Festivalul de Film de la Veneţia, pe ultima sută de metri

De la pop la cinica lume discografică, la atentate şi terorism, filmele de la Veneţia vorbesc despre nebunia lumii în care trăim.

O stea la Lido, Lady Gaga

Sosirea la Veneţia a popstarului, Lady Gaga, talentul mondial al muzicii pop, însoţită de autorul debutului său, a fost cea mai aşteptată din întreaga ediţie. A debarcat la Lido cu părul ei blond platinat, cu un trandafir în mână, trimiţând bezele fotografilor.  A Star is born este remake-ul poveştii de dragoste S-a născut o stea, regizată în 1937 de William A. Wellman. “Mi-am împlinit visul de a deveni actriţă, cineva a crezut în mine”, a declarat ea.

Este o mare provocare pentru Miss Germanotta, acest A Star is Born, al patrulea remake a clasicului cinema-ului american (în care au apărut înaintea ei Janet Gaynor, Judy Garland şi Barbra Streisand) care a prins o nouă viaţă în regia lui Bradley Cooper, care a dovedit că ştie să dialogheze cu marele star.

“Această poveste a rezistat timpului pentru că este foarte frumoasă şi emoţionează publicul din întreaga lume, dar şi pentru că vorbeşte despre calitatea de a fi uman. Jocul actoricesc a fost pentru mine o experienţă fantastică, realizare a unui vis datorită încrederii pe care Bradley a avut-o în mine”.

Dacă pentru Lady Gaga a fost o mare provocare să joace pentru prima dată într-un film (înaintea lui făcuse parte din castul serialului american Horror Story) şi să apară în aproape tot filmul fără machiaj, pentru Cooper provocarea a  constat în a împărţi cu ea scena în faţa unui public nebun cum a fost cel de la festivalurile Coachella şi Glastonbury, înregistrând live.

“După primele 20 de minute ale întâlnirii noastre cântam deja împreună, eram sedus să fiu în casa ei, cu ea la pian… m-a făcut să mă simt în largul meu şi protejat”.

Povestea filmului este o variaţie pe tema: el, Jack este un muzician de succes, umple stadioanele, dar pasiunea şi talentul se pierd în alcool şi depresie; ea, Ally, compune, dar nu cântă, convinsă fiind că industria show bizului îi doreşte vocea, dar nu şi aspectul nu foarte seducător. Se întâlnesc întâmplător într-un bar frecventat de travestiţi, ea cântă La vie en rose provocând ovaţiile celor prezenţi, dar şi ale acestui rocker dezamăgit şi ofilit. Este o coup de foudre, dar lucrurile se complică în momentul în care Ally devine faimoasă.

Pentru Lady Gaga, întruparea acestui personaj a fost un fel de călătorie catarctică prin cariera sa: “La intrarea mea în muzică, când am înţeles că voi deveni o cântăreaţă profesionistă, aveam 19 ani. Îmi amintesc că îmi purtam pianul din bar în bar, credeam în mine şi aveam o mare forţă. Ally, în schimb, nu are, aproape a renunţat şi numai dragostea lui Jack, care crede în ea, îi permite să obţină succesul”.

Filmul este şi un portret aproape realist al lumii discografice. Există o secvenţă plasată în timpul unei nopţi a Premiilor Grammy în care apare faţa cinică a acestei industrii: “De multe ori, la începutul carierei mele, am spus nu. Am înţeles că eram cu profesioniştii discografiei şi nu fata cea mai frumoasă din lume, şi că unii dintre ei voiau să dea cântecele mele unor cântăreţi mai atrăgători. Mă refuzau mereu. Unii dintre ei vor să-ţi condiţioneze apariţia în funcţie de aspect, să te aşeze alături de dansatori: i se întâmplă lui Ally, dar mi s-a întâmplat şi mie. Dar, orice mi s-a cerut să fac, eu am încercat să fac în felul meu, exprimându-mi propria viziune, pentru a-mi găsi locul meu. În ceea ce priveşte look-ul, mi-a plăcut încă de la începutul carierei să mă transform, să încarnez personaje diverse, care făceau parte din muzica mea. Faptul că Bradley m-a filmat nud mi-a relevat o altă faţă a mea, m-a făcut vulnerabilă, dar şi mai liberă. Dorim o persoană care să creadă în noi pentru ca lucrurile să poată continua”.

În realitate, cu acest film s-au născut două staruri: o actriţă provenită dintr-un popstar şi un regizor născut dintr-un autor de blockbuster. Este limpede că a existat o chimie între cei doi, merit poate al orginii lor italiene, aşa cum au declarat şi în conferinţa de presă dinaintea proiecţiei.

“Nu ştiam care parte a familiei ei a fost italiană, am descoperit mai târziu, în timp ce mâncam mâncare italienească: această conexiune ne-a ajutat probabil”, afirma Bradley Cooper.

Greengras povesteşte măcelul Utoya. Cum frica a stricat Occidentul

“Extremismele de dreapta reprezintă un fenomen din ce în ce mai amplu”. În 22 Iulie, regizorul englez alternează nebunia lucidă a lui Breivik cu persoanele implicate în atac: “Ceea ce s-a întâmplat în Norvegia ne-a arătat cu claritate ceea ce este pe cale să se întâmple în Europa”.

Filmografia regizorului britanic Paul Greengrass alternează entertainmentul de tip Jason Bourne cu relatări într-un stil lucid şi pătrunzător ale dramelor timpului nostru, fie că este vorba despre 11 septembrie (United 93 cu care a candidat la Oscar), despre masacrul din timpul marşului pentru drepturile civice din Irlanda (Bloody Sunday) sau despre terorismul de dreapta ca în acest 22 Iulie.

Filmul, prezentat în concurs, povesteşte atacul extremistului norvegian Anders Behring Breivik care a provocat moartea a 77 de persoane, într-un montaj alternativ, care arată pe de o parte pe terorist în nebunia sa şi pe de altă parte, victimele sale până la procesul în care a fost condamnat al 21 de ani de închisoare, pedeapsa maximă prevăzută de legislaţia norvegiană.

Regizorul nu intenţiona să facă un film despre masacrul de la Utoya: “Cu doi ani în urmă eram interesat de criza migraţiei şi am plecat să filmez la Lampedusa. Apoi am început să mă întreb dacă aceasta era calea cea mai bună de a aborda problema. Asistăm la un fenomen fără precedent în Europa după cel de al Doilea Război Mondial: criza economică, condiţii de muncă precare, teama de mişcare a populaţiilor au avut drept consecinţă o creştere a populismului şi a mişcărilor violente de dreapta, aşa încât m-am convins că de aici trebuie să pornesc”.

Filmul este inspirat din cartea Unul dintre noi a jurnalistei norvegiene Asne Seierstad. “Sunt jurnalist de război, nu am mai scris nimic despre ţara mea înainte de a urmări procesul Breivik. Când am păşit în sala de tribunal, am fost îngrozită de aerul, de figura celui care nu era un monstru, era “unul dintre noi”. Trebuia să încerc să înţeleg  ce i se întâmplase celui care de fapt putea fi vecinul meu. M-am întrebat de ce să vorbesc despre tragediile din alte ţări ale lumii şi să nu mă ocup de cea care a avut loc la poarta mea”, se desăinuia autoarea.

Regizorul a combinat ceea ce au suferit victimele şi famillile lor cu revolta grupurilor de susţinere psihologică, deoarece era interesat să înţeleagă consecinţele acelui act, efectele acelor ore de teroare a tinerilor din tabăra de vară de la Utoya, organizată de partidul laburist.

“Ceea ce s-a întâmplat în Norvegia ne-a arăta cu claritate ce este pe cale să se întâmple în Europa. Întâmplarea din Norvegia arată lupta pe care această ţară a dus-o pentru a–şi apăra democraţia în faţa unei ameninţări din ce în ce mai puternice. Părinţii mei, bunicii mei din anii 30 au înţeles că naţionalismul şi protecţionismul duc la război. În utimii 15 ani, aceste limite au fost zdrobite odată cu creşterea urii. Este o bătălie care nu poate fi câstigată nici de poliţie, nici de politică, ci numai de forţa ideilor”.

O afirmă şi actorul Anders Danielsen Lie, interpretul lui Breivik: “Aceasta este o poveste locală cu un mesaj internaţional, este important să reamintim victimelor şi celor răniţi că nu au fost vizaţi la întâmplare, teroristul acţiona într-un context ideologic foarte clar şi din moment ce mulţi împărtăşesc ideile lui trebuie să continuăm să vorbim despre asta, să facem în aşa fel încât acest argument să nu mai fie un tabu. De ce acest tânăr bărbat alb, dintr-o familie din clasa de mijloc a procedat aşa? Este o întrebare incomodă pe care nu trebuie să ne oprim s-o punem”.

Celor care caută un paralelism între filmul lui şi documentarul American Dharma de Errol Morris, dedicat lui Steve Bannon, care a participat incognito la premiera de la Lido, regizorul britanic le răspunde: “În climatul în care trăim astăzi este foarte important să avem justa măsură şi precizie a declaraţiilor noastre. Ar fi nedrept să facem o legătură directă între populismul lui Bannon şi acţiunile lui Breivik, totuşi, ceea ce m-a îngrozit la citirea măturisirilor lui de la tribunal m-a făcut să-mi dau seama că retrorica şi argumentele cu care îşi susţinea viziunea fac parte din dialogul normal al unor ideologi.

Cu excepţia lui Macron, pentru moment, toţi cei care au dovedit că nu împărtăşesc această viziune au eşuat, a venit momentul ca toţi cei care nu sunt de acord să găsească argumentele juste pentru a se opune. Desigur, nu aprob ideile lui Banno dar problema nu este a lui, ci a celor care au responsabilitatea de a spune că nu sunt de acord şi care trebuie să găsească modul de a o afirma”.

Filmul va fi difuzat pe platforma Netflix în 10 octombrie. “L-am făcut pentru tineri şi sunt mulţumit că va fi distribuit astfel. Filmul meu nu este un documentar, ci aderă la fapte. Într-o poveste ca aceasta este foarte important respectul pentru adevăr”

Anna Foglietta în rolul unei mame afectate de o patologie psihiatrică

Anna Foglietta se află la Mostra del cinema din Veneţia pentru a prezenta Un giorno all’improvviso, producţia de debut a lui Ciro D’Emilio, selectată în secţiunea Orizzonti. Ea interpretează rolul unei mame cu tulburări de personalitate, într-un complex şi intens raport cu fiul ei adolescent. Actriţa a venit însă la Veneţia şi pentru a strânge fonduri pentru organizaţia ei non profit, Every child is my child, care se ocupă de minorii din Turcia şi Siria. Pe Instagram, ea a criticat alegerile guvernului în cazul navei Diciotti: “A fost îndepărtată de două ori, nu poate fi o întâmplare”.

Antonio are 16 ani şi un vis: să joace fotbal într-o mare echipă. Tăieşte înr-un orăşel din provincia campană, un ţinut în care nu este uşor să te descurci. Pentru ca situaţia să fie şi mai complexă, frumoasa Miriam este o mama blândă, dar cu foarte multe probleme, care îl iubeşte mai mult decât orice pe lume. Carlo, tatăl lui Antonio, i-a abandonat când el era foarte mic şi Miriam este obsedată de ideea de a reconstitui familia. Pelicula reprezintă şi debutul unui tânăr, dar promiţător actor, Giampiero De Concilio, care interpretează rolul lui Antonio.

Natalie Portman, cântăreaţă în “Vox Lux”. Violenţa în America a devenit spectacol

În filmul lui Brady Corbet, actriţa israeliană interpretează rolul unei artiste care obţine succesul după ce a trăit o tragedie în adolescenţă. “În SUA, bătăile în şcoli sunt cotidiene şi sunt impresionată de impactul pe care îl au asupra copiilor şi familiilor lor”.

În lista atâtor transformări cinematografice ale Nataliei Portman, Lolita în Léon, Lebăda neagră de Oscar, cap ras în V per Vendetta, Jackie în filmul despre văduva Kennedy, apare acum un personaj nou şi controversat, popstarul din Vox Lux care cântă piesele lui Sia, din filmul prezentat în concurs al lui Brady Corbet.

La 8 ani după Oscarul pentru Lebăda neagră a lui Darren Aronofsky, Natalie Portman se întoarce la dans, chiar dacă un cu totul alt fel de dans, şi, mai ales, cântă aducând pe ecran povestea lui Celeste, care umple astăzi stadioanele, dar îşi datorează succesul unui eveniment dramatic (tânăra Raffey Cassidy o interpretază pe Celeste în vârstă de 14 ani şi apoi pe fiica sa).

Când un tânăr sociopat masacrează profesorul de muzică şi jumătate din clasa sa, Celeste est rănită, dar rămâne în viaţă.

“Am văzut atâtea documentare despre muzica pop şi starurile ei, dar nu m-am inspirat din niciunul în mod deosebit. Am putut totuşi să fur unele detalii care m-au ajutat să-mi creez personajul. Am lucrat mult pentru înregistrarea pieselor compuse de Sia şi m-a implicat profund în dans, chiar dacă se va spune că am avut avantajul ca soţul meu, care e balerin şi coregraf, m-a antrenat acasă”, mărturiseşte Natalie Portman.

Soţul balerin este Benjamin Millepied, cunoscut din Lebăda neagră, şi  Portman face o comparaţie între viaţa deasupra regulilor a popstarului Celeste (capricioasă, fragilă, victimă a dependenţei de alcool, analgezice sau succes) şi cea a unei actriţe de Oscar: “Din punctul meu de vedere, există o mare diferenţă faţă de ego-ul unui popstar. Ceea ce distinge viaţa cotidiană a actorilor de cinema de cea a muzicienilor este faptul că ultimii sunt mereu pe drum, pot petrece chiar un an întreg în avion sau autobus şi îşi pot crea un fel de familie profesională, un ecosistem diferit”.

Filmul arată într-adevăr relaţia complicată ce se creează între Celeste, sora ei mai mare Ellie, managerul ei (interpret de Jude Law, absent la Veneţia) şi fiica ei adolescentă.

Regizorul Brady Corbet, intrat în regia de film după o carieră de actor, cu L’infanzia di un capo, care a cucerit la Veneţia Leone del futuro, semnează acum cel de al doilea lungmetraj al său pe care îl defineşte drept “o cronică a trecerii la secolul XXI, o reflecţie a ceea ce am înfruntat în ultimii 20 de ani. Trăim o epocă de îngrijorare, cred că nu am mai stat atâtea nopţi treaz. Vin din Colorado, tragedia de la Columbine m-a afectat profund, dar am hotărât să nu mă refer direct la acea întâmplare istorică deoarece voiam ca discursul să capete o semnificaţie universală”.

“Nu cred în filmele cu mesaj, dar consider că acesta este mai curând o reflecţie asupra legăturilor care există între violenţă şi cultura pop. Când am citit scenariul am avut brusc impresia că este vorba despre un raţionament foare interesant asupra societăţii în care trăim, că în primul rând spune publicului ceva şi nu vrea să dovedească ceva”, afirmă Natalie Portman.

Celor care au întrebat-o dacă a contat pentru ea faptul că provine dintr-o ţară care a avut experienţa cotidiană a terorismului, actriţa le-a răspuns: “Sunt întotdeauna interesată de efectele psihologice ale violenţei asupra oamenilor pentru că vin dintr-o ţară care se confruntă în fiecare zi cu această problemă, dar fenomenul este global”.

Guadagnino aduce la Veneţia, cu “Suspiria”, teama în paşi de dans

Remake-ul clasicului lui Dario Argento, cu Tilda Swinton, Dakota Johnson şi muzica lui  Thom Yorke, a fost prima producţie italiană prezentată.

Poate pentru prima data în istoria Mostrei del cinema, un horror intră în cursa pentru Leu. Desigur, pelicula lui Guadagnino este un horror de autor, un remake al unui clasic al genului semnat de Dario Argento în 1977.

Guadagnino a văzut Suspiria când era copil, a rămas terorizat şi, ca regizor, a dorit să încerce să recreeze acea senzaţie de spaimă extremă. Şi a reuşit, cel puţin în două secvenţe, să oblige publicul să nu-şi dezlipească privirea de pe marele ecran pe care se mişcau corpuri în spasme nenaturale, oasele se frângeau cu sunete terifiante, lichide organice izbucneau din trupurile femeilor care compun compania de dans  Markos.

Guadagnino a plasat povestea în Berlin, în 1977, în marea şcoală de dans a doamnei Blanc, o coregrafă contemporană care aminteşte de Pina Bausch (Tilda Swinton, care interpretează şi alte două roluri misterioase pe care spectatorii trebuie să le descopere): în faţa intrării se ridică un zid presărat cu scrieri politice şi proclamaţii ale teroriştilor din Baader Meinhof. În timp ce radioul şi televiziunea vorbesc despre înfruntarea în forţă dintre terorişti şi guvernul german, în şcoala de dans se petrec lucruri misterioase şi neliniştitoare. După dispariţia Patriciei (Chloe Moretz), soseşte în companie o nouă balerină americană provenind din comunitatea menonită din Ohio. Foarte repede Susie (Dakota Johnson) devine etoile şi balerina pe care Leblanc mizează totul.

“Împreună cu scenaristul David Kajganic ne-am gândit că epoca filmului trebuia să rămână cea originală şi chiar voiam să rămânem cu acţiunea în Germania, dar ne-am hotărât să plasăm povestea de la Friburg la Berlin. Friburg aparţine  cosmogoniei lui Dario, care l-a ales, alături de Torino şi New York, în trio-ul cetăţilor răului.  Voiam să povestim despre Zidul Berlinului pentru că ne interesa tema divizării, a excluderii şi a includerii, a vinei şi a iertării”, explică regizorul.

Guadagnino adaugă şi o altă temă centrală filmului, figura mamei, opunând  conceptul mamei teribile viziunii mamei care exclude orice posibilitate de cruzime.

Muzica filmului este semnată de Thom Yorke, care reprezintă pentru regizor vocea generaţiei lui. Este prima coloană originală a unui film de Guadagnino.

Multe dintre actriţe, în afară de Swinton şi Johnson, printre care Chloe Moretz, Mia Goth, Jessica Harper, l-au însoţit pe Guadagnino pe covorul roşu, care se anunţa demn de un horror.

“I villeggianti”, noul film semnat de Valeria Bruni Tedeschi, ovaţionat

Aseară a fost proiectată, în afara concursului, pelicula regizată şi interpretată de Valeria Bruni Tedeschi, un film de familie şi rocambolesc, autenic şi sugestiv, apreciat ca “un mix perfect între Woody Allen şi Fellini”.

Coasta de Azur, copaci şi o vilă. Este vorba despre vacanţa unei familii şi a unui cerc restrâns de persoane legate prin viaţă şi artă. Trei acte şi un epilog narează o poveste adevărată, reală, dar în acelaşi timp ficţională. Povestea adevărată a regizoarei şi actriţei. Îi are alături pe Valeria Golino, în rolul surorii regizoarei, Carla Bruni, şi pe alţi intepreţi printre care Riccardo Scamarcio şi Marisa Borini (mama lui Tedeschi în film şi în realitate).

Anna soseşte cu fiica ei pentru câteva zile de vacanţă în marea şi frumoasa vilă a familiei, într-un loc care pare în afara timpului şi protejat de lumea exterioară. În mijlocul familiei, prietenilor şi al personalului, Anna trebuie să se refacă după un recent eşec sentimental şi să scrie un nou film.

I villeggianti este o poveste despre o colectivitate, dar în acelaşi timp despre singurătate care ignoră zgomotele timpului şi persoanelor din jur, rămânând închisă în propriile gânduri şi umbre. Este o istorie apropiată şi îndepărtată totodată. O poveste “nebună şi violentă”. Celor mai curioşi şi celor care se lasă sugestionaţi de atâta armonie, luciditate, le vor veni în minte filme mai vechi ca Magic in the Moonlight şi 8 şi ½ împreună cu tradiţia italiană legată de familie şi de acel a sta împreună la masă.