Traian Băsescu a anunţat că nu promulgă legile care prevăd reducerea TVA la alimentele de bază şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 2.000 de lei. Foarte bine ar putea să le promulge şi, apoi, după modelul legii salarizării în educaţie, acestea să nu fie aplicate. Ce s-ar putea întâmpla? Poate doar învăţătoarea Cristina Anghel ar intra din nou în grevă. Şi atât.
În cele 70 de zile în care s-a aflat în greva foamei, doamna Anghel nu a fost băgată în seamă de nici unul dintre cei trei prim miniştri ai României. Motivat, ar spune ei. Traian Băsescu, după cum a declarat, se uită numai la Discovery, iar acest post de televiziune nu are în grila de programe emisiuni de actualităţi. Emil Boc nu a trecut pe la doamna Anghel s-o întrebe de sănătate fiindcă la Minimax şi la Jetix nu s-a vorbit despre protestul acesteia. Jeffrey Franks nu cunoaşte limba română şi, deci, nu înţelege nimic din relatările televiziunilor de ştiri de la noi. În schimb, Cristina Anghel a fost vizitată de ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, însă degeaba, deoarece acesta nu pricepe chiar nimic.
Într-un târziu, dar, totuşi, înainte de a fi prea târziu pentru domnia sa, Cristina Anghel a renunţat la greva foamei, pentru că a realizat că o face degeaba. Doamna Anghel şi-a dat seama că astfel de forme de protest îşi au rostul doar în ţările conduse de oameni normali. Adică, de oameni cu două mâini şi două picioare, dar mai ales cu cap, inimă şi obraz.
Dezamăgită, învăţătoarea din Caracal a declarat: „Mă întristează faptul că guvernanţii sunt inflexibili şi nu au negociat nimic”. Dar încă nu este timpul negocierilor. Guvernanţii vor fi dispuşi să negocieze doar în campania electorală, atunci când vor bate la uşa doamnei Anghel cu o găleată portocalie în mână şi cu rugămintea să le dea votul. Nu de tot, ci doar cu împrumut, aşa cum au luat şi banii de la FMI.
Cristina Anghel a declarat că ar fi dispusă să intre iarăşi în greva foamei. Însă, pentru ca demersul învăţătoarei Anghel să dea rezultate, ar trebui să se întâmple un lucru aproape imposibil. Ar fi nevoie ca şi guvernanţii să intre în grevă. Numai că în greva foamei de bani şi a setei de putere.
