După 1848, elitele noastre au cultivat solul conștiinței naționale. Cea mai importantă sămânță ce a fost plantată atunci avea să devină proiectul unionismului românesc. Ceea ce a făcut posibil anul 1859 și ceea ce a adus anul 1918 sunt fapte pe care azi le admirăm. Din ceea ce a fost după 1859 avem puțin de admirat, dar consolidarea idealului unionist a dat un criteriu de coerență admirabilă acelei epoci. În ce a fost după 1918 avem înfăptuiri de admirat, dar coerența nu este printre ele. Așa-numitul nostru interbelic a fost o epocă fără proiect de țară, cum este și perioada istorică în care ne aflăm începând din 1990.
Interbelicul n-a putut aduce un proiect de dezvoltare din pricină că viața politică ieșea din țâțâni și se raporta la extremisme ce țineau de o nouă administrare a puterii.
Anul 1990 ne-a găsit la capătul unui proiect comunist de dezvoltare, eșuat deja, dar care a lăsat urme importante: alfabetizarea și urbanizarea, de pildă. Am avut și un industrialism mai complex decât cel interbelic, dar am ales să ne preocupăm în continuare doar de administrarea puterii, fără designul unui proiect de dezvoltare, dar și fără idealul unui proiect de țară.
Acum, orice planuri naționaliste de dezvoltare am imagina, ele n-ar avea cum să nu țină cont de globalizare, care și-a adus și la noi rețelele sale de interese. Dar ce ne împiedică să refacem idealul unionist, care a fost spart în vremea obedienței noastre comuniste?
Imediat după 1990 ne-a împiedicat isteria eliberării de comunism, un fenomen care a fost agravat de absența unei elite naționaliste cu alte abilități decât cele demagogice (diplomatice, în principal).
Ne-a împiedicat, apoi, rusofobia, în numele căreia am început să speculăm despre un „UDMR” rusesc care s-ar constitui dacă ne-am uni cu românii de dincolo de Prut.
Imaginea UDMR-ului fiind grotesc caricaturizată de exploatați în orb precum Corneliu Vadim Tudor și Gheorghe Funar, era de așteptat ca un „UDMR” rusesc să înspăimânte.
Mai târziu ne-a împiedicat egoismul sărăciei noastre, pe care nu am vrut să o augmentăm cu sărăcia românilor din Republica Moldova. Azi ne împiedică absența elitelor unioniste.
De ce nu s-au format ele în acești 30 de ani?
Răspunsul pune în cauză starea de ruină a conștiinței națiunii la noi.
Elitele oportunist-progresiste (noii bonjuriști) decretează azi că ideea de națiune ar mai avea doar un sens nostalgic-conservator și paseist-tradiționalist. Așa poate fi doar naționalismul economic (protecționismul vechilor liberali ai formulei „Prin noi înșine”).
Naționalismul cultural are alte exigențe. El cere să nu arzi etapa conștiinței naționale, fie și de dragul bunăstării economice. Cere asta întru identitatea cât mai consolidată a comunității din care faci parte. Când în Spania a slăbit această identitate, au început mișcări separatiste, pe care elitistul liberal Ortega y Gasset le găsea a fi răul cel mai mare din țara sa.
„Egoismul” identitar nu poate fi un rău câtă vreme doar el te poate feri de răul spargerii unității teritoriale a națiunii. Tot el are a te îndemna să refaci această unitate când ea a fost spartă de forțe din afara voinței naționale.
atenianul=aerianul.