Mi-am reprimat mereu impulsul de a reacţiona la minciunile stârnite în jurul meu, considerând că ele se demit de la sine (chiar dacă unii se ocupă doar de a le lansa). În definitiv, tot ceea ce am făcut este în acte înregistrate în arhive, de la perioada studenţiei la săptămânile din urmă. Aceste acte se pot consulta de către orice om de bună credinţă: de la lucrarea de doctorat, prima preluare a Şcolii de la Frankfurt în România, trecând prin volumele mele „Anii reformei 1997-2000” (2007) şi „Profilul şi reforma universităţii clujene. Discursuri rectorale” (2011), la cartea care tocmai a fost tipărită în aceste zile, intitulată „Criza şi după criză. Schimbarea lumii” (2012), ce se referă la ministeriatul de la Externe. Aceste cărţi, precum şi numeroase altele (aflate în multe biblioteci din lume), la care se adaugă documentele de rigoare, dau seama de angajamentele mele publice, de la cel de universitar, trecând prin cele de decan, prorector şi rector (aproape două decenii), la cele de ministru al Educaţiei Naţionale şi ministru al Afacerilor Externe al României.
Cine vrea să judece echitabil are la dispoziţie datele necesare. Se ştie că este matur să judecăm pe fapte, şi nu pe zvonuri sau elucubraţii. Din nefericire, la noi, se citeşte tot mai puţin şi se vorbeşte tot mai mult la întâmplare. De aceea, mă văd nevoit să amintesc, fie şi în treacat, că monografii şi tratate precum cele pe care am izbutit să le produc – „Raţionalitate, comunicare, argumentare” (1991), „Introducere în filosofia contemporană” (2002), „Relativismul şi consecinţele sale” (1998), „Reconstrucţia pragmatică a filosofiei” (1998), „Religia în era globalizării” (2001), „Filosofia unificării europene” (2003), „Filosofia lui Habermas” (2005), „Argumentarea” (2009), „Fraţii mai mari. Întâlniri cu iudaismul” (2010), „Universitatea secolului XXI” (2012), „Absolutul astăzi. Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger” (2012), „Destinul Europei” (2011), „Crizele modernităţii târzii (2012) şi altele – multe traduse, parţial sau total, şi publicate în diferite ţări – reprezintă contribuţii apreciate internaţional la investigarea unor aspecte esenţiale ale lumii evaluare. În săptămâna ce vine, mi se lansează un volum tradus la o editură din Germania – un indiciu al preocupărilor mele de bază.
Amintesc toate acestea pentru că am respins, în orice împrejurare, formula intelectualului construit doar pe afiliere politică, în favoarea angajamentului public bazat pe opera proprie. Sunt adeptul unui liberalism reflexiv şi am aplicat această viziune în toate împrejurările.
Am studiat filosofia şi sociologia (fiind, de altfel, ultima generaţie care a studiat la Cluj cu D.D. Roşca) şi m-am specializat în filosofia contemporană şi teoria argumentării. Pe toate treptele de pregătire (şcoală generală, liceu, facultate) am fost şef de promoţie. Nu am predat socialism ştiinţific, sau discipline conexe, chiar dacă, prin forţa specializării mele de contemporaneist, ştiu bine ce s-a petrecut în cultura şi filosofia europeană, de la Hegel, Comte, Marx, Nietzsche şi Max Weber încoace. Şi înainte şi după 1989, filosofia contemporană a fost terenul meu de investigaţie şi predare (faptul că Traian Băsescu, Ion Cristoiu sau alţii vorbesc despre socialism ştiinţific dovedeşte doar incultura lor).
Am fost examinat, sub aspectul relaţiei cu Securitatea, de cel puţin zece ori (de patru ori ca ministru în patru guverne şi de cel puţin şase ori, în calitatea mea de cel mai longeviv rector din istoria universităţii clujene). Toate analizele au dat un rezultat conform faptelor: nu mi-a cerut nimeni să colaborez cu Securitatea şi nu am colaborat. După cum se ştie, regimul de dinainte de 1989 căuta, într-adevăr, să folosească vârfurile profesionale, dar în alt fel, mai curând pentru rolul de lideri. Am fost lider pe toate treptele vieţii profesionale: mai întâi al studenţilor, până la plecarea în Germania Federală, în 1975, pentru a-mi pregăti doctoratul. Am redevenit lider după 1989, fiind ales decan, prorector şi rector. Am fost cel mai ales rector din România de până acum în instituţiile internaţionale. Am fost invitat să predau în câteva dintre cele mai bune universităţi din lume. De regulă, nu liderii erau apelaţi atunci de Securitate, care lucra cu alţi oameni. Menţionez că am făcut parte din prima generaţie de bursieri în Germania, selectaţi de fundaţiile respective, şi nu de autorităţile de la Bucureşti. Nu mi-a cerut nimeni rapoarte despre nimeni.
Nu am avut mai multe burse în Germania (cum se perorează cu ignoranţă), ci invitaţii (după 1989, ca profesor), din partea celor mai importanţi filosofi şi sociologi germani, de al căror sprijin m-am bucurat şi care a fost esenţial, având în vedere restricţiile de circulaţie din România în anii ’80. Am primit, în timp, vizita multor colegi din diferite ţări. Aprobările de plecare în străinătate nu le datorez nimănui altcuiva decât fostului meu profesor, Dumitru Ghişe, devenit, între timp, preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, funcţie care-i permitea să dea aprobări de stagii de cercetare şi studii în afara ţării. După fiecare stagiu am publicat un volum. Am participat cu multă pasiune la viaţa filosofica din Germania, încât imediat după 1989 am fost invitat la Congresul german de filosofie. De fiecare dată când am revenit în România, am relatat cu entuziasm, în faţa studenţilor şi în conferinţe publice, ceea ce se petrecea în filosofia, cultura şi societatea germană. Graţie unor scriitori renumiţi, am şi publicat unele texte în revistele pe care ei le conduceau. Nu mi-a cerut nimeni vreun raport, nicidecum vreo „turnătorie”, pentru motivul simplu că discutam pe faţă subiecte oricât de dificile. Din această cauză, s-a şi propus, în 1977, de către autorităţile vremii, mutarea mea disciplinară de la universitate la politehnică, unde filosofia era secundară. Am ameninţat cu revolta publică, încât propunerea s-a oprit. Aceasta nu m-a împiedicat ca, în 1988-1989, împreuna cu EU şi MP, să ne preocupăm de proteste.
Nu vreau să-mi fac autobiografia. Împotriva multora care vorbesc fără să citească şi fac „istorie” fără să se documenteze, sunt însă nevoit să accentuez, din nou, că nu mă sperie nici măcar primitivismul lor şi oficializarea minciunilor la nivelul înalt al ţării. Se vede cu ochiul liber că tehnica denigrării s-a dezvoltat în România, în ultimii ani, mai mult decât nivelul de trai sau cultura. Se falsifică abundent, oficial. Nu am nimic de ascuns şi stau oricând în faţa unei examinări făcute de oameni care ştiu ce înseamnă să ai o profesie, să respecţi adevarul, să construieşti ceva şi să nu faci carieră din calomnierea altora.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.