Născut în 1973 în oraşul Sinaia, istoricul de artă Gabriel Badea-Păun este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti şi doctor în istoria artei al Universităţii Paris IV-Sorbona cu o teză despre „Antonio de La Gandara (1861-1917), un portraitiste de la Belle Epoque”. Este autorul a cinci volume, apărute la Bucureşti şi Paris între 1997 şi 2008: „Monarhi europeni. Marile modele. 1848-1914”, „Carmen Sylva, uimitoarea Regina Elisabeta a României”, „Portraits de Société XIXe-XXe siècle”, apărut aproape concomitent la New York, Londra şi Paris, distins cu Prix du Cercle Montherlant – Académie des Beaux-Arts în 2008, „Le Style Second Empire, Architecture, décors et art de vivre”, „Mecena şi comanditari. Artă şi mesaj politic”. A fost distins cu Premiul „Alexandru Tzigara-Samurcaş – Fundaţia Magazin Istoric”, 2010 Medalia pentru Loialitate Regele Mihai, 2010. Este Cavaler al Ordinului Meritul Cultural, 2009.
– Aţi lansat recent la Muzeul „George Enescu” din Bucureşti volumul „Mecena şi Comanditari. Artă şi mesaj politic”, prezentat elogios de criticul de artă Silvan Ionescu. Din cele două volume apărute în România sub semnătura dumneavoastră reiese un interes special pentru Casa Regală a României. Este numai interesul istoricului, sau şi unul sentimental?
– Nu am făcut niciodată vreun secret din faptul că sunt un adept convins al monarhiei constituţionale. Mi se pare forma de guvernământ cea mai echilibrată. Încă din ianuarie 1990, aveam 16 ani, mi-am exprimat această convingere, şi ştiţi cum erau consideraţi monarhiştii în acei ani de extremă divizare a societăţii româneşti. În clasa mea eram doi din cei 36 de elevi care credeam la fel. Pe atunci ataşamentul meu era fireşte în primul rând sentimental. Mă născusem şi trăim în Sinaia, pe Furnica, în apropierea Castelului Peleş. Apoi am plecat la Bucureşti pentru studii, şi încă din primul an am început să aprofundez istoria Familiei Regale. În toamna lui 1993, eram în anul III, m-am dus plin de curaj, temeritatea tinereţii, peste drum la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti şi i-am cerut o audienţă domnului Adrian-Silvan Ionescu, directorul adjunct. Pe atunci nu îl cunoşteam, dar îl văzusem la o conferinţă şi îmi inspirase simpatie. I-am spus că nu este cu putinţă să nu se facă nici o expoziţie pentru a marca 150 de ani de la naşterea Reginei Elisabeta. După o scurtă conversaţie, în contradictoriu, a fost de acord. Aşa am făcut, în noiembrie 1993, prima expoziţie dedicată unui membru al Familiei Regale în România după 1989. Un mare succes. Nu se mai văzuse de mult aşa de multă lume la Palatul Şuţu. Ea a fost urmată de o alta dedicată fiicelor Regelui Ferdinand şi Reginei Maria. Apoi am publicat o antologie a versurilor Carmen Sylvei, în 1998, la Editura Eminescu, şi în 2003 „Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României”, cu o nouă ediţie adăugită în 2007 şi 2008 la Editura Humanitas, lansată la Institutul Francez din Bucureşti în prezenţa Maiestăţilor lor Regele şi Regina. În ciuda simpatiei evidente ce am avut-o pentru personajul Reginei Elisabeta, nu am derogat niciodată de la rolul meu de istoric şi Elisabeta de Wied, Doamna şi Regina României, e prezentată în toată complexitatea sa: femeia, suverana, consoarta, scriitoarea şi artista, poziţii adesea contradictorii, uneori ireconciliabile.
– Există o relaţie între Vasile Păun, cel trimis să-l înveţe româneşte pe viitorul Rege Ferdinand, şi dumneavoastră? Care?
– Da, este stră-străbunicul meu. A fost profesor de germană şi engleză la „Sf. Sava” şi mai apoi la Liceul Lazăr. A fost trimis la Sigmaringen pentru a-i da noţiuni de istorie românească şi de limba română Principelui Ferdinand atunci când devenise evident că Regina Elisabeta nu mai putea spera să aibă copii. A şi scris o broşură evocând această experienţă. Am un necrolog publicat în „Universul Literar” şi din care, în ciuda evidentului caracter omagial provocat de emoţia momentului, transpare că ar fi fost nu numai respectat, dar şi sincer apreciat.
– Această legătură de familie v-a influenţat existenţa?
– Nu, nu în mod deosebit la început. Până la o anumită vârstă nu se prea vorbea în faţa noastră, a copiilor, despre Familia Regală, deoarece eu aveam „bunul obicei” de a repeta la şcoală a doua zi totul ce ni se spusese că trebuie să ştim numai noi. De altfel chiar mi se dăduse în familie porecla de gură spartă. Când am început să mă interesez, am tot întrebat, dar povestirile erau fragmentare, adesea înfrumuseţate cu contribuţiile naratorului. Este evident însă că aceste istorisiri mi-au provocat interesul şi am căutat, citind sau scotocind prin arhive, întrebându-i pe alţii care ar fi putut să ştie şi să completeze povestea. Aşa am şi ajuns la studiile de istorie la Universitate la Bucureşti.
Mi s-a spus că sufăr de drumomanie
– Bibliografia volumului „Mecena şi comanditari…” dezvăluie lucrul în arhive din mai multe ţări. Vă place să călătoriţi sau este numai o obligaţie profesională?
– Teribil. Una dintre prietenele mele râde de mine spunându-mi că sufăr de drumomanie. Acum doi-trei ani plecam câte două trei zile într-un oraş mare, în Franţa sau în Anglia, vizitam monumentele, muzeele, restaurantele şi sfârşeam luând la rând discotecile ca să uit de oboseala intelectuală. Este o experienţă foarte plăcută.
– Înaintea cărţilor scrise în Occident aţi publicat articole, studii şi două volume (unul în colaborare) în România. „Mecena şi comanditari…” este scris în limba franceză şi tradus în limba română. Aţi renunţat să scrieţi în limba română? Unde vă situaţi acum între cultura românescă şi cea franceză?
– „Mecena şi comanditari…” reuneşte mai multe dintre articolele şi studiile mele publicate de-a lungul ultimilor zece ani, în limba franceză, în reviste de istoria artei precum: „Revue roumaine d’histoire de l’art” sau „Bulletin de la Société de l’Histoire de l’art français”, consacrate unor subiecte româneşti, era deci firesc ca ele să fie traduse. Apoi toate cărţile pe care le-am scris de când m-am stabilit la Paris au fost comenzi sau s-au făcut şi la edituri franceze. Inclusiv „Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României” e tradusă din limba franceză de buna mea prietenă, Irina-Margareta Nistor. Iniţial trebuia să apară şi în Franţa, dar editorul s-a răzgândit în ultima clipă, aşa că a apărut numai la Humanitas. Este cumva o situaţie foarte amuzantă pentru mine. Când mă gândesc cât de prost vorbeam această limbă când am venit aici în 1998, am şi acum un accent destul de puternic, dar el nu se vede în scris, şi acum să mă exprim numai în limba franceză. În plus nu ştiu exact nici dacă mă încadrez în vreo categorie predefinită. Eu nu am decât cetăţenia română, cărţile mele sunt însă scrise în limba franceză… Soarta are ironiile ei, amuzante de altfel…
– Aţi lansat, aproape concomitent, două volume remarcabile: „Le style Second Empire. Architecture, décors et art de vivre”, apărut la Paris, şi „Mecena şi comanditari. Artă şi mesaj politic”, publicat la Bucureşti. Ambele se referă la istoria artelor plastice (vizuale). Ce v-a determinat să adăugaţi profesiei de istoric pe cea de istoric de artă?
– Dintotdeauna am fost fascinat de ce se ascunde în spatele imaginii, nu numai în creaţia sa ca act artistic, ci şi în mecanismele politice, spirituale, economice care au condus la naşterea sa. Cred că sunt în primul rând prin interes istoric de artă, în timp ce făceam studiile de istorie am devorat biblioteci întregi de istoria artei, dar sunt bucuros că baza este una de istoric. Este una mult mai solidă decât dacă aş fi început direct cu istoria artei.
– Sunteţi doctor în istoria artei la Sorbona. De ce aţi ales Franţa pentru aceste studii?
– Dintotdeauna am vrut să locuiesc la Paris, chiar atunci când eram copil înainte de 1989, şi acest lucru părea complet imposibil. Eram fascinat de imaginea Luvrului şi o terorizam pe sărmana mea mamă, care a şi fost cea care mi-a creat interesul pentru această disciplină, rupând reproducerile diverselor tablouri din cărţi pentru a îmi face un muzeu al meu. Apoi când am avut şansa unei burse, în 1998, care era de istorie, şi nu de istoria artei, nu am ezitat să fac pasul la care visasem dintotdeauna. Şcoala franceză de istoria artei este una dintre cele mai importante din lume şi este mai analitică, mai cu picioarele pe pământ, decât cea anglo-saxonă, prea speculativă.
– Mulţi doctoranzi români la universităţi străine aleg subiecte legate de arta românească, cum ar fi, de exemplu, Brâncuşi. Ce v-a determinat să-l alegeţi pentru lucrarea dumneavoastră pe Antonio de La Gandara?
– Din păcate în Franţa interesul pentru subiecte româneşti, fireşte cu excepţia lui Brâncuşi, subiect deja analizat sub nenumărate unghiuri, sau pentru anumiţi membri ai avangardei, nu prea există. În alegerea pe care am făcut-o transpare interesul istoricului pentru portret ca mărturie a unei epoci. Iniţial subiectul fusese „Portretul monden în la Belle Epoque”, dar profesorul Bruno Foucart, care era îndrumătorul meu, a considerat că este prea vast şi că ar fi bine să fac un studiu de caz asupra unui portretist whistlerian, Antonio de La Gandara (1861-1917). Acesta a activat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi nu fusese niciodată studiat până atunci. Încercând să îl situez cu mai multă precizie în contextul istoric şi artistic, am rămas uimit dându-mi seama că există un adevărat gol istoriografic privind această chestiune. Pur şi simplu portretul de comandă din secolul al XIX-lea fusese ocolit de istoricii de artă francezi, doar câţiva paşi fuseseră făcuţi în Anglia de Richard Ormond, pe care l-am şi întâlnit ulterior şi de care mă leagă în prezent, pe lângă o mare prietenie, admiraţia pentru lucrările sale consacrate portretului victorian şi o mare recunoştinţă pentru ajutorul pe care mi l-a dat în a debuta.
Cu mine lucrurile sunt întotdeauna încurcate
– Încă de la prima carte publicată la Paris aţi devenit autorul celebrei edituri „Citadelles et Mazenod”. Cum aţi început relaţia cu această editură?
– De fapt nu am început cu ei. Cu mine întotdeauna lucrurile sunt teribil de încurcate. Imediat după ce am susţinut teza la Paris IV Sorbona, unul dintre membrii juriului, domnul Richard Ormond, eminentul specialist al epocii victoriene şi strănepot de soră al marelui pictor american John Singer Sargent, m-a recomandat unui editor american, domnul Alexis Gregory, patronul Editurii Vendome Press de la New York, care tocmai căuta pe cineva să facă o carte despre portretul monden. Eram în competiţie cu Kenneth McKockney, o autoritate în portretul din perioada edwardiană (Anglia începutului secolului al XX-lea). M-am întâlnit cu domnul Gregory, am vorbit şi am reuşit să îl conving că eu sunt autorul pe care îl caută. Numai că din cauza costurilor mari legate de drepturile de reproducere şi de tipărire trebuia să găsească şi alţi coeditori şi aceştia au fost Thames & Hudson la Londra, unde lucrarea a purtat titlul „The Society Portrait, Painting, prestige and the pursuit of elegance”, şi Citadelles et Mazenod la Paris. Am avut foarte multă şansă deoarece coeditorii se întâmplă să fie şi cei mai prestigioşi editori de artă din Franţa şi Anglia. Apoi după ce „Portraits de Société” a fost destul de remarcată în presa franceză şi a fost distinsă cu Prix du Cercle Montherlant-Académie des Beaux-Arts, decernat de Academia de Arte Frumoase a Institutului, Citadelles et Mazenod a decis să îmi prelungească încrederea comandându-mi „Le style Second Empire…”, apărută în noiembrie trecut, şi să îmi comande anul acesta un nou volum.
– În „Portraits de Société” ajungeţi cu istoria genului până la Warhol. Celelalte volume favorizeză însă secolul al XIX-lea. De ce aveţi un interes special pentru acest veac şi pentru artiştii care nu aparţin neapărat curentelor innovatoare (impresionism etc.)?
– Alegerea de a continua până la Warhol este de fapt o decizie comună a mea şi a editorului meu american, voiam să arătăm care au fost ultimele metamorfoze ale portretului monden, a cărui dispariţie ca gen s-a amorsat după Marea Criză din 1929-1933 şi ale cărui coduri simbolice au fost preluate, în special după cel de-Al Doilea Război Mondial, de fotografia de artă, procedeu din care descind, e drept deturnat, şi serigrafiile lui Warhol. Multă vreme, începând cu anii ’20, arta academică precum şi stilurile electectice au fost respinse, fiind privite ca purtătoarele mesajului unei burghezii conservatoare lipsite de ideal şi ale cărei acţiuni şi mod de gândire au dus la catastrofa care a fost Primul Război Mondial. Istoria artei secolului al XIX-lea a început să fie rescrisă în Franţa în anii ’80. Era şi timpul. Bruno Foucart a fost unul dintre inţiatorii acestui curent. Începuturile au fost foarte, foarte dificile. Însă graţie tezelor de doctorat sau expoziţiilor consacrate în ultimii treizeci de ani celor mai însemnaţi artişti sau arhitecţi ai acestei epoci cuprinse între Restauraţie şi Art Nouveau (1820-1890), am putut să realizăm ce bogăţie nesfârşită de idei şi experimente artistice s-au exprimat, combătut sau coexistat. Probabil că nici o epocă nu este mai bogată ca aceasta.
– Care credeţi că este soarta genului portretistic în epoca actuală?
– În perioada de după Primul Război Mondial, un timp al schimbărilor revoluţionare politice, economice şi culturale, critica de artă s-a ocupat mai ales de mişcările de avangardă care s-au afirmat într-un mod exploziv încă din 1910. Schimbărilor radicale ale cubismului şi fauvismului în Franţa, şi ale expresionismului în Germania, le-au urmat numeroase alte mişcări artistice care îşi găseau inspiraţia mai ales la Georges Braque şi Pablo Picasso şi în explorările lor ermetice ale percepţiei formelor. În Franţa, dar şi în Germania, dorinţa nemăsurată, instinctivă, a nou-veniţilor era să tragă un văl peste trecut pentru a demonstra angajarea lor în prezent. Dezamăgirea generală cauzată de aristocraţia proprietară de pământ a determinat şi a alimentat o rezistenţă crescută la pretenţiile membrilor privilegiaţi ai acestei clase de a se poziţiona ca patroni ai artelor. Arta şi artiştii au proclamat acum o rupere completă cu trecutul: noţiunea de portret pictat la comandă devenea din ce în ce mai deranjantă astfel că la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi-a dat obştescul sfârşit. În ierarhia picturii academice, atât în Anglia, cât şi în Europa Continentală, portretul monden a decăzut vreme de câteva decenii pe cea mai joasă treaptă, a fost uitată, neglijată, şi adesea prost înţeleasă. În tot acest timp criticii şi istoricii de artă au acordat puţină atenţie portretului, ca gen. Din păcate portretul pictat este într-un evident declin astăzi. Marea Britanie şi Statele Unite sunt probabil ultimele ţări din lume în care portretul supravieţuieşte, pentru că cluburile şi companiile încă comandă portretele membrilor cei mai distinşi şi ai directorilor lor. Şi, deşi portretele nu mai ocupă un loc de onoare la expoziţiile de vară ale Royal Academy, ele încă sunt prezente într-un număr respectabil. National Portrait Gallery şi sucursala sa din Scoţia organizează importante expoziţii ale tinerilor portretişti în fiecare lună iunie, larg prezentate în presă şi bucurîndu-se de atenţia publicului.
Iniţierea pariziană a artiştior români
– Aţi încheiat anul 2009 cu apariţia a două volume. Ce proiecte aveţi pentru anul 2010?
– Lucrez de mai multă vreme, de mai bine de cinci ani, la o carte despre „Pictori români în Franţa, 1834-1939”. Ideea mi-a venit pe când mă documentam pentru teza mea de doctorat şi am citit cronicile saloanelor pariziene între anii 1880-1914. Parcurgând aceste articole am întâlnit multe nume de pictori români, unii cunoscuţi şi astăzi, alţii complet uitaţi. Am făcut deja un „corpus” complet al acestor artişti care au cunoscut această iniţiere artistică pariziană, fie că au fost elevi ai Şcolii de Arte Frumoase, Academiei Julian sau au trecut prin diferite ateliere libere, precum şi al operelor (ca tehnică se limitează numai la pictură sau grafică), pe care le-au expus la Saloane, dar nu numai cele considerate oficiale: Salon de la Société des Artistes Français şi din 1890 al Société Nationale des Beaux-Arts, dar şi cele numite pe atunci „disidente”: al Independenţilor, de Toamnă, de Iarnă, expoziţii personale etc. Este pentru prima dată că se face aceasta cercetare în mod sistematic. Am scris deja ultima parte a lucrării. Aceasta este consacrată celor care au încercat să îşi construiască o carieră în capitala Franţei precum: Pal (Jean Paléologue), celebrul afişist Belle Epoque, Michel-Menelas Simonidy, Nicolas Gropeano, Paul Scortzesco. Îmi rămân de redactat primele două părţi despre sistemul învăţământului artistic francez şi influenţa sa asupra tinerilor artişti români şi expunerile lor la saloane şi expoziţii. Materialul este foarte bogat, poate mult prea bogat, însă subiectul este de-a dreptul pasionant, aşa că sper să am suficient de multe vreme să termin până la sfârşitul acestui an.
– Reuşiţi să trăiţi la Paris de pe urma scrierilor dumneavoastră?
– Din păcate nu, deşi cărţile mele sunt traduse şi în limba engleză. Cred că nu poţi trăi din scris decât dacă scrii romane proaste ca Anna Gavalda, Marc Lévy sau Dan Brown… Dar este şi asta o artă care nu e dată oricui. Neavând nici un pic de tragere de inimă pentru activitatea didactică, deşi am calificarea necesară şi am şi fost acreditat ca „maître de conférence”, am preferat să fiu consilier pe lângă o galerie care vinde tablouri de secol XIX din şcoala franceză. Îndeletnicire plăcută, dar şi teribil de stresantă, care mă conduce aproape zilnic la licitaţiile de la Hôtel Drouot, unde curiozitea îmi este aproape în permanent iscodită de ceva ce nu cunosc, şi care îmi lasă multă vreme pentru cercetările mele.
– Aţi fost de curând la Londra, pentru expoziţia portretistului Philip de Laszlo. Ce impresie fac mai multe portrete ale lui Laszlo adunate într-o expoziţie, chiar dacă le ştiaţi pe fiecare în parte? Ce a însemnat Londra în afara expoziţiei?
– La Londra merg foarte des, nu e departe de Paris graţie Eurostar-ului, şi apoi am foarte mulţi prieteni, precum Caroline Corbeau-Parsons, Richard Ormond, Sandra de Laszlo sau Marc-Antoine Damidot, pe care îi revăd întotdeauna cu mare plăcere şi cu care având cam aceleaşi zone de interes intelectual petrecem ore întregi conversând sau vizitând împreună expoziţiile cele mai noi dedicate artei din secolul al XIX-lea. Expoziţia dedicată lui Philip de Laszlo la National Portrait Gallery, deşi destul de redusă ca număr al operelor expuse, este organizată pentru a marca donaţia foartei bogate a arhivei artistului pe care descendenţii săi au consimţit-o în favoarea Heinz Archive and Library la National Portrait Gallery. Arhiva al cărei index cuprinde documente şi fotografii între 1892 si 1937 privitoare la cariera sa, precum şi câteva foarte interesante bobine de film Pathé arătându-l pe artist la lucru la şevalet în anii 1934-1935. Deci cu un an înainte de a realiza portretele Familiei Regale române cărora le-am dedicat un studiu în „Revue roumaine d’histoire de l’art”, reluat în noul meu volum „Mecena şi comanditari. Artă şi mesaj politic”, apărută la Noi Media Print.
– Ce-mi puteţi povesti despre vânzarea cărţii dumneavoastră la National Portrait Gallery?
– Cum apartamentul în care locuiesc la Londra de fiecare dată este pe Pall Mall în vecinătatea National Portrait Gallery am profitat şi am vizitat galeria în fiecare zi preţ de câteva ceasuri pentru detalii privitoare la mai multe opere care mă interesau. În scurtele pauze coboram la cafenea, care este într-un spaţiu aproape comun cu librăria şi unde am constatat cu mare plăcere că volumul meu „The Society Portrait” era pe rafturile cu cărţi. Se pare că se vinde în permanenţă, cu ceva succes.
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră „Premiul Tzigara-Samurcaş” primit pentru „Mecena şi comanditari…”?
– Am fost foarte bucuros să aflu că „Fundaţia Magazin Istoric” a decis în februarie să-mi acorde premiul ce poartă numele distinsului istoric de artă care a fost Alexandru Tzigara-Samurcaş. În plus, cred că am şi o asemănare cu el, legată de temperament, după cum mi-am dat seama citindu-i memoriile: sunt perseverent şi îmi apăr întotdeauna ideile cu îndârjire, însă păstrând un ton politicos. Desigur, le apăr când le cred bune, deşi mi s-a întâmplat să mă încrâncenez şi pentru prostii pe care le privesc acum cu mare amuzament.
– Aţi primit prima distincţie din partea unui suveran. Sentimentul este deosebit de cel provocat de alte premii?
– Pentru mine este o foarte mare onoare deoarece nu am făcut niciodată vreun secret din faptul că sunt un adept convins al monarhiei constituţionale. Mi se pare forma de guvernământ cea mai echilibrată. Încă din ianuarie 1990, aveam 16 ani, mi-am exprimat această convingere, şi ştiţi cum erau consideraţi monarhiştii în acei ani de extremă divizare a societăţii româneşti. În clasa mea eram doi din cei 36 de elevi care credeam la fel. Pe atunci ataşamentul meu era fireşte în primul rând sentimental. În brevetul ce însoţeşte însemnele decoraţiei motivaţia decernării Medaliei „Regele Mihai pentru Loialitate” este: „Dorind a răsplăti meritele Domnului Gabriel Badea-Păun pentru susţinerea Casei Regale cu devotament, afecţiune şi perseverenţă. Pentru scrierile sale temeinice, documentate şi originale despre Familia Regală a României. Pentru că prin exemplul personal contribuie la schimbarea mentalităţilor şi îmbrăcarea României în haina adevăratelor valori”.
– Ce face domnul Gabriel Badea-Păun când nu cercetează arhive şi colecţii şi nu scrie cărţi de succes?
– Cred că sunt ceea ce s-ar putea numi un mare petrecăreţ. Am un cerc de prieteni extrem de simpatici, pe mulţi i-am întâlnit la Cercle Montherlant sau sunt prieteni ai unor prieteni care mi-au devenit prieteni, şi facem dejunuri, dineuri şi cocktailuri împreună cu o frecvenţă care uneori poate da ameţeli celor din jur. Ne amuzăm la culme, mai ales că printre ei sunt câţiva care au un spirit foarte ascuţit şi un umor teribil de acid. Când sunt însă teribil de obosit nimic nu mă relaxează mai mult ca o vizită de jumătate de oră la Luvru. E la zece minute de casă. Văd un tablou care mă interesează şi apoi iau un pahar de Chardonnay la barul din faţă, „Le Fumoir”.
