Ilie Stoian: Oare de ce?

Ați văzut? Aproape peste tot, numai demonstrații în favoarea Palestinei și în contra Israelului. Cei care participă la ele au tot dreptul. Așa trebuie, să poți să spui ce nu îți convine, fie și în stradă, fie și strigând. Unele mitinguri sunt uriașe; multe, din păcate, sunt violente.

Demenți singuratici înjunghie profesori, atacă oameni nevinovați pentru simplul fapt că sunt europeni, că sunt creștini, că sunt albi. Crima se cere normă cotidiană.

Dar, ați văzut? Aproape nicăieri, nicio manifestație în favoarea Israelului. Niciun miting împotriva Hamas. Chiar atât de mare să fie teama? Chiar atât de mare să fie frica? Ori chiar atât de mare să fie indiferența? Nu cred. Niciunui om normal nu-i poate fi indiferent ce se întâmplă acum în Israel, în Gaza, în lume. Dar frica este atât de mare? Cum s-o fi întâmplat ca orice gând de protest împotriva bestiilor să fie scos din mințile oamenilor, orice urmă de curaj să dispară, atunci când e vorba de a apăra libertatea și valorile democrației?

Câtă lașitate! Unde sunt tiradele lui Marine Le Pen împotriva imigranților maghrebieni? Aud? Nimic? Ele nu sunt bune decât în campaniile electorale? Unde sunt vociferările lui Hubert Aiwanger, liderul populiștilor de extremă dreapta din Germania răvășită acum de mitingurile violente ale imigranților arabi? Nimic? Chiar nimic? Adică, imigranții erau răi atunci când se calculau procentele din alegeri, iar acum, când incendiază orașele Europei, sunt buni? Sau îi putem trece cu vederea?

Dar, mai aproape, adică, la noi acasă, unde sunt luările de poziție ale lui George Simion în favoarea Israelului și împotriva Hamas? Doar a bătut palma cu ambasadorul evreu, la București. O vorbă, măcar. Nimic? Nimic. Lașitatea e la ea acasă. Curajul e doar la terasa cu mici sau pe holurile parlamentului, când se știe apărat de haidamaci. Când e vorba de luat cu adevărat atitudine în probleme cu adevărat grave, ciu-ciu curaj, tremură bucile de frică. Sau calculul nu-i dă cu câștig, chestie care tot de lașitate și perfidie ține?

Dar domnul Abramovici ce-o spune, el cu gura lui, în bucătăria lui din casa lui? S-o gândi el la suferința mamelor evreice care și-au văzut copiii de numai câteva luni decapitați? La copiii evrei care și-au văzut frații, surorile, mamele ori tații uciși cu bestialitate, s-o fi gândit? Dar o fi vorbit, măcar ca atunci, când cu ziarista din Italia? Sau îi e frică de palma grea a doamnei Diana, făcând ca activistul laș din anii 50, ăla care a spus că a avut și el o opinie dar n-a fost de acord cu ea??

Cel puțin doamna Diana s-a poziționat. E singura dintre extremiștii români care a avut curajul de a-și afișa opțiunea. Deși se dă echidistantă, de vreme ce spune că America e de vină pentru atacul asupra Israelului și pentru că alde Hamas are arme și nu bestiile care au atacat oamenii nevinovați, e clar de partea cui se așază. Oricum, nici nu credeam că gândește altfel, dar iată că măcar e sinceră și acum, când lucrurile sunt crunte, chit că aria pe care o cântă are partitura tipărită tot la Ambasada Rusiei, pe Kiseleff.

În rest, în Europa, din partea europenilor, tăcere. La noi, la fel. Poate o fi fost ceva întruniri în rândul comunității evreiești, dar n-am văzut, n-am aflat. Și repet întrebarea: Atât de mare e frica? Atât de aplatizat e spiritul civic? Atunci, orice conflict, orice dispută, orice război cu nebunia sunt pierdute. E vremea orcilor, scriam acum vreo două săptămâni și, iată, așa e.

Cum bine îmi spunea amicul Alex Coman, de la Paris, Occidentul își admiră buricul. Îi răspund că pe sub scaun islamul îl zgârmă-n cur retezându-i vigoarea. Dintr-un pom, Greta Thunberg privește spre Nord a speranță, dar nici el nu mai e de ajutor.

Dând să se ridice, Occidentul se împleticește căzând leșinat. Islamul apucă pânza verde pe care o întinde peste el. Din buric nu mai rămâne decât un punct și o tablă pe care scrie „Aici a fost Occidentul”.

Din Notre-Dame, muezinul cheamă la rugăciunea de seară. În sfârșit, e pace. La adăpostul ei, câțiva tineri din marginea Parisului dansează dabka tropăind peste libertegalitefraternite, bătând tamburine din piele de capră și dure de alamă.

Ca să nu vadă grozăvia, Europa se acoperă cu burka.