Geografia și politica externă – Andrei Marga

Inundarea organizată a vieții publice cu știri false (fake news), pe care „The Observer” și alte publicații, inclusiv din țara noastră, au început să le semnaleze, este doar una dintre particularitățile situației din Ucraina. Propaganda este deja stridentă și nu face decât să agraveze conflictul.

În plus, o istorie nefastă se repetă. În anii confruntării ideologice prevala deviza exclusivistă „fiecare sau este cu cine vrem noi sau este dușman”. Pe nesimțite s-a revenit la această schemă străină de gândirea liberă și de libertăți, doar variabilele sunt altele.

Particularitate este și diletantismul declarațiilor. Cer intempestiv intrarea în Uniunea Europeană exponenți ai unei țări sfâșiate lăuntric, cu istorie neclarificată, răvășită de extremisme, în care democratizarea a rămas pe hârtie. Se cere intervenția armată a organizației atlantice, ca un fel de operație de poliție. S-a adoptat acordul de la Minsk, dar acum se respinge cu suficiență. Victimele sunt aruncate în răspunderea altcuiva, ca și cum într-un conflict nu ar fi cel puțin două părți. Se speră vizibil ca inflamarea să înlocuiască adevărul.

Situația din Ucraina actuală este izbitoare și prin diferența frapantă dintre fondul problemelor și ceea ce se agită în public. Asupra acestei diferențe voi stărui acum.

Nu ezit să spun că, din varii motive, la noi este incomod să discuți azi politică externă. Resentimentele îi fac pe unii să vocalizeze vehement, dar nu și-ar semna opiniile, spre a răspunde de ele. Se supralicitează orice în dauna analizei lucide. Informațiile și cunoștințele factuale fiind sărace, se perorează. Unii exaltă soluții militare și sancțiuni fără noimă.

Din nefericire, reducerea politicii externe la ostilitate sau la tehnicalități sterpe dă momentan tonul. Nu se înțelege că politica este cu totul altceva decât ură, militarism și sancțiuni.Cum însă s-a intrat în cel mai grav conflict armat al epocii postbelice, este acută nevoie de ochi limpezi.

Adevărul primordial este acela că suntem într-o lume dirijată de geometria variabilă a supraputerilor. Am dat seama de ea în alt loc (A. Marga, Schimbarea lumii, Editura Academiei Române, 2013) și am descris relația supraputerilor de acum – SUA, China, Uniunea Europeană, Rusia (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, 2017), încât nu intru aici în amănunte. Dar originile situației de azi se cer lămurite – cu date sigure și în mod responsabil.

Aplicarea acordurilor și a dreptului internațional nu poate lipsi din discuție, dar nici istoria litigiului nu poate fi ignorată. De altfel, publicații de referință aduc tot mai mult în discuție înțelegerile Reagan – Gorbaciov, Gorbaciov – Bush, Gorbaciov – Kohl, de la sfârșitul anilor optzeci, prin care s-a reorganizat lumea. Se poate discuta, desigur, emergența Ucrainei, precum și dosarul privind istoria Crimeei. Se resimte însă nevoia unei priviri cuprinzătoare asupra situației create ulterior și, în primul rând, asupra acțiunii Rusiei.

Din păcate, această privire își găsește cu greu începutul și metoda. Se ia neprecaut ca reper afirmația lui Hegel, din Filosofia istoriei, că „Rusia se impune vecinilor cu armata, iar America cu plugul”. Realitățile sunt acum mult diferite de cele de acum două secole, încât afirmația rămâne doar un clișeu comod. Or, tocmai de ieșirea din clișee este nevoie.

Nu sunt pe lume multe analizele documentate și integre. Fiindcă evenimentele se personalizează astăzi în exces, s-ar profita, totuși, din parcurgerea unor monografii (de pildă, Steven Lee Myers, Putin – der neue Zar. Seine Politik- Sein Russland, 2016), ca și a unor scrieri avizate despre viziune (precum Robert Nalbandov, Russian Foreign Policy under Putin. Not by Bread Alone, 2016). Poți fi sau nu de acord cu cineva, dar, dacă vorbești despre o persoană, obligația elementară este să redai precis ce spune și ce face. Și, desigur, în acest scop, să citești cât mai mult, să rămâi la fapte și să citezi exact.

Aducând discuția la fapte, afirm că sunt de acceptat, dintre cele ce se discută, o seamă de ipoteze privind Rusia. Prima se referă la trecut: „țările care au format Uniunea Sovietică au fost ținute laolaltă de necesitate. Ele nu puteau să concureze cu restul lumii din punct de vedere economic – dar, ferite de competiția globală, au putut să se complementeze și să se susțină una pe alta” (George Friedman, The Next 100 Years. A Forecast for the 21st Century, 2009, p. 106). A doua se referă la dificultatea specifică resimțită de Rusia: frontierele ei la Vest sunt „fără ancoră fizică. Unicul avantaj fizic pe care îl poate avea Rusia este adâncimea. Cu cât ea își extinde frontierele spre Vest în Europa, cu atât mai departe au de călătorit cuceritorii pentru a ajunge la Moscova. Ca urmare, Rusia presează mereu spre Vest pe câmpia europeană nordică, iar Europa presează mereu spre Răsărit” (p. 103). Este destul să amintim, spre a face intuitivă situația, că în Rusia actuală Moscova se situează la relativ mică distanță de frontiera la Vest. Expunerea spre Vest este socotită, pe bună dreptate și de multă vreme, „problema Rusiei”.

Desigur, este veche și tentația de a interpreta istoria rusă și, de asemenea, istoria europeană a secolului al XX-lea prin prisma doar a acestei probleme. Nu dă rezultate! După părerea mea, cele două istorii sunt demult legate intim și mult mai bogate. Nu se poate concepe Europa fără Rusia și nici Rusia fără Europa – separarea ar fi doar un artificiu.

Nu am fi însă maturi dacă nu am admite că „problema Rusiei” s-a redeschis. Prin urmare, este responsabil ca ea să fie, de asemenea, luată în calcul.

Cei mai mulți știu astăzi că Rusia are atuuri multiple: unitatea țării și patriotismul cetățenilor ei, suprafața sa enormă, resursele ei naturale neobișnuite, experiența de lungă durată în afacerile lumii, capacitatea creativă, dinamica științifico-tehnică dinăuntrul ei, arsenalul nuclear. Unii disting cultura rusă de capacitatea politico-militară a Rusiei. Nu este o distincție profundă! Rusia, ca orice altă țară, este un întreg și trebuie considerată precum alte națiuni. În cazul oricăreia, nu există, la propriu, două sau mai multe națiuni, ci numai una, ce se cuvine cunoscută. Și Rusia este o comunitate de oameni care caută în istorie rezolvări la dificultățile, năzuințele și aspirațiile ei.

Ceea ce s-a numit „problema Rusiei” este astăzi în avanscenă. Este din nou evident că, atâta vreme cât această problemă nu este rezolvată, în Europa și în lume vor fi tensiuni. Mai nou, ea s-a prelungit cu conflictul din Ucraina. Pentru a sesiza originea propriu-zisă a conflictului și pentru a-l îndrepta spre stingere, trei linii de argumentare sunt, în opinia mea, de luat în seamă.

Prima linie se referă la înțelegerile ruso-americane și ruso-germane de la nivelul anilor 1990. Le-am rezumat într-un articol anterior. Amintesc aici doar importanța memoriilor lui Bill Clinton, în care fostul președinte american consemnează că a promis liderilor Rusiei că niciun soldat și nicio armă nu vor fi aduse în noile state membre ale alianței atlantice (My Life, 2004, p. 637). Adaug aici opinia consilierului de politică externă al președintelui George Bush, care, nu cu mult timp în urmă, a ținut să scrie: „Punctul meu de vedere (care reprezintă perspectiva unei minorități printre cei care fac politica externă americană) este că extinderea NATO a fost o eroare și că preocupările de securitate ale statelor est-europene ar fi putut fi tratate cu alte mijloace decât aducându-le în NATO” (Richard Haas, The World. A Brief Introduction, 2020, p.78). Și enumeră ceea ce s-a petrecut după 2008: criza Georgiei, criza Crimeei, iar apoi, criza Ucrainei!

Desigur, oricine are dreptul să opteze în spațiul internațional. Au apărut însă neajunsuri din cauza unei situații ce se trece deocamdată cu vederea. Anume, este de respectat faptul că cetățenii unei țări decid ceva, în mod legitim și legal. Dar nu se rezolvă mare lucru când inși nimeriți în funcții, diletanți și fără realizări, își caută legitimarea agățându-se de subiecte ce-i depășesc. Oricât de neplăcut sună, este de observat că, în unele țări ale Europei răsăritene, inși care nu au de a face cu libertățile și democrația, nu au vreun merit și nici nu înțeleg despre ce este vorba, vor să-și pună la butonieră lipirea de Uniunea Europeană și NATO. Cum, de altfel, se petrec lucrurile, dacă rămânem cu capul pe umeri, și în Ucraina actuală! Destul să observi scena pentru înțelege aberația ce s-a creat! În această parte a Europei sunt deja prea mulți inși ajunși la decizii prin accidentele istoriei și care, nefiind capabili să asigure dezvoltarea din țara lor și fiind străini de valori occidentale, se drapează cu apartenența la organizații. În mod normal, Uniunea Europeană și NATO nu sunt pentru a premia aventurieri!

Pe de altă parte, conflictul din Ucraina se va încheia într-o bună zi. Dar nu ar trebui trecut cu vederea faptul că nu are cum să fie pace în Europa dacă Rusia și Ucraina nu cad de acord asupra securității mutuale. Se poate gândi voluntarist și de pe o zi pe alta, cum, din nefericire, se și face copios. Dar nu este o gândire responsabilă, iar costurile vor fi mari.

A doua linie de argumentare vine dinspre cercetările geografilor. Unul dintre cei mai proeminenți observă că în diferite părți ale Pământului „factorii geografici” (poziția geografică, dar și relieful, resursele, situația apei, temperatura etc.) sunt printre cei mai importanți în a fasona acțiunile umane. Altfel spus, poziția în geografia lumii nu este totul, dar rămâne esențială pentru o țară. „Forța aeriană a schimbat regulile, cum a făcut-o, în alt fel, Internetul. Dar geografia și felul în care națiunile s-au stabilit ele însele înăuntrul acelei geografii rămâne crucial pentru înțelegerea noastră a lumii de astăzi și a viitorului nostru” (Tim Marshall, Prisoners of Geography. Ten Maps Explain Everything about the World, Scribner, New York, London, Toronto, Sydney, New Delhi, 2016, p.7). Geografia nu este ceva ce „determină” societatea, cum s-a crezut, dar este ceva la care oamenii activi se raportează inevitabil și care le induce suficient de mult în comportament. Geografia nu dictează toate evenimentele (p.274) și nici cursul lor, dar fixează cadrul de manifestare a oamenilor, inclusiv viitorul lor.

Tim Marshall dă multe exemple. Greutate are, de pildă, exemplul relațiilor dintre China și India. Națiunile cele mai mari nu au purtat războaie, între ele fiind mereu înălțimile munților Himalaya. Greutate are și exemplul Rusiei. Istoria ei conține două năzuințe induse de poziția geografică – țara este fără bariere naturale (munți sau mare) la Vest (p.13) și fără ieșire la mările calde (p.19-20). Ambele i-au pus dintotdeauna în mișcare istoria.

Ca europeni, ne interesează îndeosebi observația că la vestul Rusiei este de fapt „pântecele moale” al situației. „Ați putea gândi că nimeni nu are intenția să invadeze Rusia, dar rușii au altă părere și au bune motive pentru aceasta. În ultimii cinci sute de ani ei au fost invadați de multe ori dinspre Vest. Polonezii au venit prin Câmpia Europeană de Nord în 1605, urmați de suedezi sub Carol al XVII-lea în 1708, francezii sub Napoleon în 1812, și germanii – de două ori, în ambele războaie mondiale, în 1914 și 1941. Privind sub un alt aspect lucrurile, dacă luăm în seamă ceea ce s-a petrecut de la invazia lui Napoleon din 1812, acest interval incluzând Războiul Crimeii din 1853-46 și două războiale mondiale până în 1945, atunci rușii au luptat în medie în Câmpia Europeană de Nord sau în jurul ei la fiecare treizeci și trei de ani” (p.13). Ca efect, năzuința constantă a Rusiei este să-și asigure apărarea și, deja de la primul țar, Ivan, s-a pus în aplicare „conceptul atacului ca apărare” (p.15). Suficient de clar, Rusia operează înainte de toate geopolitic.

De notat că abia târziu, în 2016, după intervenții pe lângă interlocutori, președintele Rusiei a declarat că insistența unor forțe pe Ucraina este o „amenințare externă (an external threat)” (p.27) pentru țara sa. Liderii Rusiei, oricare ar fi și oricare este regimul politic, sunt confruntați, conchide Tim Marshall, cu aceeași problemă.

În fine, a treia linie de argumentare vine dinspre cei mai buni geostrategi. Cei francezi au arătat că strategia inspirată de Zbigniev Brzezinski, aceea de a smulge Ucraina din asocierea cu Rusia, a devenit „scopul revoluției portocalii, orchestrate din afară”, cu „demonizarea orchestrată remarcabil a lui Vladimir Putin” (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, p.322). Conflictualizarea regiunii este consecința.

Geostrategii germani au arătat, de asemenea, că strategia zisei „democratizări” s-a dovedit iluzionară (Carlo Masala, Weltunordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, 2016, p.32), iar narativii cu care se operează în Europa actuală trebuie rescriși (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, 2015, pp.208-220). O schimbare a opticii de bază în construcția relațiilor în Europa a devenit indispensabilă.

Linia aceasta vine și dinspre cei mai buni cunoscători americani ai politicii internaționale. Nu insist aici asupra lui George Kennan, care a creat un prag pledând în perioada postbelică pentru trei idei strâns legate: oprirea expansiunii sovietice; respectarea interesului Rusiei de a avea apărare la Vest; evitarea relansării „războiului rece”. Observ, însă, că această linie a fost reafirmată recent de Steven Walt (Liberal Illusions caused the Ucraine Crisis, F.P., 19 January 2022), cu, foarte probabil, cea mai penetrantă analiză pe temă. Actualul titular al relațiilor internaționale de la Universitatea Harvard a captat cel mai direct datele de bază și deciziile care au dus la conflictul actual.

Nu avem aici spațiu pentru a comenta observațiile lui Steven Walt privind erorile cu consecințe tragice ale viziunii „liberalilor”. Ele s-au manifestat și pe meleaguri est-europene, căci aceștia au ajuns să patroneze, mai ales sub Barack Obama, curentul „portocaliilor”, care a adus daune mari, nici astăzi vindecate, reformelor democratice. Vezi, doar ca un exemplu, deznodământul referendumului din România anului 2012, care îl infirmase zdrobitor pe locatarul de la Cotroceni, după ce acesta încălcase vârtos statul de drept democratic prevăzut de Constituție! Destul, așadar, să ne gândim la desfigurarea democrației, pe care România o trăiește din 2005 încoace, ca urmare a ignorării de fapte simple: libertatea este nu doar pentru tine, ci și pentru rivalul tău, ea este pentru toți, dar și pentru fiecare dintre noi, ca cetățeni. Această ignorare a făcut ca democrația, câtă era, să fie instrumentalizată, cu servicii secrete și justiția dirijată, pentru a restaura autoritarismul – nici măcar unul popular, al refacerii demnității naționale, ci autoritarismul anilor treizeci și cincizeci, de tristă amintire.

Din analiza lui Steven Walt rețin însă aici nu numai aserțiunea că actuala criză ucrainiană putea fi evitată, dar și pe aceea că „lumea plătește un preț ridicat pentru că s-a bazat pe o teorie eronată a politicii internaționale”. A fost teoria promovată de „liberali”, care a luat promisiunea unei democratizări, de la început concepută sectar și diformă, ca democrație, în locul realităților istorice.

Se știa bine, cel puțin de la George Kennan, trecând prin Henry Kissinger, la James Baker, că pășirea pe centura de securitate a Rusiei resuscită „războiul rece” și nu aduce niciun avantaj. Secretarul de stat de atunci a și spus că „nu se va face nici cu un centimetru” asemenea pas. Dar, continuă Steven Walt, la summitul NATO de la București, din 2008, s-a luat decizia eronată de a promite admiterea Georgiei și Ucrainei. Decizie, de altfel, inexplicabilă, ea fiind respinsă pe loc de serviciile secrete și delegația americană, precum și de membrii marcanți ai alianței, precum Germania și Franța. O decizie eronată deopotrivă în vederile americane și cele europene!

Decizie nu doar eronată, dar și cu slabe șanse de a fi pusă în practică. „În viziunea lor (a celor care au decis, n.n.) nu a contat faptul că unii dintre noii membri ai NATO au pentru alianță o valoare militară redusă sau deloc și ar putea fi greu de apărat, deoarece pacea ar fi atât de robustă și durabilă încât orice angajament de a-i proteja pe acești noi aliați nu ar trebui niciodată onorat”. Cu alte cuvinte, în realitatea vieții internaționale, interesele strategice prevalează de obicei în fața angajamentelor din declarații.

Convine sau nu, comportamentul supraputerilor este de regulă aparte. „Marile puteri nu sunt niciodată indiferente față de forțele geostrategice dispuse la granițele lor”. În orice caz, continuă Steven Walt, SUA și-au luat măsuri de securitate proprie în vecinătatea lor, organizând, sub Ronald Reagan, o rebeliune armată pentru a-i răsturna de la putere pe sandiniștii din Panama, în care vedeau un pericol.

Peste toate, scrie profesorul de la Harvard, „Putin nu este singurul vinovat de criza ce are loc în privința Ucrainei, iar condamnarea morală a acțiunilor sau a caracterului său nu este o strategie. Și nici mai multe și mai severe sancțiuni nu vor putea să îl facă să cedeze la solicitările occidentale. Oricât de neplăcut ar fi, Statele Unite și aliații lor trebuie să recunoască faptul că aliniamentul geopolitic al Ucrainei este de interes vital pentru Rusia – din moment ce vrea să folosească forța pentru apărare”.

Soluția la criza ucraineană este, totuși, la îndemână: „Cea mai bună speranță pentru o rezolvare pașnică a acestei mizerii nefericite este ca poporul ucrainian și liderii săi să înțeleagă că lupta dintre Rusia și Vest pentru a câștiga în cele din urmă loialitatea Kievului va fi un dezastru pentru țara lor. Ucraina ar trebui să ia inițiativa și să anunțe că intenționează să funcționeze ca o țară neutră care nu va adera la nicio alianță militară. Ar trebui să se angajeze în mod oficial să nu devină membru NATO și nici nu se alătură Organizației Tratatului de Securitate Colectivă condusă de Rusia. Ea ar fi în continuare liberă să facă comerț și să salute investițiile din orice țară și ar trebui să fie liberă să-și aleagă proprii lideri fără interferențe externe„.

Mai direct spus, nu se poate! Adaug, la rândul meu, că nu este înțelept să se cedeze din nou la argumente mai slabe. A nu lua în seamă întregul situațiilor și reaua credință împiedică soluțiile durabile. În definitiv, creativitatea aparține celor care umanizează istoria, nu suficienței.

Andrei Marga</a