„INCREDIBIL ȘI INACCEPTABIL”

Motto: „Au căzut în Europa trei imperii, au fost cinci, șase revoluții și s-au bătut pentru felul de carte și de minte cincizeci de milioane de oameni, dar la Academia Română nu s-a schimbat nimic.”

Tudor Arghezi – „Biblioteca Academiei” – 1933

O atmosferă îmbâcsită domină aula Academiei Române. Nu lipsa ferestrelor face aerul irespirabil… Nici faptul că majoritatea membrilor sunt în vârstă. Nu, mulți dintre ei sunt octogenari, dar mai tineri la minte decât mulți dintre cei care abia au depășit vârsta maturității. Academia este încremenită într-o altă lume de un verni prăfuit, care s-a transformat într-un soi de sacâz. Conducerea Academiei s-a împotmolit în concepții mai vechi de 30 de ani.

De câteva luni bune sunt în conflict cu noua conducere a Academiei Române, pentru că mi-am spus părerea pe șleau în Adunările Generale, am scris Biroului Prezidiului, Prezidiului sau colegilor mei, de fiecare dată când am crezut că e necesar să le reamintesc rolul acestei instituții, importanța ei în viața societății românești care și-a pierdut complet reperele. Nu m-am sfiit să scriu în presă ce mă nemulțumea. Experiența m-a învățat că numai așa se poate întâmpla ceva. Bun sau rău, dar ceva și nu o tăcere indiferentă, ca de surzi care le știu pe „ale lor”.

Relațiile s-au „înveninat” după ultima ședință a Prezidiului din luna septembrie, când s-au discutat candidații pentru primirea în Academie. Unul dintre ei, care fusese votat de vreo trei ori în Secția de Arte, Arhitectură și Audioviziual, a fost amânat să intre în discuția Adunării Generale pe motiv că ar fi fost prea „ceaușist. De parcă ar fi singurul! Nu vreau să pomenesc de cei patru milioane de români care au fost membri ai Partidului Comunist Român înainte de decembrie 1989, ci doar de cei care au înghițit și l-au lăudat pe „iubitul Conducător, Nicolae Ceaușescu” pentru a-și putea desfășura activitatea în institutele de cercetare, pentru a conduce orice, de la un colectiv la o instituție, pentru a putea preda la o catedră de învățământ superior…

„După decembrie 1989, nu se putea face lustrația, nu într-o țară care a avut patru milioane de membri ai Partidului Comunist. Academia Română nu trebuie să-și aleagă membrii după alte criterii decât cele ale excelenței în domeniile culturii și științei. Cu atât mai mult cu cât sunt foarte puțini cei care pot arăta cu degetul, pot condamna, fără să trebuiască să se spele pe mâini înainte”, le scriam eu colegilor mei, pledând pentru candidatul amânat din motive politice. Ba, intram în amănunte și arătam că, în Prezidiu chiar, sunt academicieni care au un trecut „ceaușist” sau un comportament care ar trebui să-i îndemne la reținere atunci când e vorba să acuze…

„Recrutarea membrilor Academiei s-ar părea că trebuie făcută pe temeiul unei personalități și al unei opere substanțiale. Din întâmplare, s-a petrecut și așa ceva. Îndeobște criteriile au fost ori politice, ori de obsecvios servilism. Un lung moment, acceptarea în Academie a vanităților fără plasament și a oamenilor de cauciuc atârna de o atitudine de adulație față de un staroste…” Asta scria Tudor Arghezi în 1946! Iar cuvintele sale ar fi trebuit să mă pună pe gânduri.

În orice caz nu m-aș fi așteptat niciodată să primesc, drept răspuns, un document nesemnat, nici măcar de personalul Cancelariei. Un document demn de cei mai negrii ani de după cel de al Doilea Război Mondial, când în România se instala o nouă orânduire și se făcea „curățenie” în rândul intelectualității românești.

De fapt, „Declarația de fidelitate” pe care au pregătit-o conducătorii Academiei Române nu mi se adresează numai mie, ci e un proiect care, dacă va fi aprobat în Adunarea Generală, va trebui, probabil, să fie semnat de toți membrii. Citez din această „declarație”: „Nu voi iniția și nu voi încuraja în nici un fel activități care să aducă prejudicii țării mele, bisericilor și cultelor religioase acceptate de societatea românească și nu voi știrbi, prin comportamentul meu, autoritatea acestei prestigioase instituții în ansamblu și nici demnitatea colegilor mei. Mă angajez să nu comentez sau transmit (propag) problemele interne ale instituţiei şi ale membrilor săi în afara cadrului Academiei Române, să-mi respect colegii şi să nu aduc, prin afirmaţiile sau faptele mele, atingere demnităţii şi prestigiului lor.” Incredibil și inacceptabil!

Că ideea acestei declarații le-a venit conducătorilor Academiei ca să-mi închidă mie gura, reiese din „Declarația membrilor Biroului Prezidiului” (Ioan Aurel Pop, Bogdan Simionescu, Victor Spinei, Răzvan Theodorescu, Victor Voicu și Ion Dumitrache), trimisă și ea în același curier electronic: „Din păcate, în ultima vreme s-au produs asemenea derapaje, prin scrisori tipărite sau trimise pe cale electronică, încercări de creare a unor curente de opinie subiective, influențate de păreri personale și, fapt deosebit de grav, prin folosirea unui limbaj pamfletar, ironic, acuzator și chiar calomniator, care nu are nimic în comun cu spiritul academic. Asemenea fapte reprobabile impietează asupra statutului și rolului Academiei Române în societate, în momente în care institutia ai cărei membri suntem are nevoie de respect, de suport, de bunăvoință, de consolidarea și de sporirea prestigiului ei.”

Criticile mele „impietează asupra statutului Academiei Române în societate” și nu faptele lor, proasta lor administrare! Dar conducătorii Academiei Române suferă de boala tuturor românilor care se văd „în fruntea bucatelor”. Deși aleși, „primus inter pares”, au impresia că sunt superiori, că lor li se cuvine totul, iar colegii lor sunt un fel de turmă, care trebuie să se supună spre binele „instituției”!

În loc să administreze mai eficient patrimoniul inestimabil al Academiei, să distribuie mai eficient publicațiile editurii, să intervină în viața „cetății” unde lipsa de educație și cultură împinge România spre prăpastie, conducerea instituției e mai preocupată să transforme acest for într-o societate secretă, un soi de Mafie a cărei activitate se ascunde în spatele tăcerii membrilor săi. Omerta!

Obiceiurile proaste mor greu! Mihai Botez îmi spunea la New York, prin 1988, că „nu ideologia va salva România, ci biologia!” Din păcate însă nici tinerii de astăzi, progenitura celor care erau maturi în decembrie 1989, nu par să înțeleagă cum funcționează democrația. Nici după 30 de ani!