General umilit în vreme de pace

Avansați „la apelul de seară al bocancilor“, liota generalilor care se înghesuie acum să prindă „ultimul tren“ și să iasă la pensie în floarea vârstei au aruncat în derizoriu atât cariera militară, cât și instituțiile de forță ale României. Iar asta se întâmplă în vreme ce adevărații noștri eroi sunt umiliți de politrucii cocoțați, temporar, la putere.

Marin C. Lungu are 82 de ani și este general în rezervă. Dar acest grad este tot ceea ce are în comun cu „generalii de paie“ din zilele noastre. Generali de toate felurile și de toate culorile, care, veniți de niciunde, sunt avansați în câțiva ani cât alții în câteva decenii. Azi, căpeteniile instituțiilor de forță oferă spectacolul penibil al unor dezertori care dau bir cu fugiții ori de câte ori li se promit te miri ce avantaje financiare. Iar asta, în condițiile în care cei mai mulți dintre ei au văzut ororile războiului doar la televizor. Sau poate că nici măcar acolo.

Vocația eroismului

Întâlnirea cu gen. Marin Lungu este un eveniment excepțional: este întâlnirea cu un erou care a participat la evenimente despre care citim în cărțile de istorie.

La începutul anilor ’70, pe marile ecrane a rulat filmul „Prea mic pentru un război atât de mare“. Regizat de Radu Gabrea, filmul avea ca personaj principal un puști care lua parte la operațiunile militare din Al Doilea Război Mondial. Ei bine, acel copil-erou chiar a existat. Filmul cu pricina descrie faptele de arme ale lui Marin Lungu. Actualul gen. (r) Marin C. Lungu a intrat în Armată la 7 ani, când a fost înrolat copil de trupă în Regimentul 40 din Divizia 9 Infanterie Mărășești, din Medgidia. Ulterior, a acționat în calitate de cercetaș în Grupa 132 a Biroului de informare-cercetare al Diviziei 9. În 1944, după „întoarcerea armelor“, regimentul lui a participat la eliberarea României, Ungariei și Cehoslovaciei.

Plecat la luptă împreună cu vârstnicii lui camarazi, copilul-soldat Marin Lungu a acționat într-unele dintre cele mai periculoase locuri: în spatele liniilor de front inamice. De acolo, le-a oferit comandanților informații extrem de importante despre trupele adverse, a identificat o serie de depozite militare germane de carburant și de muniție. Avansat la gradul de fruntaș, în ciuda faptului că era doar un copil, Marin Lungu a primit cele mai prestigioase medalii de război: „Crucea Serviciului Credincios“, clasa a II-a (argint); „Medalia Serviciului Credincios“, clasa a II-a (argint); „Bărbăție și Credință“, clasa a II-a (argint), și „Virtutea Militară“, clasa I (aur). Toate i-au fost acordate pe front, la propunerea comandanților Diviziei a 9-a Infanterie, generalii Costin Ionașcu și Ion Stănculescu, dar și a comandanților Armatei a IV-a Română, generalii Nicolae Dăscălescu și Gheorghe Avramescu. Iar „Virtutea Militară“, clasa I (aur), a primit-o, tot pe front, la Banska Bystrika, chiar de la ministrul de Război.

Lagărul nazist

În Cehoslovacia, lângă localitatea Piarky, Marian Lungu a fost capturat de nemți, care l-au trimis în lagărul de la Skromca-Pyarky. A fost scos de acolo de trupele sovietice și de un grup de partizani slovaci. Grav bolnav, rănit și traumatizat fizic și psihic, a fost internat într-un spital al Crucii Roșii Internaționale. Ulterior, a revenit în țară cu ultimii dintre militarii români încartiruiți în sate din Cehia și Slovacia. După cum spuneam, aici, în România, s-au scris cărți și s-au realizat filme despre copilul-erou Marian Lungu. Dar filme similare au fost realizate de televiziunea slovacă și cea franceză. Faptele sale de luptă sunt evocate în muzee militare din Franța, Cehoslovacia și Rusia, unde este considerat un personaj unic în istoria Războiului Mondial. Câți dintre „generalii de paie“ din zilele noastre, care dau bir cu fugiții pentru o pensie mai acătării, se pot mândri cu un asemenea trecut militar? Niciunul!

Aruncat pe drumuri

Exact acesta este eroul pe care și‑au găsit să-l umilească politicienii zilelor noastre. Iar asta, prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale într-o lume civilizată: dreptul de a avea un acoperiș deasupra capului.

La timpul cuvenit, Marin Lungu a îmbrățișat, bineînțeles, cariera militară, unde a parcurs toate treptele ierarhice. Vreme de foarte mulți ani, a locuit, împreună cu familia, într-o casă cochetă, amplasată în zona Izvor. Dar asta s-a încheiat pe la mijlocul anilor ‚80, când elegantul cartier a fost demolat pentru a face loc Casei Poporului. Atent cu angajații lui, regimul comunist i-a oferit lui Marin Lungu un apartament de trei camere într-o casă naționalizată, pe str. Costache Negri, nr. 12. Acolo a locuit cu chirie până în1996, când, în baza Legii nr. 112/1995, a cumpărat acel apartament de la statul român.

Între timp, Lungu a cheltuit bani grei pentru renovarea locuinței, precum și pentru reparații ale întregii case. Liniștea familiei a durat însă doar circa doi ani. În 1998, pretinzând că este soția strănepotului fostului proprietar, Dana Moisescu a revendicat întregul imobil, format din trei apartamente. Gen. (r) Lungu susține și acum că ea nu a depus în instanță niciun act care să-i demonstreze calitatea de moștenitor. Dar asta este o problemă care ține strict de justiție.

Ulterior, Secția a IV-a Civilă a Tribunalului București a pronunțat o sentință favorabilă pretendentei. Au urmat 15 ani de procese civile deschise de către Dana Moisescu. Și, până la urmă, ea a fost cea care a câștigat. Astfel că, în iunie 2008, familia Lungu a fost evacuată din casă. „A fost un coșmar. Ea ne-a scos toate lucrurile în stradă și acolo au stat mai bine de două luni. A plouat peste ele, iar cele care au scăpat de ploaie ne-au fost furate. După două luni, nu am avut ce face și ne-am mutat la fiica mea, care locuia cu familia ei într-un apartament de două camere. Acolo am dormit pe jos, și nu doar două-trei zile, ci vreme de aproape patru ani“, relatează, cu amărăciune, generalul. În tot acest timp, el a făcut zeci și sute de memorii adresate tuturor autorităților civile și forurilor politice. S-a adresat și Primăriei Sectorului 5, unde Marian Vanghelie i-a promis că-i rezolvă problema. Vorbe-n vânt: Vanghelie nu a făcut absolut nimic.

Deșteptul promite…

În timp, toată lumea a promis că va rezolva situația locativă a gen. (r) Lungu. În vremea guvernării Tăriceanu, guvernul României a emis un memorandum prin care solicita „atribuirea unei locuințe aflate în domeniul privat al statului și în administrarea RA-APPS, în domeniul privat al municipiului București“, veteranului de război gen. (r) Marian Lungu. În 2006 cererea a fost înregistrată, iar în 2007 a fost adoptată în Camera Deputaților.

Cu toate acestea, președintele Băsescu nu a promulgat-o. Așadar, o altă promisiune rămasă doar pe hârtie. Nici încercările lui de a discuta cu mai-marii statului nu au avut mai mult succes. Într-un memoriu adresat președintelui Iohannis, prin care solicita să fie primit în audiență, generalul menționează: „Precizez că domnul președinte Traian Băsescu, întotdeauna când eram invitați de Ziua Națională, unii dintre noi îi ceream să ne primească în audiență. Subsemnatul i-am trimis două memorii în calitatea sa de președinte și un al treilea în calitatea sa de Comandant Suprem al Armatei. Nu am fost primit!“.

Din păcate, Iohannis a fost la fel de indiferent ca Băsescu. În răspunsul oferit pe 17.02.2015, Administrația Prezidențială a anunțat că „agenda încărcată a domnului președinte și programul stabilit pentru început de mandat nu-i permit domniei sale să onoreze solicitarea dumneavoastră“.

Condiții improprii

Până la urmă, la intervenția Comisiei de Apărare și a semnatarilor memorandumului menționat, Primăria Capitalei i-a aprobat, pe 1 martie 2010, primirea unui apartament aflat pe Bd. Mircea Vodă. Pe atunci, blocul nu era încă gata și a fost dat în folosință abia în 2011. Este drept că locuința se află într-o zonă ultracentrală. Dar… „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul“. Încă de la început, generalul a fost obligat să cheltuiască o groază de bani pentru a remedia o mulțime de deficiențe.

Blocul în care se află apartamentul este o „plombă“ înghesuită între două blocuri mai vechi. Izolația termică este foarte proastă, iar lumina intră prin niște ferestre minuscule. Generalul are o afecțiune oculară complicată, care l-ar putea face să-și piardă vederea. Soția domniei sale, de asemenea bolnavă, trebuie să ia peste 20 de medicamente zilnic. Iar condițiile din apartamentul în care locuiesc sunt foarte departe de ceea ce ambii ar avea nevoie. Dar asta a fost tot ceea ce s-a putut face pentru el. Spre deosebire de milogii lui confrați generali, el nu cere bani în plus: „Am o pensie de 4.000 lei. Nu sunt mulți, dar nici puțini. Sunt suficienți cât să mă descurc cu ei“. Bineînțeles că, la diverse ocazii festive, politicienii de azi se înghesuie să-l prezinte peste tot, să-l laude și să se fotografieze cu el. Dar, după aceea, îl tratează exact cu aceeași indiferență și aroganță cu care l-au tratat toate autoritățile postdecembriste.