Inscripție sub o fotografie

Pe un colț de stradă, în mijlocul Bucureștilor, a murit de frig un om. A înghețat în noaptea de miercuri spre joi, 22 februarie. Parafrazându-l pe poetul englez Shelley, pentru nefericitul om, moartea i-a fost trezirea din coșmarul vieții de mizerie.

Se numea Gabi și împărțea împreună cu o femeie, numită Camelia, un carton de reclamă pentru o marcă franțuzească simandicoasă în chip de pat și o plapumă udă fleașcă de ploaie și zloată, pe trotuarul unei străzi cu nume de filozof naționalist, vizavi de un hotel cu multe stele și la doi pași de Ministerul Tineretului și Sportului. Funcționarii grăbiți, trecătorii zgribuliți aproape că se împiedicau de mogâldeața peste care se așeza zăpada ca un lințoliu al uitării. Îndreptându-se spre fosta școală „Clemența“, azi grădiniță de fițe, gârboviți de frig, strașnic înfofoliți, trecătorii nu le aruncau nici măcar o privire.

Românii le spun urât: „boschetari“. Sau împrumută din engleză „homeless“. Francezii preferă un acronim mai „tehnic“: SDF (sans domicile fixe)… Mulți ani în urmă, când locuiam în Manhattan, imaginea nenorociților trăind în cutii de carton la minus 15 grade îmi era familiară. Am simțit un straniu frison atunci când am văzut-o și la București. Cealaltă față a capitalismului se instalase în România. Cei doi au „locuit“ o vreme în scuarul unde se află bustul lui Dobrogeanu-Gherea, părintele socialismului românesc. Împărțeau cele câteva firimituri căpătate cu porumbeii. Nu știu cine i-a alungat de acolo pe trotuarul din colțul care, de obicei, noaptea, era teritoriul curvelor. Nu știu nici de ce miercuri dimineață o ambulanță a luat-o pe Camelia, care răcnea încercând să se opună din răsputeri. Nu știu de ce au luat-o numai pe ea și l-au lăsat pe Gabi, care nu a mai avut cum să se încălzească, murind de frig în noaptea următoare. A doua zi, la prânz, am fost martorul scenei în care Gabi mort, despuiat gol-goluț, era târât și vârât în sacul din plastic. Cu barba lui zburlită, crescută peste față ca o buruiană neagră, îmi părea că semăna teribil cu Che Guevara. Aceeași barbarie, aceeași crimă… „A muri un om e o dramă, când mor milioane este o statistică“, spunea Stalin…

Guvernanții, autoritățile locale își întorc fața de la nefericiții care trăiesc în stradă. Europa nu are soluții pentru marginalii ei, dar se mobilizează peste măsură pentru „refugiații“ de peste mări și țări. Nicio capitală a lumii civilizate nu e scutită de spectacolul sordid al celor fără adăpost. Nu au soluții, dar încearcă măcar să evite tragediile asemănătoare celei din buricul Bucureștilor. Primăriile, organizațiile umanitare și voluntarii se mobilizează în nopțile prea reci, ca să-i ducă la adăpost pe nefericiții sorţii sau măcar să le asigure o supă caldă, un ceai fierbinte și o pătură groasă.

La noi se înduioșează cineva de soarta lor? Poate câteva suflete caritabile, dar nimic organizat. Puzderia de ONG-uri gras stipendiate de George Soros nu se agită decât pentru Codruța Kovesi, de parcă fără ea nu va mai exista justiție în România…

Vineri, lângă zidul care îi adăpostea pe Gabi și Camelia, am văzut ceva ce nu veți găsi nicăieri pe lumea aceasta, câteva lumânări și o pancartă pe care scria: „Aici au viețuit Gabi și Camelia, fără casă, într-o societate fără inimă. Gabi a murit pe 22.02.2018“. Cineva a completat cu o caligrafie tremurată: „Iertare!“.