Începutul de mai odinioară

Pentru cei trecuti de treizeci de ani se mai păstrează amintirea zilelor de 1 mai si 2 mai, sărbătorite prin muncă iar pentru elevi şi studenţi prilejul unei scurte vacanţe de „ziua tineretului”, iniţial sărbătorită oficial de regim iar ulterior tradiţie păstrată de generaţiile care au venit, prin dorinţele fiecăruia de a se relaxa, distra.
Ne amintim de obositoarele defilări, marşuri, urale, strigături versificate, adresate Partidului şi Conducătorului în numele „oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, chiar şi de ziua acestora din urmă, aceea de 1 mai, zi cucertită cu greu în a doua parte a secolului a XIX-lea, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în epoca industrială. Practic ziua de 1 mai trebuia sa rămână o zi de sărbătoare, de odihnă, răgaz, după dorinţa fiecărui proletar, funcţionar etc.

Serbările câmpeneşti animau fiecare comunitate urbană, cât de mică, sindicatele având un rol foarte activ în organizarea lor. Dispăreau, cel puţin pentru moment, faliile dintre funcţii iar comunicarea directă, relaţionarea lipsită de subterfugii sau camuflaje între ucenici, muncuitori, maiştri, ingineri etc era firească, naturală. Era un prilej de socializare şi familiarizare cu problemele fiecăruia, de întâlnire a familiilor, de cunoaştere şi înţelegere faţă de neajunsurile unora şi încercarea de a se descoperi soluţii, rezolvări. Nu de multe ori, patronul de fabrică se afla la o astfel de serbare de întâi de mai, alături de inginerii şi maiştrii fabricii sale, într-o atitudine atât de narturală încat ar dezarma şi pe un privitor de astăzi: chipuri destinse, deloc forţate de nota complezenţei.

Întâiul de mai însemna şi un prilej de distracţie, într-o manieră neaşteptată poate pentru astăzi dar cu siguranţă pentru deceniile „cincisutiste” de după 1950. Târgurile, iarmaroacele, menajeriile sezoniere absorbeau o mare parte a consumatorilor urbani, fără posibilităţi sau dorinţe de serbare câmpenească la iarbă verde. Mai existau teatrele de varieteu, cluburile fabricilor, sălile de biliard alăturate cafenelelor, iar pentru cei mai tineri cinematograful, micile excursii, întrecerile sportive de tot felul şi mai ales balurile care se încheiau cu alegerea celei mai talentate perechi de dans. Începând cu anii 1970, numitele „baluri” s-au transformat în discoteci.
Existau în antebelic şi situaţii mai fericite, când patronul fabricii construia câte o pensiune generoasă pentru munciutorii săi, cum a fost cazul lui Rudolf Gaiser, propriear al celei mai vechi fabrici de produse metalice din Bucureşti (înfiinţată la 1859), şi care după primul război mondial a ridicat „pensiunea Gaiser” de la Timişul de Sus, pentru vacanţele şi sejururile angajaţilor săi. Naţionalizată la 1948, pensiunea a rămas până azi pe un anumit tip de circuit privilegiat, inaccesibilă muritorilor de rând, deşi lor le era destinată!

Situaţia se modifică gradual începând cu 1946-1950. În statul „oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, ziua de 1 mai a fost o scurtă perioadă de timp o sărbătoare parţial câmpenească, pentru câţiva ani, dar întotdeauna însoţite de marşuri şi defilări, manieră oficială de manifestare a bucuriei nemărginite faţă de „ruperea lanţurilor robiei”. Se organizau competiţii sportive, îndeosebi de fotbal, concursuri de tir, şah, tenis de masă. Locul filmelor artistice sau de artă a fost luat de poiecţiile sovietice şi apoi autohtone despre succesele în muncă ale fruntaşilor, stahanoviştilor şi „cincisutiştilor”(erau numiţi aşa aceia care reuşeau să depăşească lună de lună planul cu 5% aplicând „metodele” muncitorilor sovietici). Au rămas apoi marşurile şi defilările, care se desfăşurau în prima parte a zilei iar de obicei, după prânz, grupurile defilanţilor se pierdeau prin grădinile braseriilor şi restaurantelor. Situaţie existentă prin 1965-1975. Peste puţină vreme, aceia care nu defilau omagiind partidul pe străzi, sărbătoreau ziua de 1 mai prin muncă, majoritatea mai mult de 8 ore, deşi, culmea ironiei istorice, aceastaă zi a celor ce muncesc, reprezintă un simbol al reducerii timpului de muncă, de la 14-12 ore la 8 ore.
Curând după 1948 îşi face treptat apariţia şi sărbătoarea de 2 mai conferită tinerilor muncitori utemişti şi apoi utecişti. De la manifestaţile riguroase de la început s-a trecut cu încetul la tradiţia plecărilor în scurte vacanţe la munte sau pe malul mării. Astfel s-a născut şi numele staţiunii „2 mai” alături de renumele „staţiunii tinerilor” Costineşti.
Ultimii 15 ani au recuperat cu rapiditate tradiţia întâiului de mai antebelic deşi s-au pierdut în foarte multe cazuri din firescul, naturaleţea, deschiderea către ceilalţi, mai mari sau mici, aşa cum se desfăşurau relaţiile inter-umane pe la 1900 sau 1930.

www.facebook.com/adrian.majuru