Spectacolul ,,153 de secunde”, inspirat din tragedia de la Colectiv, vorbește despre implicațiile politice, morale și afective ale acelui moment și invită publicul să reflecteze asupra responsabilității individuale și colective și asupra rolului nostru în societate. Regia este semnată de Ioana Păun, care a avut și inițiativa acestui spectacol și care a acordat un interviu jurnalistei Hildegard Ignătescu, pentru Cotidianul.
,,Ne-am concentrat pe ce a însemnat containerul portocaliu care se afla la ieșirea din Colectiv și unde au rămas blocați foarte mulți oameni”
HILDEGARD IGNĂTESCU: Ce motive ai avut să faci acest spectacol, cât de personal este pentru tine?
Ioana Păun: O să răspund cât de sincer pot. La doi ani și jumătate după Colectiv, mă gândeam să fac ceva despre generația mea. Noi suntem toți născuți în anii ’80-’90, la fel ca tinerii care au fost în noaptea de 30 octombrie 2015 la Colectiv. Gândindu-mă și răscolindu-mi mintea să găsesc care este acel eveniment sau lucru care ne-a dus cumva împreună, am găsit incendiul de la Colectiv ca fiind un moment în istorie în care noi ne-am conștientizat cumva condiția de generație – socială, politică, economică, existențială – sau convingerile pe care le avem, precum și diferența pe care o simțim față de alt tip de generații, dacă ne reprezintă sau dacă suntem într-o tensiune constantă cu generația părinților noștri.
Și așa am început tot procesul ăsta de cercetare a ce înseamnă generația milenialilor, ca de altfel și spectacolul. Nu este un spectacol explicit sau grafic, ci tratează incendiul de la Colectiv ca pe un fel de expresie, un eveniment aproape epitom (sumar – n.r.) al momentului în care ne aflam noi atunci și în care eu cred că ne aflăm în continuare. Un moment al blocajului.
De aceea ne-am concentrat foarte mult – și acum vorbesc destul de chirurgical artistic, poate – ne-am concentrat foarte mult pe ce a însemnat containerul portocaliu care se afla la ieșirea din Colectiv sau la intrare și unde practic au rămas blocați foarte mulți oameni din interior, în încercarea de a ieși afară. Era un container industrial din metal, care avea niște uși, care nu s-au deschis, care oricum îngusta foarte mult trecerea prin el și care era pus acolo într-un efort de design al celor care au avut clubul și care el însuși avea o încărcătură poetică, cumva, în spectacolul nostru. Este și un personaj în sine containerul de la intrare.
Legat de cercetarea propriu-zisă, am început să ne întâlnim – eu, Svetlana Cârstean, Smaranda Nicolau care a făcut dramaturgia spectacolului și Laura Ștefănuț care s-a ocupat de documentare -, am avut întâlniri cu supraviețuitori.
Cea mai apropiată de noi a fost Tedy Ursuleanu și, după câteva întâlniri și după ce am aflat povestea și ce s-a întâmplat cu ea în timpul incendiului și ulterior, am decis să transformăm povestea ei în expresia întregului spectacol. Ea s-a împiedicat, s-a răsturnat și s-a blocat în ușa containerului și în spate au rămas alți oameni. Deci cumva am ales povestea ei.
Multe din poveștile pe care le-am auzit de la alți supraviețuitori erau foarte încărcate și politic, pentru că, atunci când ne-am apucat de lucru trecuseră foarte puțini ani de la incendiu și încă supraviețuitorii nu erau complet refăcuți nici fizic, erau în niște procese de implanturi, tratamente, avea o situație incertă și procesul, exista toată frustrarea aceea, încercarea de a găsi persoana responsabilă, de a face pace cu tot – era foarte devreme cumva.
Apropo de legitimitatea mea, pentru că m-am confruntat deseori în repetiții cu colegii mei artiști care își puneau întrebări. Unii dintre ei erau chiar mult mai apropiați decât mine de club, adică ori mergeau acolo, ori cântaseră – Cătălin Rulea, care a făcut conceptul vizual al spectacolului cu trupa lui Toulouse Lautrec, cântase în Colectiv, cunoștea oameni care au murit în club sau care erau foarte accidentați în zilele de după incendiu. Eram împreună, am văzut prin ce trece el și – cum spuneam – oamenii, colegii mei se întrebau ce ne face pe noi legitimi.
Era o problemă pe care eu nu mi-o puneam așa de mult, pentru că simțeam că nu confisc sau nu aduc povestea (deși, într-un fel, am făcut asta) înspre mine sau înspre discursul meu sau căutările mele personale.
Pe de altă parte, nici nu prezentam totul așa de explicit cum a fost în media, pentru că era redundant, adică lumea deja știa tot, știa mai bine cum arată clubul decât poate locul în care lucrează, se făcuseră toate desenele, toate simulările cu ieșirile, de unde a început scânteia, de unde a început incendiul și cumva, nepunându-mi problema asta atât de profund sau empatic, am reușit să fac un spectacol despre care n-aș spune neapărat că are o oarecare distanță, dar e un spectacol mai degrabă ca un soi de ecografie sau expresie a unor probleme sistemice care există în generația noastră.
,,Spectacolul este practic despre cele trei minute cât a durat flacăra: ce s-a întâmplat cu fiecare persoană, psihic, emoțional, corporal”
Cotidianul: Acesta nu e un spectacol nou, este prezentat într-un context diferit acum, are altă încărcătură, dar iată ce spuneai tu despre el într-un alt interviu: „Un eseu-performativ care vorbește despre blocajul unei generații care a fost hrănită de imaginația unor adulți care visau la libertate, în timp ce ne controlau până la asfixiere. Acum, copiii Revoluției au 40 de ani, e timpul nostru, dar nu știm cum să imaginăm schimbarea. După întâlnirile cu unii dintre cei a căror viață a fost transformată definitiv după noaptea incendiului din Colectiv, am decis că 153 de secunde va fi nu despre corupție, nici despre sfârșit. Ci despre toate condiționările cu care am crescut. Despre cum scăpăm de ele, împreună”. Ioana, cum ai vedea tu acum soluții, la atâta timp de la acest incendiu care, din păcate, am senzația că se poate repeta oricând? Ai defini spectacolul tău ca fiind unul politic, cu o miză politică, socială, cum l-ai vedea?
Ioana Păun: În primul rând, deși am fost foarte des asimilată unui curent teatral social, eu nu mă văd deloc ca o persoană care să găsească soluții sistemice pentru probleme de infrastructură, de logistică. Adică nu e ceea ce mă interesează și la ceea ce mă pricep. Spectacolul, cu toate că este un spectacol mai steril din punct de vedere al descărcării emoționale, adică nu e un spectacol cathartic, în care să simți compasiunea până la extrem sau teama de moarte, dimpotrivă, privește toate fazele celor 153 de secunde, că așa se numește până la urmă spectacolul și dilată practic cele trei minute cât a durat flacăra, ce s-a întâmplat cu fiecare persoană, psihic, emoțional, corporal și așa mai departe.
Au trecut zece ani de atunci, au trecut opt ani de la spectacol, șapte ani de la premieră și, revăzând filmarea pentru repetiții, mi-am dat seama că e un spectacol care îmi dă senzația de prospețime a efortului de creație, pentru că toți cei care erau implicați dădeau din ei ceva, simțeau că e ceva foarte personal care se emana în modul în care se mișcau, vorbeau, gândeau, se zbăteau și practic toată dinamica spectacolului este o dinamică a unui moment extraordinar de condensat, trei minute, dar care poate să fie desfășurat ca un soi de matrice de viață a noastră – apropo de citatul de mai devreme, de condiționare și modul în care am fost noi crescuți și educați. Acestea se regăsesc în spectacol și Svetlana Cârstean, fiind mai mare decât noi, observă mult mai obiectiv și mai cerebral ce e cu noi, cu generația noastră, cu milenialii.
Eu văd în continuare în România în jurul meu acest individualism care se simte și în spectacol, cu toate că sunt un grup și o masă comună, cei 13 actori din spectacol individualizează foarte tare personajul central și se simte individualismul generației mele, un soi de ambiții care nu ne sunt sau care nu pornesc dintr-un interior autentic și mai degrabă ne sunt insuflate.
,,Milenialul e scanat din toate perspectivele sale și aflǎ la final cǎ este destul de nepregătit pentru viața și pentru țara în care s-a născut”
Cotidianul: Sau sub presiuni sociale.
Ioana Păun: Exact, noi am trăit într-un moment de schimbare a regimului politic și am fost bombardați mental la o vârstă foarte mică cu reclame, este și o scenă în spectacol în care toți beau în sincron cola, exact ca în reclame și mi-aduc aminte – nu doar eu, ci mulți colegi ne aducem aminte – melodiile primelor reclame din anii ‘90 la țigările Kent, la Titan Ice și așa mai departe.
Nefiltrând sau neavând adulți critici în jurul nostru, cărți, profesori, ne-am hrănit, am supt ca niște sugative tot ce venea din mass-media, din televiziune, filme, consumerism și așa mai departe, asta cred că e o problemă fundamentală a generației – că luăm decizii fără să ne punem realmente problema și apoi ne aflăm în crize existențiale pentru că ne dăm cu stângul în dreptul și nu știm exact încotro ne îndreptăm sau dacă facem alegeri pe care le dorim, de aia se face atât de multă terapie, mai ales după pandemie și atât de multe eforturi de a te regăsi cumva ca om. Din câte am observat, generațiile mai mari nu au aceste lucruri și poate nici nu au simțit așa de mare presiune să dovedească sau să compenseze ratările, eșecurile și dorințele părinților.
Dacă este sau nu un spectacol politic? El se termină cu un fel de ieșire din logica incendiului și din logica evenimentului și o reîntoarcere în logica scenei, una dintre actrițe vine cu o pisică la repetiții – lucrul ăsta era inspirat din repetițiile noastre, era o actriță care venea cu cățelușul, pentru că nu avea cu cine să-l lase, îl lăsa printre noi și se mai pierdea. Și facem o paralelă între generația de tineri de la Revoluție și un întreg discurs despre cum au evoluat lucrurile imediat după Revoluție din perspectiva relației dintre individ și sistem, a responsabilității personale și a responsabilității colective pentru că am decis că acest spectacol este despre iresponsabilitate, dar de mai multe feluri, nu doar a autorităților, ci a cetățenilor care sunt nevoiți să hrănească un sistem împotriva căruia nu știu să lupte, sau nu au energie, sau nu au dorință, sau stamină.
Din punctul acesta de vedere, în toată poezia sfârșitului spectacolului în care un cor cântă aproape în mod ironic Nothing else matters de la Metallica este acest mic cerc de revoluționari care sunt îmbrăcați ca la Revoluția din ‘89 și care enunță tot ce a urmat în anii de după, cum era la școală, cum veneai la învățătoare cu cadouri și cu tot felul de atenții la medic, cum se trecea peste coadă la transplanturi și toate lucrurile pe care nu reușim noi ca popor destul de imatur să ni le asumăm sau să ne responsabilizăm că trebuie să le facem odată pentru totdeauna bine, în viața privată și în viața socială.
Dar mai mult decât politica din conținutul spectacolului, cred că e important cum publicul primește și se identifică cu această imagine a unui pseudoerou, milenialul care e scanat din toate perspectivele sale și se găsește la final a fi destul de nepregătit pentru viața și pentru țara în care s-a născut.
Cotidianul: Eu am găsit, totuși, momente foarte emoționante și delicate în acest spectacol în care se plângea pe scenă, dar și în sală. Chiar voiam să te rog să-mi spui care a fost reacția publicului de-a lungul timpului? Ai făcut schimbări în spectacol?
Ioana Păun: Publicul la premieră și după venea cu o încărcătură, adică se știa că e vorba despre Colectiv, tocmai de aceea surpriza era că toate evenimentele prin care trec actorii nu sunt explicitate deloc, nu vezi un foc, nu vezi o rană, o cădere, absolut nimic explicit, totul este destul de abstract și atunci, ok, toți actorii plâng deodată, toți actorii pregătesc niște sticle Molotov, toți actorii își fac niște selfie-uri în care se prăbușesc unii peste ceilalți cu ochii închiși – toate acestea sunt niște traduceri într-un limbaj performativ ale momentelor pe care noi le-am descifrat a fi parte din incendiu, adică panica, cedarea voinței, momentul de halucinare în care oamenii practic se asfixiau acolo cu monoxid de carbon și intrau într-o halucinare. Chiar mi-au povestit ce vedeau în fața ochilor, ce tip de imagini, vise vedeau, cum se retrezeau să lupte sau îi trăgea cineva.
Deci tot ce a însemnat Colectiv era cunoscut de public și acum traducerea aceasta abstractă readucea în emoționalitatea, în interiorul spectatorilor probabil ce au trăit acolo, pentru că echivalau momentele și căutau corespondențe. Unii dintre colegii mei mi-au spus că au plâns, au fost impresionați, dar fără elementul acesta foarte patetic, în care încerci să suresciți emoție.
Noi am încercat să ne adresăm mai degrabă unui alt organ artistic de receptare, dar, pentru că erau și supraviețuitori de la Colectiv care au venit pe scenă – inclusiv Tedy Ursuleanu, care a venit la aplauze, la final – în momentul în care o vedeai pe ea, îți reaminteai că toată lucrărica asta estetică, dantelă artistică, de fapt are și o echivalare reală, care este grea și serioasă și aproape inimaginabilă, dacă n-ai trecut prin ea și cred că și prezența supraviețuitorilor conta, proximitatea Colectivului – care era practic în spatele Centrului Național al Dansului din București – cred că a contat pentru mulți oameni.
Legat de schimbări, noi am lucrat vara, am creat un schelet, apoi am înțeles că e nevoie și de alte lucruri în suita spectacolului. De obicei, după ce lucrezi și ești afundat acolo, îți dai seama că după o perioadă de distanță poți mai bine să observi ce merită schimbat. Apoi ne-am reîntâlnit toamna, am adăugat niște momente.
Noi am lucrat cinci zile ca grup vara cu coregrafa Andreea David, ea s-a ocupat de actori să le frăgezească corpurile ca să poată să plângă, ea a făcut partea de dans și mișcarea și a lucrat foarte bine cu actorii. Am făcut scena de final cu pierderea și practic moartea pisicii uneia dintre actrițe și finalul spectacolului l-am creat împreună cu grupul de actori, fiecare își spunea oful legat de iresponsabilitățile pe care le vede în viața de zi cu zi, mai ales că acum ne aflăm iarăși după un alt dezastru în București, după explozia din Rahova.
Acum, câțiva dintre actori sunt plecați din țară sau sunt foarte ocupați și au venit alți actori. Noi suntem mai mari, actrița care joacă rolul principal, Denisse Moise, între timp a devenit mamă, are o altă perspectivă asupra vieții. Suntem oarecum schimbați, deși intenția și miza principală este de a scoate din noi toate aceste stări prin care s-a trecut la Colectiv și de a le scoate afară împreună, în grup.
Spectacolul vine și în contextul festivalului care rememorează accidentul, care e făcut de și pentru arhitecți. Majoritatea celor de la Colectiv erau arhitecți.
Mi-ar plăcea mult să-l jucăm cândva în București. El a avut o viață mai degrabă de turneu, nu l-am jucat în București foarte mult, am avut un turneu și am mers prin țară mult cu el, anul care a urmat, în 2019. Mi-ar plăcea mult să văd dacă îi trebuie cuiva acest spectacol și în ce fel îi trebuie.
,,Nu consider că aș putea să fac ceva care să schimbe sistemul, decât cu participarea mai multor forțe”
Cotidianul: Crezi că arta poate să schimbe societatea cât de puțin măcar, măcar prin niște întrebări, prin niște provocări?
Ioana Păun: Da, dar publicul care vine la genul ăsta de spectacole este un public care e deja convins, adică poate să schimbe ceva în timp. Dacă ajunge la mine un gând prin artă vie, prin teatru, prin literatură, poezie sau film, până ca el să devină comportament și eu să decid să simt ceva în modul în care mă comport, coroborez tot felul de informații din artă, din informații, din jurnalism, din ce văd eu în viața de zi cu zi, e un proces lent în care cred că lucrăm în sincron, dacă lucrăm în sincron – artiștii, activiștii, umaniștii din România. Nu-mi dau seama dacă lucrăm în sincron sau nu, dar doar așa cred că funcționează o schimbare.
Altfel, funcționează asupra noastră ca artiști, cum ne purtăm între noi, cum ne rezolvăm problemele noastre din breaslă, publicul, calitatea actului artistic. Nu consider că aș putea să fac ceva care să schimbe sistemul, decât cu participarea mai multor forțe și am făcut chestia asta în trecut, cu un spectacol în care am lucrat cu jurnaliști și acolo, într-adevăr, s-a schimbat ceva, pentru că au existat ecouri în presă, dar a fost oarecum planificat să fie așa.
Cotidianul: Ce spectacol?
Ioana Păun: Se numește Produse Domestice și era despre condiția filipinezelor care lucrează pentru bogați în România și, fiind cu o filipineză care era bonă în rolul principal, a creat multă atenție din partea presei, a televiziunilor, i s-au luat multe interviuri și s-a schimbat cumva narațiunea în presă despre filipinezi, care înainte apăreau ca fiind fie hoți, fie femei supuse, serviabile, ieftine. Oamenii ăștia nu aveau mai multe dimensiuni. Erau, practic, niște produse domestice, pe care le cumpărau românii pentru munca în casă, iar spectacolul ăsta a reușit să schimbe ceva.
Au fost reportaje la TV, s-au făcut materiale extinse cu filipineza din spectacol și cu alte filipineze. Practic, noi le livrăm o comunitate la care ei n-ar fi avut acces în mod normal, care să vorbească atât de deschis și cu încredere, pentru că le era teamă sau pur și simplu nu erau integrați deloc în România și nu e ușor să ajungi la comunitate.
Iar asta este munca de ani de zile a jurnalistei Laura Ștefănuț, care mi-a făcut practic intrarea și ne-a ajutat pe mine și pe întreaga echipă artistică să avem acces la comunitatea filipineză, la realitatea lor, la povești. Altfel, nu s-ar fi deschis nimeni, era 2014.
153 DE SECUNDE
Poem: Svetlana Cârstean
Regia: Ioana Păun
Scenografia: Cătălin Rulea
Documentare: Laura Ștefănuț, Smaranda Nicolau
Coloana sonoră: Sillyconductor (Cătălin Matei)
Compoziție specială: Diana Miron
Mișcare: Andreea David
Performeri: Irina Artenii, Andrei Cătălin, Claudia Chiraș, Sorin Dobrin, Lorena Luchian, Alice Mihalache, Denisse Moise, Cristina Negucioiu, Ana Maria Pop, Ingrid Robu, Adina Răducan, Amelia Stuparu, Teodora Tudose, Octavian Voina; voce container: Bogdan Dumitrache
Artistă asociată: Nicoleta Lefter
Mulțumiri: Tedy Ursuleanu, Diana Luana Frazzei, Mihai Grecea, Irina Paraschivoiu, Mircea Becherescu, Ema Bărăscu, Cristian Matei Mumu, Mircea Nicolae, Gabriela Mateescu, Laurențiu Coțac, Marina Oprea, Lucia Mărneanu, Alex Maxim
