Între buldozerul care demolează și CEO Monarchy: cum calculează România costurile INTERVIU

Riscul unei organizații de tip „CEO monarchy” pentru statele aderente, explică acesta, este acela de a fi forțate, sub amenințarea marginalizării sau excluderii și a costurilor colaterale asociate, să se alinieze direct sau indirect la deciziile luate de conducere. Poziția de observator pare, la prima vedere, o pavăză împotriva acestui scenariu. Totuși, este o protecție fragilă.

În opinia lui Corneliu Bjola, teama autorităților române de a nu antagoniza administrația americană este justificată, însă tradiția istorică de a aștepta să vedem încotro bate vântul și reacția de balansare excesivă „riscă să devină o formă de supracompensare strategică”.

Cotidianul: Domnule profesor Corneliu Bjola, Conferința de Securitate de la Munchen a stat sub semnul unui pendul demolator care s-a pus în mișcare, un buldozer. Unde lovește, iată, acest pendul și cum ne putem la adăpost în această nouă paradigmă a demolării?

Corneliu Bjola: Conferința de Securitate de la München din acest an a fost dominată, ca niciodată, de o atmosferă sumbră, de sfârșit de epocă. Întrebarea care a plutit prin sălile Hotelului Bayerischer Hof  „Va fi aceasta ultima conferință?” , nu se referea la evenimentul în sine,  ci la parteneriatul transatlantic pe care a fost construit să-l susțină.   Răspunsul oferit de MSC 2026 nu a fost nici da, nici nu, ci ceva mai profund:  era în care Europa putea externaliza propria securitate s-a încheiat definitiv,  iar ceea ce urmează depinde de capacitatea europenilor de a se folosi de cadrul polului european NATO pentru a se redefini ca putere militara de prim rang.

Tema  conferintei „Under Destruction” nu a fost doar retorică. Raportul conferinței introduce chiar termenul german Zerstörungslust, adică o „poftă” sau „o plăcere” de demolare a ordinii existente. Nu este vorba doar despre nemulțumirea față de instituțiile globale, ci despre o energie politică orientată tot mai clar, alimentată în prezent și de Administrația Trump, spre dezmembrarea aranjamentelor post-Război Rece, fără a avea încă o alternativă stabilă. Această idee a plutit în toate discuțiile: nu mai suntem într-o fază de ajustare a sistemului, ci într-o fază de competiție între modele de ordine.

Două declarații au surprins cel mai bine această stare de spirit. Cancelarul german Friedrich Merz a afirmat fără echivoc că „ordinea internațională bazată pe reguli și drept nu mai există”, iar secretarul de stat american Marco Rubio a confirmat dintr-o direcție diferită că „lumea veche a dispărut”. Între aceste două afirmații convergente s-a desfășurat, de fapt, drama geopolitică a conferinței: Europa și Statele Unite nu discută doar despre ajustări, ci despre o redefinire a sistemului internațional.

Pendulul demolării lovește în primul rând în relația transatlantică. Decizia administrației americane de a-l trimite pe Secretarul de Stat Rubio, în locul vicepreședintelui JD Vance, al cărui discurs din 2025 șocase partenerii europeni, a fost interpretată ca o recalibrare de stil, nu de substanță. Deși a vorbit despre valori comune și despre legătura civilizațională transatlantică, el a menținut tezele administrației privind imigrația, tarifele și schimbările climatice, folosind chiar expresia „ștergere civilizațională” ca amenințare comună pentru America și Europa. În același timp, două omisiuni au fost considerate revelatoare: nu a menționat NATO pe nume și nu a făcut referire la Rusia în discursul formal. Mai mult, refuzul de a participa la reuniunea în format Berlin dedicată Ucrainei a fost interpretat ca un semnal de dezangajare americană din coordonarea transatlantica privind Ucraina.

Citește și: Ce nu s-a văzut în Comitetul de pace al lui Trump: mizele de pe masă INTERVIU

Pe coridoarele conferinței, metafora dominantă a fost cea a „divorțului”. Discursul radical al lui JD Vance din 2025 a fost „partenerul care trântește ușa”, iar revenirea lui Rubio în 2026 e văzută ca o pledoarie mai calculată în fața „instanței de divorț”, fără schimbare de fond a politicii. Pe scurt, tonul lui Rubio a fost mai conciliant, dar mesajul de fond a rămas același: Europa trebuie să își asume responsabilitatea principală pentru propria securitate. Acest lucru nu este nou, retorica datează încă din perioada administrației Obama. Diferența este că acum a devenit politică operațională, confirmată de documentele strategice recente privind securitatea și apărarea publicate de administratia americana in ultimele luni.

Strategia Națională de Apărare a SUA publicată în ianuarie clasifică explicit Europa ca „teatru secundar”, cu prioritatea strategică mutată pe China și pe apărarea teritoriului american. Reacțiile europene au reflectat această tensiune. Șefa diplomației europene, Kaja Kallas, a fost una dintre puținele persoane care nu s-au ridicat în picioare la finalul discursului lui Rubio iar ulterior a replicat direct: „Contrar a ceea ce unii spun, Europa «woke și decadentă» nu se confruntă cu ștergere civilizațională. De fapt, oamenii încă vor să se alăture clubului nostru, și nu doar europenii” (cu trimitere spre Canada). Kallas a adăugat o frază cu greutate: distanțarea americană de Europa este „structurală, nu temporară”.

În al doilea rând, pendulul lovește în arhitectura instituțională a multilateralismului și a ordinii internaționale bazate pe reguli. SUA s-au retras deja din 66 de organizații internaționale doar în ianuarie 2026, peste ieșirea din OMS sau Acordul de la Paris, ceea ce produce o erodare sistematică a multilateralismului clasic și lasă un vid de guvernanță pe care Europa este obligata să îl umple singură. Se observă deasemenea o tendință clară de fragmentare: mai multe formate flexibile, mai puțin respect pentru proceduri, o preferință pentru instrumente rapide și controlabile. Pentru marile puteri, aceasta este o adaptare la competiția geopolitică. Pentru statele medii și mici, însă, slăbirea regulilor înseamnă creșterea vulnerabilității.

„Board of Peace (BoP) este, probabil, cea mai radicală deviere de la multilateralismul postbelic pe care a produs‑o o administrație americană în ultimele decenii”.

Născut formal din Rezoluția 2803 a Consiliului de Securitate (noiembrie 2025), cu un mandat limitat pentru Gaza, BoP a fost reconfigurat, prin Carta de la Davos din ianuarie 2026, ca un mecanism global de consolidare a păcii, fără referire la Gaza sau la ONU, și cu o concentrare de putere fără precedent în mâna unei singure persoane, președintele Donald Trump.

În al treilea rând, și poate cel mai important pentru Europa, pendulul lovește în percepția europeană despre sine. Autonomia strategică nu mai este un concept teoretic, ci o necesitate politică. Ursula von der Leyen a făcut unul dintre cele mai ambițioase anunțuri ale conferinței, vorbind despre activarea efectivă a clauzei de apărare mutuală a Uniunii Europene (articolul 42.7 TUE),  și despre necesitatea unei capacități militare reale, a încrederii reciproce și a unor decizii mai rapide, inclusiv prin depășirea blocajelor de unanimitate. Foarte important, ea a subliniat că investițiile europene în apărare ar putea depăși, în următorii ani, cheltuielile americane pentru echipamente militare, ceea ce ar marca un punct de inflexiune istoric. Aceste linii de discurs sunt noi și definitorii pentru direcția în care se îndreaptă Europa: tranziția de la statutul de gigant economic la acela de actor cu profil strategic și militar mult mai robust. În acest context, se vorbește deja despre elaborarea unei noi strategii de securitate a Uniunii Europene, aflată în proces de creionare și care ar putea fi finalizată până în luna iulie a acestui an.

În mod special, dezbaterile despre descurajarea nucleară europeană au marcat un moment de cotitură. Menționarea de către cancelarul Merz a discuțiilor confidențiale cu președintele francez privind extinderea umbrelei nucleare franceze la nivel european reprezintă una dintre cele mai importante evoluții de securitate de la sfârșitul Războiului Rece. Nu vorbim despre o nuclearizare a Europei, ci despre o europenizare a descurajării nucleare. Într-un context de incertitudine strategică, liderii europeni explorează modul în care capacitatea nucleară franceză, completată de cooperarea britanică, ar putea constitui un pilon suplimentar de credibilitate. Faptul că această discuție a devenit publică arată nivelul de anxietate strategică și schimbarea de paradigmă. Restructurarea NATO confirmă această tendință de europenizare a responsabilității: Marea Britanie preia Comanda Forțelor Unite Norfolk, Italia conduce JFC Napoli, iar Germania și Polonia rotesc conducerea JFC Brunssum, în timp ce SUA păstrează funcția de SACEUR, un semnal clar că NATO devine mai „european” în execuție, chiar dacă umbrela strategică rămâne americană pentru o perioadă.

 Ce înseamnă pentru România? E ea la adăpost, sub umbrela NATO și UE?

Corneliu Bjola: Pentru România, implicațiile sunt directe. Într-un sistem internațional care devine mai dur, „adăpostul” nu mai înseamnă neutralitate sau simpla apartenență formală la NATO și UE. Înseamnă integrare profundă în arhitectura de securitate europeană. Aceasta presupune participare reală la proiecte industriale și tehnologice, contribuții operaționale și asumarea unui rol în definirea acestor priorităților strategice de care am amintit pana acum.  Pentru a putea face acest lucru, este nevoie, în al doilea rând, de claritate doctrinară, care, până în momentul de față, este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.  România trebuie să își definească poziția față de noile dezbateri, inclusiv cele sensibile: relația dintre NATO și apărarea europeană, rolul flancului estic, contribuția la descurajarea convențională și poziționarea față de eventuale aranjamente nucleare europene. Lipsa unei poziții explicite alimentează percepția de ambiguitate și riscă să consolideze un rol periferic într-o perioadă critică. Al treilea element este diversificarea relațiilor, fără diluarea ancorelor. Relația strategică cu Statele Unite rămâne esențială, dar trebuie completată de o prezență activă în nucleul european de securitate. Absența din aceste discuții este costisitoare și poate urmări România pe termen lung. Într-o lume caracterizată de Zerstörungslust, securitatea nu mai vine din dependență unică, ci din convergență strategică într-o arhitectură europeană care se construiește sub ochii noștri, cu parteneriate multiple și redundanță de garanții.

România a fost reprezentată la nivel de miniștri. Un calcul strategic, ca la Davos, o lipsă de claritate a agendei de țară, cum să interpretăm? Dar dincolo de cum interpretam, cum e percepută absentă la nivel înalt în dezbaterile care au implicat lideri europeni, mai ales după ce UE avansează tot mai mult paradigma celor două viteze?

Pentru context, e important de subliniat că ediția 2026 a MSC a adunat peste 1.000 de participanți din 115 țări, inclusiv aproximativ 60 de șefi de stat și de guvern, 100 miniștri de externe și apărare,  într‑un moment pe care chiar raportul conferinței îl descrie ca „ritual de tranziție geopolitică”. Participarea României la München la nivel de miniștri este adecvată tehnic, dar evident ca este insuficientă politic într-un moment de redefinire a arhitecturii europene, asa cum mentionam anterior. München nu mai este doar o conferință de dialog, ci un spațiu în care liderii dezbat si negociază direcții strategice. Nivelul de participare transmite un mesaj despre ambiția și profilul strategic al unei țări. Într-un context în care Germania, Franța, Marea Britanie și alți actori discută direct despre rearmare, integrare industrială și chiar despre formate nucleare, absența unei reprezentări la nivel de șef de stat sau de guvern transmite ideea unui profil redus. Nu este percepută ca o lipsă de profesionalism, ci ca o lipsă de revendicare a rolului de co-arhitect.

Citește și: De ce e folosită România în războiul declanșat de MAGA contra UE

Aceasta este relevantă mai ales în contextul evoluției UE către o structură cu mai multe viteze. Autonomia strategică, finanțarea industriei de apărare și reforma procesului decizional vor genera inevitabil un nucleu dur. Statele care participă activ la aceste discuții vor modela regulile. Cele care rămân în plan secund vor implementa decizii luate de alții. Cum e percepută concret absența României? Mă tem că faptul că România nu apare asociată cu niciun moment‑cheie al conferinței (declarații de poziție privind securitatea europeana, propuneri de reformă pe Europa cu mutiple viteze) o plasează în registrul „spectatorilor”, nu al „constructorilor îndrăzneți” pe care raportul München îi cheamă explicit să se ridice împotriva politicii buldozerului tip Zerstörungslust.

Interpretarea acestei opțiuni de politică externă poate merge în două direcții. Prima este lipsa de claritate a agendei strategice. Nu ar fi nici prima, nici ultima oară când se întâmplă acest lucru. Ideea de a aștepta și de a simți cum bate vântul este adânc înrădăcinată în politica externă românească, din motive istorice, legate de poziția de frontieră, la confluența marilor imperii. Ultima mare schimbare strategică, integrarea în UE/NATO, nu a avut loc până când elita politică de atunci nu a înțeles că Rusia nu mai era în măsură să mențină România în orbita sa. După aderarea la UE, marile ambiții de politică externă au fost menținerea și consolidarea parteneriatului strategic cu SUA și securizarea fondurilor europene, atât cât a fost posibil. Nu ar fi, așadar, surprinzător ca actuala administrație să se muleze pe același tip de comportament. Situația internațională este fluidă, direcția nu este încă foarte clară, iar reflexul este de a temporiza, în speranța că lucrurile vor deveni mai predictibile. Acest lucru poate explica de ce România nu a formulat încă suficient de coerent ce dorește de la noua ordine europeană: ce rol revendică, ce contribuții oferă și ce priorități promovează. Există o prezență a României în anumite dosare europene, inclusiv în cel nou al competitivității și al dereglementării, însă aceasta rămâne mai degrabă în logica mentenanței, nu a poziționării strategice. Pe scurt, nu există încă un profil european clar al României, care să o identifice drept o țară capabilă să joace rol de locomotivă în câteva direcții strategice pe care și alții să le urmeze, și nici voința de a defini, în acest moment, un asemenea profil. Aceasta reprezintă o mare carență strategică, ale cărei costuri se vor acumula în timp, pe măsură ce Europa își accelerează ritmul transformării.

A doua interpretare este că avem de-a face cu o opțiune deliberată de menținere a unei vizibilități scăzute, un „low profile”, motivată de dorința de a nu crea tensiuni în relația cu Washingtonul și de a evita implicarea prea vizibilă în proiecte europene percepute drept alternative. În realitate, această opțiune este alimentată de două teme distincte, dar convergente. Prima este nevoia justificată de a menține prezența trupelor americane în România ca factor central de descurajare în raport cu Federația Rusă. A doua este teama de a antagoniza administrația americană, pe fondul mesajelor ambigue și uneori contradictorii venite din zona MAGA, inclusiv în legătură cu alegerile din noiembrie 2024, unde cazul României a fost instrumentalizat conjunctural pentru a critica Uniunea Europeană. Temerile autorităților române pot fi, într-o anumită măsură, întemeiate. Problema este că reacția de balansare excesivă riscă să devină o formă de supracompensare strategică.

Statele Unite au transmis deja semnale clare privind reducerea prezenței militare directe în Europa și transferul responsabilității principale către europeni. În același timp, negocierile SUA–Rusia privind Ucraina nu sunt încurajatoare pentru România, mai ales în condițiile în care dosarul Mării Negre rămâne marginal în aceste discuții. Există, de asemenea, rapoarte recente care indică faptul că Rusia dezvoltă capabilități navale și de drone menite să blocheze Ucraina și să o stranguleze economic. Pentru România, reinstaurarea unei dominări ruse în zona Mării Negre ar reprezenta un scenariu strategic extrem de periculos. Este, desigur, esențial ca prezența americană să fie menținută și consolidată. Totuși, această decizie nu depinde în mod decisiv de București, ci de calculul strategic al Washingtonului. Ceea ce poate face însă România este să dubleze dimensiunea americană a securității la Marea Neagră cu una europeană. Pentru ca acest lucru să devină posibil, România trebuie să fie prezentă și activă în dezbaterile europene în care, în acest moment, este foarte slab implicată sau mai degrabă absentă. Să înțelegem însă un lucru foarte clar: absența nu înseamnă lipsa de costuri. Dimpotrivă, absența de la aceste discuții reduce tocmai capacitatea de a construi acea redundanță strategică de care depinde securitatea pe termen lung.

România a fost reprezentată la nivel înalt la prima întâlnire a Consiliului păcii, prezidat de Donald Trump. Cu un statut mai slab, de observator. Ce poate obține România din această participare și care pot fi mizele de poziționare?

Aș considera că este important să răspund la această întrebare explicând mai clar ce înseamnă, de fapt, acest nou format. Așa cum aminteam mai devreme, Board of Peace (BoP), sau Consiliul Păcii, reprezintă probabil cea mai radicală deviere de la modelul de ordine internațională construit de Statele Unite după 1945. Rezoluția 2803 a Consiliului de Securitate salută Board of Peace ca administrație tranzitorie cu personalitate juridică internațională pentru reconstrucția Gazei, autorizează o Forță Internațională de Stabilizare sub Capitolul VII, cu mandat până la 31 decembrie 2027, și anexează planul în 20 de puncte propus de Donald Trump, fără a-l susține explicit. Votul a fost semnificativ: 13 pentru, nicio opoziție, cu abțineri din partea Rusiei și Chinei. Paână aici, nimic foarte controversat.

Problema apare însă odată cu Carta de la Davos din 22 ianuarie 2026, care redefinește Board of Peace ca o organizație globală, fără referire directă la Gaza sau la ONU, orientată spre „stabilitate, guvernare legală și pace durabilă” în orice zonă afectată de conflict. În această formă, structura instituțională este extrem de concentrată. Potrivit articolului 3, Donald Trump este președinte permanent, revocabil doar prin vot unanim (deci imposibil) al Comitetului Executiv sau prin propria voință. Articolul 3.3 îi conferă dreptul de a numi unilateral un succesor, inclusiv din familie. De asemenea, articolul 5 îi acordă autoritatea exclusivă de a invita sau exclude membri, de a stabili agenda, de a emite rezoluții și de a exercita veto. Articolul 7 îl desemnează drept autoritatea finală în ceea ce privește „sensul, interpretarea și aplicarea acestei Carte”, ceea ce întărește caracterul puternic personalizat al structurii.

Statutul de membru permanent este reglementat de articolul 2.2(c), care prevede o contribuție financiară de un miliard de dolari. Restul statelor primesc mandate de trei ani, reînnoibile la discreția președintelui. Comitetul Executiv, conform articolului 4.1, este format din figuri politice și economice selectate direct de presedintele organizației, o combinație de actori guvernamentali și financiari, ceea ce alimentează criticile că formatul funcționează ca un „club pay-to-play”. Compoziția geografică a participanților reflectă, de asemenea, o schimbare majoră. Lista este dominată de regimuri autoritare sau iliberale. În schimb, majoritatea democrațiilor occidentale au refuzat explicit asocierea, invocând riscurile pentru rolul ONU și pentru dreptul internațional.

Prin urmare, miza nu (mai) este doar legată de Gaza. Mandatul Rezoluția 2803 a fost mult extins. Este vorba despre apariția unui model alternativ de guvernanță globală, mai flexibil, mai tranzacțional și mai concentrat în jurul președintelui Trump. Pentru statele europene, întrebarea centrală este dacă participarea la astfel de formate oferă acces și influență sau dacă, dimpotrivă, contribuie la erodarea cadrului normativ care le protejează interesele pe termen lung. Refuzul majorității statelor occidentale sugerează că ele percep acest format ca pe un risc pentru modelul de ordine internațională pe care doresc să îl mențină și că evită să îl valideze prin simpla lor prezență. În acest peisaj, România participă ca observator,  deci teoretic fără a semna Carta și fără a deveni membru cu drepturi depline, cel puțin în acest moment.

Bun, ce înseamnă însă acest lucru pentru România? Așa cum subliniam anterior, decizia de a se alipi ca observator la această inițiativă este motivată în primul rând de nevoia de a cultiva relația cu Statele Unite, din considerente atât de securitate, cât și interne. Pe de o parte, este vorba despre menținerea prezenței trupelor americane în România ca principal factor de descurajare în raport cu Federația Rusă. Pe de altă parte, există și un calcul politic intern: dorința de a preveni noi atacuri din partea unor reprezentanți MAGA pe tema alegerilor anulate din noiembrie 2024 și de a evita transformarea României într-un subiect de dispută politică în Washington.

Citește și: J. Schmitt : Fără aliați, SUA nu vor putea să se impună nici măcar în America Latină. Lingușirea nu e o strategie – INTERVIU

Întrebarea esențială pe care încercăm să o clarificăm este următoarea: reprezintă aceasta o decizie oportună sau una cu potențiale consecințe negative pe termen mediu și lung? În politică externă, astfel de decizii au adesea nevoie de timp pentru a-și demonstra utilitatea. Istoria ne arată că percepțiile publice din momentul în care sunt luate deciziile sunt adesea înșelătoare. Un sondaj recent realizat în rândul membrilor Society for Historians of American Foreign Relations arată, de exemplu, că Planul Marshall este considerat cea mai bună decizie de politică externă a Statelor Unite, urmat de crearea ONU, în timp ce invazia Irakului din 2003 este evaluată drept cea mai proastă, urmată de escaladarea războiului din Vietnam.

Este relevant faptul că, la momentul invaziei Irakului, administrația Bush avea un sprijin masiv atât în Congres, cât și în opinia publică americană, de peste 70%. În schimb, Planul Marshall, care a contribuit decisiv la stabilizarea Europei și la prevenirea extinderii influenței sovietice, a beneficiat inițial de un sprijin public mult mai modest. Cu alte cuvinte, popularitatea unei decizii la momentul adoptării nu este un indicator sigur al validității sale istorice. În prezent, susținerea pentru decizia președintelui Dan de a se alinia acestui Board pare relativ pozitivă, mai ales pe fondul percepției publice că România are nevoie de inițiativă și de vizibilitate externă, în contrast cu profilul mai rezervat al ultimelor administrații. Orizontul de așteptare al cetățenilor este ridicat. Totuși, este posibil, și sper să mă înșel, ca retrospectiv, în termen mediu, această decizie să fie evaluată total diferit și să genereze costuri.

Unele indicii sunt deja vizibile. Nu a existat o întrevedere directă intre președintele  Dan si cel american, iar discuțiile au fost scurte, informale și mai degrabă de natură superficială decât instituțională. Acest lucru sugerează, cel puțin la acest moment, un interes limitat al părții americane pentru pozițiile României și pentru o consultare substanțială. În aceste condiții, argumentul potrivit căruia participarea ar fi avut ca obiectiv reluarea unui dialog strategic nu este ușor de susținut în mod credibil. În același registru, gesturi simbolice precum oferirea unei șepci MAGA presedintelui Dan de către secretarul de stat Rubio, într-un cadru informal, pot fi interpretate ca lipsite de sensibilitate diplomatică și întăresc percepția unei așteptări de aliniere și subordonare, mai degrabă decât a unui parteneriat egal.

Este de asemenea relevant de înțeles de ce România a contat în acest context. Comparativ cu state precum Belarus sau Azerbaidjan, România are o altă greutate tocmai pentru că este un stat membru al Uniunii Europene. În condițiile în care majoritatea statelor europene, cu excepția notabilă a Ungariei, au refuzat asocierea, prezența României a avut o valoare simbolică pentru organizatori. Cu alte cuvinte, plusul de legitimitate al Board of Peace a venit, într-o anumită măsură, din faptul că un stat european integrat într-un sistem care susține ordinea internațională bazată pe reguli a acceptat să fie prezent, chiar și ca observator. Simplul fapt de a fi prezent la masă, chiar ca observator, poate fi interpretat ca o acceptare tacită a unei structuri care concentrează puterea decizională într-o singură persoană, cu criterii financiare de acces și fără reprezentarea directă a populațiilor afectate. Un sistem care se apropie, în multe privințe, de conceptul de „CEO monarchy” propus de Curtis Yarvin, un ideolog controversat din mediul conservator american, ale cărui idei au influențat anumite cercuri politice și intelectuale din zona mișcării MAGA. „CEO Monarchy” se referă la un model de guvernanță concentrat în jurul unui lider executiv puternic, asemănător unui director general, care conduce statul ca pe o corporație, cu accent pe eficiență, rapiditate decizională și control centralizat, în detrimentul instituțiilor deliberative și al mecanismelor clasice de checks and balances. Pentru un stat membru al Uniunii Europene, al cărui capital de influență derivă în principal din atașamentul față de dreptul internațional și față de instituțiile multilaterale, aceasta este o linie foarte, foarte subțire de navigat.

Izbește, de asemenea, faptul că, în nicio declarație oficială, nu au fost comunicate liniile roșii pe care România nu ar fi dispusă să le accepte în acest caz. Riscul unei organizații de tip „CEO monarchy” pentru statele aderente este acela de a fi forțate, sub amenințarea marginalizării sau excluderii și a costurilor colaterale asociate, să se alinieze direct sau indirect la deciziile luate de conducere. Poziția de observator pare, la prima vedere, o pavăză împotriva acestui scenariu. Totuși, este o protecție fragilă, având în vedere că noțiunea de observator nu este definită în Carta Consiliului, iar interpretarea finală a prevederilor acesteia, conform articolului 7, aparține exclusiv președintelui.

Citește și: „România nu are ambiția să devină lider regional din cauza politicienilor, nu a așteptărilor sociale” – Iulia Joja INTERVIU

Vor exista, fără îndoială, presiuni, inclusiv asupra statelor observatoare, pentru a se alinia pozițiilor administrației americane, fie direct, fie implicit. Acesta este, de fapt, unul dintre scopurile acestei organizații: crearea unei sfere de influență americane în care statele participante sunt integrate și menținute aliniate la o anumită viziune asupra ordinii internaționale. A pretinde sau a mima că nu observi acest lucru ar însemna, în cel mai bun caz, o formă de naivitate strategică. În acest context, România riscă să fie prinsă într-o situație dificilă, între solidaritatea europeană și așteptările Washingtonului. Chiar dacă Board of Peace nu are atribuții directe în domenii precum reglementarea digitală sau comerțul, este de anticipat că tensiunile transatlantice pe aceste teme vor crește. Lideri europeni avertizează deja asupra unor confruntări iminente între europeni și administrația Trump pe tema reglementărilor digitale, inclusiv pe dosare precum Digital Services Act. Într-un asemenea climat, orice percepție de apropiere excesivă de această structură va genera cu siguranta fricțiuni pentru pozitia România în interiorul Uniunii.

Pe scurt, absența unor linii roșii publice și coerente amplifică riscul pierderii controlului și al unei alunecări graduale de poziționare. Inevitabil, apropierea de acest tip de format crește probabilitatea unei distanțări progresive față de nucleul decizional european, adâncind periferizarea strategică a României, cu consecințe negative tocmai pentru securitatea pe care această decizie inițial își propunea să o consolideze. Din aceste motive, sunt înclinat să consider că decizia poate fi evaluată drept imatură și luată în grabă, fără o analiză suficient de solidă a riscurilor și sub influența unor motivații conjuncturale. Este o abordare a unui stat care, în momente de maxima incertitudine, intră într-o logică defensivă și supracompensează, în loc să construiască opțiuni viabile pe termen lung.

Prioritatea în acest moment ar trebui să fie o recalibrare puternică pe dimensiunea europeană. Consolidarea profilului european nu exclude relația strategică cu Statele Unite, dar oferă o ancoră stabilă și reduce vulnerabilitatea în fața unor evoluții externe volatile. Fără această corecție, România riscă să rămână într-o zonă de vulnerabilitate strategică, care, pe termen relativ scurt, poate deveni foarte costisitoare.