Jocul cu Arta, jocul cu Viaţa

Apreciatul teatrolog şi profesor universitar doctor, şef al catedrei de teatrologie la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, Ludmila Patlanjoglu, a creionat jocul cu viaţa, jocul cu moartea dintre Ştefan Iordache şi Mihaela Tonitza Iordache, într-un seducător volum, „Regele scamator. Ştefan Iordache”, din care, cu permisiunea autoarei, reproducem două fragmente. O trăire extraordinară, ca şi credinţa, despre care preferă să vorbească cu simplitate şi sinceritate în două interviuri emoţionante.

Înainte de a mă mărita mi se spunea „nepoata lui Tonitza, după aceea, „nevasta lui Ştefan Iordache”

Tu eşti un Scorpion volubil, sociabil, vulcanic. El, un Vărsător solitar, tăcut, foarte discret. Cum a fost convieţuirea voastră în cei treizeci şi patru de ani? Armoniosă, furtunoasă…

A fost furtunoasă, armonioasă, ca să o iau invers. Şi noi ne-am certat, ne-am despărţit şi ne-am împăcat. Dar acum, problema nu se mai pune aşa. Dacă ne certăm, ne împăcăm peste un sfert de oră. Au fost multe clipe fericite, dar şi momente disperate. Peste toate, bune şi rele, cred că am ales bine. Dacă ar fi să mă mărit încă o dată, tot pe el l-aş alege.

Cum a fost nunta voastră?

Ne-am căsătorit în 30 aprilie 1970. Naşii noştri au fost colega mea de la Institut Adriana Călinescu şi soţul ei, celebrul critic literar Matei Călinescu. Ne-am cununat la Biserica Boteanu, iar petrecerea am dat-o la restaurantul Berlin. A fost o nuntă ca la carte, cu smoching, rochie lungă, coroniţă.

S-au aflat alături de noi oameni minunaţi: colegii lui Ştefan, Traian Stănescu, Cornel Coman, Nucu Comănescu, prietenul lui de clasă, celebrul handbalist Gheorghe Gruia. Dar erau şi Alexandru Paleologu, Sanda Manu, Lucian Pintilie, Horia Lovinescu, Romul Munteanu, Mitzura Arghezi cu doctorul Cameniţă, doctorul Ionel Vianu. A doua zi ne-am dus cu toţii în Rahova, la părinţii lui Ştefan. A fost un chef pe cinste, cu lăutari, pui şi miei fripţi, ouă vopsite, un butoi de vin.

O petrecere haiducească, aşa cum a fost şi nunta de argint, pe care aţi sărbătorit-o la Gruiu în 1995.

Pentru că familia Călinescu era de mult în Statele Unite, ne-am ales alţi naşi: pe Dinu Săraru şi soţia lui, Liliana. Slujba am făcut-o în curte, cu popa Gică din sat şi Tudor Gheorghe. Şi eu, şi Ştefan eram foarte emoţionaţi şi am uitat să luăm flori pentru naşă şi mireasă. La un moment dat, cineva a strigat: „Staţi, nu începeţi, că e unu’ pe drum care fuge cu un bughet de flori în mână!”. Era George Banu. Mi s-a părut un semn de la Dumnezeu că omul care ne-a făcut cunoştinţă în urmă cu 25 de ani e lângă noi şi la nunta de argint.

Pentru mama ta, Ştefan a fost ginerele ideal?

Şi ea auzise multe despre existenţa lui boemă. La început nu a fost de acord. După ce s-au cunoscut, s-au înţeles şi l-a iubit mult.

Cum s-a adaptat băiatul din Rahova, fiu de ţăran, în familia ta de viţă nobilă?

El întâlnea la mine două categorii de rude. Pe de o parte era familia mamei mele, boierime cu pământ şi case. Dacă a existat în România o aristocraţie, ei făceau parte din această clasă. Noi, în locuinţa în care stăm, nu am făcut nimic altceva decât s-o întreţinem. Nu am cumpărat mobilă, tablouri, tacâmuri, cum face o familie tânără, pentru că le-am avut.

Dinspre tata am o familie ciudată, oameni foarte cultivaţi, dar săraci. Ei nu au pus preţ pe bunuri, avere, ci pe curăţenie, pe un mod civilizat de viaţă. Toţi, intelectuali de elită. Bunica mea a tradus tot Ibsen-ul. Pe Ştefan, faptul că intra într-o casă unde nu contribuise material cu nimic îl deranja. Trebuia să fac nişte eforturi mascate ca el să simtă că aici e locul lui. După ce am cumpărat casa de la Gruiu s-a mai obişnuit, pentru că acolo totul e făcut de mâna lui.

Cum sunt clipele voastre împreună, momentele de tandreţe?

Ştefan e un om foarte cald, dar numai când are el chef. Atunci îmi aduce o sticlă de şampanie, care ştie că-mi place, şi o bem amândoi. Însă cel mai bine ne simţim la Gruiu, cu vecinii şi prietenii noştri, cu ţăranii de acolo care sunt oameni minunaţi.

Lângă tine Ştefan a avut o viaţă fericită şi fără griji. Cum ai reuşit să-l îmblânzeşti?

Te înşeli. E o impresie falsă, pe care o au şi alţii. Ştefan nu face decât ce vrea el când e sigur că e bine. Chiar şi lucrurile rele tot din convingere le face. Şi asta e ceva demonic. Ştefan este un ghem de paradoxuri: un om foarte timid, extrem de singuratic, aş putea spune că nu este sociabil.

Eu îi spun că nu are umor, iar el îmi răspunde că nu trebuie să ai umor la colţul mesei, ci pe scenă. ”Acolo e rostul meu să am haz.” Şi, deşi e solitar, îi place, ca şi mie, să primim musafiri, să ne fie casa plină de oameni. Avem 20 de fini. Îşi face foarte greu o prietenie, dar când îşi apropie un om este devotat. Lipsa de sinceritate însă, din partea celuilalt, îl demobilizează. De asta spun că este o fiinţă vulnerabilă.

Ştefan spune că îţi este soţ, iubit şi fiu. Bucuria voastră de a fi împreună a fost umbrită de lipsa unui copil?

Am un sentiment de vinovăţie şi un mare regret. Am fi putut avea copii dacă nu amânam în favoarea unor idealuri de moment. Mereu spuneam că nu e timpul acum şi, când ne-am hotărât, a fost prea târziu.

Faptul că eşti nepoata unui pictor ilustru şi soţia unui actor celebru te-a marcat?

Doar ca nume. Înainte de a mă mărita mi se spunea „nepoata lui Tonitza”. După aceea, „nevasta lui Ştefan Iordache”. N-aş vrea să se creadă că-l acuz pe Ştefan că m-a subjugat. Nu, dimpotrivă. Mi-am dat seama că, dintre noi doi, el este cel mai valoros. Ştiu că sunt un om energic, cu rezultate şi că puteam să mă ocup mai mult de mine, dar mi s-a părut că e mai important ca el să aibă un cămin unde să se simtă ocrotit, ca să-şi poată face meseria în linişte.

Şansa vieţii mele: Mihaela

Mă duceam zilnic la Mamaia, la „Modern”, să fac plajă. Mă simţeam acolo ca în teatru, pentru că erau mulţi colegi de-ai mei. Aveam, mă rog, gaşca noastră – Girardi, Camelia Zorlescu, Ioana Manolescu, Traian Stănescu. Într-o zi, la băruleţul de la „Modern”, am văzut o fată care bea citronadă. Şi-l întreb pe George Banu, că era şi el pe acolo, cine e domnişoara? „Mihaela Tonitza” – zice. „Drăguţă fată” – zic. „Vrei s-o cunoşti?” – zice. „Da” – zic.

Şi aşa am cunoscut-o pe Mihaela, care era pe atunci asistentă la Institutul de Teatru. Am stat de vorbă, a doua zi ne-am văzut iar, ne-am sărutat. Părea să se-nfiripe ceva serios. Şi cum auzisem că Mihaela e nepoata marelui Tonitza (de el ştiam chiar şi eu câte ceva), şi cum Mihaela era şi cu mama ei acolo, m-am simţit dator să mă arăt drept om cultivat. Aşa că vorbeam tot timpul numai despre pictură. Norocul meu că, la Paris, nimerisem la o expoziţie în întregime cu impresionişti.

Şi ca să le dau definitiv gata cu rafinamentul şi cultura mea, le-am trântit, hodoronc-tronc, şi ultimul banc auzit la Paris, de fapt o înjurătură: „Du-te-n Moscova!”. Imaginează-ţi scena: eu, ziua, cu chiloţi tetra atârnând, seara, îmbrăcat într-o cămaşă ca vai de mine şi cu nişte blugi scurţi şi strâmţi, croiţi de tata dintr-un material cenuşiu numit „antijeg”, discutând despre impresionişti.

Nu ştiu cât le-am impresionat pe Mihaela şi pe mama ei (când mi-a devenit nevastă m-a întrebat ce mă apucase atunci, la mare, cu pictura), dar m-au invitat la ele la hotel să mă spăl, să fac un duş. Mi-au împrumutat şi nişte bani, că eu trebuia să plec şi ele mai rămâneau. Stabilisem cu Mihaela să ne întâlnim la Bucureşti, ca să-i înapoiez banii. Ne-am văzut într-un părculeţ, pe Căderea Bastiliei, lângă o unitate de pompieri.

Datoria-i datorie!

După vreo trei luni de zile de plimbări m-am hotărât dintr-odată s-o duc la Calafat, să i-o prezint lui tata-mare. Am avut curajul ăsta, pe motiv că Mihaela era olteancă, trăise mult timp la Craiova şi mama ei se născuse la Caracal. Altfel, n-aveam cum s-apar cu ea, pentru că tata şi bunicul îmi spuseseră foarte clar, când mă făcusem băiat mare, nu cumva să iau altceva decât olteancă.

Era singura lor condiţie?

Stai să vezi. Când am ajuns în gară la Calafat, l-am văzut pe fratele lui tata, care ne aştepta. Şi-atunci, de ruşine, Mihaela n-a mai vrut să coboare din tren. A trebuit s-o smulg de acolo. Acasă ne aştepta tata-mare. Bunica se prăpădise, n-a apucat şi ea, săraca, să mă vadă cu logodnica la Calafat.

Am făcut prezentările: „Uite, tata-mare, ea e Mihaela”. „A, Mihaila”. Niciodată nu i-a zis Mihaela – numai Mihaila! Habar n-am de ce. Aşa rostea el. Tot aşa cum rostea totdeauna, clar şi răspicat, „Bună-zeaua”. Când ieşea pe stradă, în Calafat, cu cămaşă albă şi pantaloni negri, tuns şi bărbierit tot timpul, tata-mare spunea bună-zeaua oricui, chiar şi copiilor pe care-i întâlnea. Bună-zeaua zicea şi când venea la Bucureşti şi se urca în tramvai, la capătul lui 7, în Rahova. Se uita lumea la el… Şi se tot mira: „Ce lume-nelume-i pe aici, care nici la bună-zeaua nu-ţi răspunde! Or fi supăraţi pe mine”.

Să revenim la momentul prezentării.

După ce s-a mirat el aşa, „A, Mihaila!”, tata-mare s-a uitat mult timp la ea, fără să mai zică nimic. Stătea cu cotul pe genunchi şi cu mâna la bărbie, aşa, ca un fel de „gânditor”, cu degetul arătător pe faţă. Era poziţia şi erau gesturile lui obişnuite. Se uita, deci, foarte atent la Mihaela, cu ochişorii lui de om hâtru.

Am înţeles că ţi-ai convins familia. Dar tu cum te-ai hotărât să te căsătoreşti cu Mihaela?
M-am îndrăgostit, pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi-o iubesc. Mihaela a fost şansa mea. Şi cu asta am spus totul.

Ai mai folosit cuvântul şansă şi pentru alte momente.

N-ai sesizat că acum am folosit substantivul cu articolul hotărât: şansa. Spuneam „o şansă” când mă refeream la un anume moment. Acum îţi spun: Mihaela a fost şansa vieţii mele!

De ce crezi asta?

Nu-i uşor de explicat. Nici ţie însuţi, darămite altcuiva. Dar, din momentul în care Mihaela a intrat în viaţa mea, am simţit că soarta este blândă şi îngăduitoare cu mine. Că drumul meu e limpede. Când am cunoscut-o eram un actor care dovedise ceva, dar care nu ajunsese încă la consacrare. Faptul că eu, fire nonconformistă şi exagerat de independentă, am avut alături un om înţelept, ponderat, hotărât şi cu tact, mi-a dat echilibru. Fără să o am alături, toate ar fi fost altfel.

E important că, profesional, faceţi parte din aceeaşi lume?

Nu e esenţial. Uneori e chiar dificil. Important este să existe calităţi umane care să se completeze. Profesional, Mihaela este un teoretician, iar eu sunt un practician. Fiecare îşi vede de meseria lui. Nici unul dintre noi nu-şi permite să intervină în meşteşugul celuilalt. Nu-mi permit să-i spun cum să scrie, ori să-i impun părerea mea despre un spectacol.

Ea, la rândul ei, are delicateţea de a nu se amesteca pe „scena” mea, să-mi spună cum să joc. Asta eu ştiu să fac. Nimeni din afara meseriei nu cred că este în măsură să-ţi dea sfaturi. Meseria asta, actoria, este arma mea. Numai eu ştiu să trag cu ea. Un rol se apără cu arma-n mână, ca şi cum ţi-ai apăra copilul.
Copilul… Ce-i cu tine, Ştefan?
Au trecut anii ăştia… atât de repede… Meseria, scena, reflectoare, roluri. Am agonisit, într-o viaţă întreagă, lucruri. În vânt. Nu la ele mă gândesc, case, maşini, dă-le… mă doare că nu creşte, lângă noi, un sufleţel de copil. Am sacrificat bucuria asta pentru o meserie despotică. Asta e durerea din fericirea mea, aşa a vrut Dumnezeu.

Viaţa ta sentimentală s-a oprit la Mihaela?

În amintirile sale, Rubinstein şi-a povestit, cu o sinceritate aproape scandaloasă, toate aventurile. Dar până la căsătorie. Aşa e decent şi aşa e normal. După asta, orice ar fi fost, nu mai înseamnă nimic.

Eşti atât de legat de acest mic Paradis de la Gruiu şi pentru că l-ai clădit singur?

Eu şi Mihaela am făcut căsuţa din temelii. Curtea s-a umplut de flori şi am pus şi vie. Aproape de casă era un grajd, pe care l-am transformat într-un băruleţ. L-am inaugurat cu Amza Pellea. Mare pescar, mi-a dăruit o undiţă pe care şi acum o păstrez într-un colţ al încăperii.

Mihaela e gospodină? Cât de important a fost acest lucru în căsnicia ta?

Pentru un artist e foarte important ca femeia de lângă el să fie devotată şi preocupată de casă. Eu nici nu ştiu cât costă o pâine. Mihaela mă ocroteşte foarte tare. Nici măcar hainele nu mi le cumpăr. Ea îmi cunoaşte preferinţele. Sunt un răsfăţat. Ce să-i faci! 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.