunea ca Franţa să transmită poliţiei tunisiene propriile tactici de înabuşire a a manifestaţiilor.
Parisul este confruntat cu mari probleme şi în alte ţări în care are interse. Este vorba desptre lovitura de stat din Coasta de Fildeş, asasinarea unor francezi în Niger, principalul furnizor de uraniu, criza umaniatră din Haiti şi prăbusirea guvernului prooccidental din Liban.
Zecile de victime ale demonstraţiilor sunt cetăţeni ai unui stat care a semnat un Acord de Asociere la UE încă din 1995, un acord pentru care Republica Moldova negociază înca, în ciuda căderii regimului comunist. Totodată, Tunisia este membră a Uniunii Mediteraneene, o iniţiativă franceză în cadrul politicii de vecinătate a UE.
Astfel, protestele de la Tunis pun sub semnul întrebării nu numai rostul Uniunii Mediteraneene, un proiect contestat încă de la lansare, ci şi eficienţa politicii UE în Africa de Nord, o regiune din care provin majoritatea imigranţilor ilegali.
„Credem că aceasta creează condiţii pentru o tranziţie lina”, a declarat purtătorul de cuvânt al şefei diplomaţiei UE, Catherine Ashton, după ce Ben Ali a anunţat anticipatele şi retragerea sa în 2014, UE recunoscând astfel implicit că a încheiat un acord de asociere cu un stat autoritar. Evenimentele din Tunisia reprezintă un test major pentru noul serviciu diplomatic al UE, mai cu seamă ca ele vin după o preşedinţie spaniolă a UE, care a făcut din Mediterana o prioritate, şi că au loc chiar la porţile Uniunii.
