Judecători imparţiali sau simpli agenţi ai Statului?

La art. 124 alin. 3, Constituţia României prevede că magistraţii sunt independenţi. Şi punctum! Independenţa magistraţilor se referă, bineînţeles, la celelalte puteri în Stat, respectiv la Puterea Legislativă şi Puterea Administrativă. Cu alte cuvinte, judecătorii nu pot fi influenţaţi nici de Parlament, nici de Guvern. Specialiştii susţin că, într-o democraţie, principiul separaţiei puterilor în stat prevede, în esenţă, că cel care dă legea este diferit de cel care o aplică şi de acela care verifică dacă aceasta a fost corect aplicată. Aşadar, separaţia puterilor în stat este un principiu propriu guvernărilor democratice, nu al celor din ţările conduse autoritar, dictatorial sau cu guverne militare. După intervenţiile premierului şi, mai recent, după urecheala aplicată de Traian Băsescu judecătorilor în faţa naţiunii ne putem pune câteva întrebări. Mai este România un stat democratic, de drept, guvernat de principiul separaţiei puterilor? Este puterea judecătorească cu adevărat independentă? Actul de justiţie este rezultatul exclusiv al analizei situaţiei de fapt de către judecător sau există influenţe externe şi interioare, care îl alterează?

Daca ne uităm în gura prim-ministrului Emil Boc, lucrurile stau cam aşa: judecătorii sunt plătiţi de la bugetul de stat. Deci sunt simpli bugetari, aflaţi pe acelaşi palier cu funcţionarii din sistemul administrativ, politiştii etc. Ce implică faptul că sunt plătiţi de la bugetul de stat? În primul rând, situaţia lor materială (cu toate implicaţiile care decurg din aceasta) este la dispoziţia puterii legislative, care stabileşte sistemul de salarizare al bugetarilor, aşa cum a reieşit cu claritate în timpul aşa-zisului protest al magistraţilor, care aveau revendicări salariale. În al doilea rând, în litigiile în care statul este acţionar (autorităţi administrative sau pui ai statului – companii la care statul deţine controlul), magistratul se află într-o situaţie de incompatibilitate, deoarece nu mai există garanţia, mai presus de orice dubiu, a imparţialităţii acestuia. Păi cum să dea judecătorul o hotărâre împotriva Statului care îl plăteşte? La rândul său, justiţiabilul nu mai poate avea încredere în actul de justiţie, în condiţiile în care cel care împarte dreptatea este salariatul uneia dintre părţi.

Unii ar răspunde că magistraţii nu au raporturi de muncă cu Statul, că salariile, chiar dacă sunt primite de la buget, nu creează o legătură directă cu plătitorul. Sofisme şi nimic mai mult! Raporturile magistrat-Stat există fără doar şi poate ca urmare a plăţii sumelor de bani, lunar, pe stat (salariu sau indemnizaţie). O dovadă incontestabilă în acest sens este şi faptul că, nemulţumiţi de cuantumul salariilor, magistraţii au dat în judecată Statul la Secţia de litigii de muncă, şi nu la Secţia civilă a instanţelor. Declaraţiile conducerii Consiliului Superior al Magistraturii (la acea dată), cum că protestul ar fi o luare de poziţie în sensul apărării independenţei magistraţilor, nu schimbă adevărata natură a protestelor. Nimic altceva decât o grevă a salariatului, cu revendicări faţă de angajator. Singura problemă fiind de natură salarială, nu cea aparentă, principială, vezi Doamne se urmărea susţinerea independenţei magistratului. Ca dovadă, imediat ce au fost rezolvate pretenţiile pecuniare, protestul a încetat. Ulterior, nu s-a mai invocat nici una dintre celelalte susţineri.

La ordinul lui Boc

Nu vrem să demonstrăm că pretenţiile salariale ar fi fost neîntemeiate, ci doar că magistraţii se află în România într-un raport permanent de subordonare faţă de Stat. Statul plătitor de salarii înseamnă Parlament şi Guvern, iar acest raport direct este de natură să vicieze actul de justiţie. Situaţia este cunoscută şi acceptată de toţi jucătorii: atât Guvernul, cât şi Parlamentul, dar şi judecătorii. Astfel, Guvernul îşi permite să condiţioneze plata salariilor magistraţilor de modalitatea în care aceştia din urmă pronunţă soluţii, iar Parlamentul legiferează golind de conţinut hotărârile judecătoreşti pronunţate. Numai aşa s-a ajuns ca Traian Băsescu să urecheze judecătorii în faţa naţiunii, pentru că dau prea multe soluţii împotriva Statului român. Când premierul Emil Boc se întâlneşte cu magistraţii şi le atrage atenţia că, dacă vor da hotărâri prin care Statul să fie obligat la despăgubiri, nu vor mai avea de unde să îşi ia salariile, nu numai că le transmite un semnal. Le dă un ordin. Judecătorii, la rândul lor, acţionează în consecinţă. Urmările nu s-au lăsat aşteptate. După protestul magistraţilor şi conversaţiile avute cu Boc, numărul despăgubirilor acordate prin hotărâri judecătoreşti a scăzut semnificativ. Pentru că, nu-i aşa, o sentinţă poate fi motivată, la fel de bine, şi într-un sens şi în celălalt.

Că se poate şi altfel o demonstrează scurta perioadă în care Monica Macovei a fost ministrul Justiţiei, când presiunea persoanelor de sorginte comunistă în sistem scăzuse, iar hotărârile judecătoreşti de retrocedare şi despăgubire se înmulţiseră. După plecarea ex-ministrei, situaţia a revenit la cea anterioară. În prezent, restituirile au stagnat sau au fost respinse. Curtea de Casaţie a admis chiar un recurs în interesul legii, prin care stabilea că revendicările proprietarilor deposedaţi abuziv sunt inadmisibile.

Se poate vorbi în această situaţie de o lipsă de imparţialitate, de unde şi incompatibilitatea judecătorilor în speţele implicând Statul? Desigur. Până când legea nu va prevedea astfel de incompatibilităţi, magistraţii vor continua să acţioneze ca simpli agenţi ai Statului. Nimic altceva.

Av. Ioana Sfîrîială