Justiția injustă

Împărțirea cetățenilor în „penali“ și ceilalți, „răi“ și alții ține evident de sărăcia de idei, dar este și sub demnitatea unui democrat și a unui creștin. Ca, de altfel, și demagogia în jurul statului de drept, care se discută, vizibil, diletant! În lipsa oricărei preocupări pentru soarta românilor, se apasă din nou pe pedala respectării oarbe a unei justiții în derivă. Se vede bine că nu dreptatea contează pentru cei care fac asemenea împărțiri, ci preocuparea de a-și elimina rivalii mai proeminenți.

Acest demers ar merita doi bani, dacă nu ar risca să inducă în eroare oameni dezinformați și abrutizați de primitivismul politicii ultimilor ani. Unii ar putea ajunge să creadă că vinovații pentru situația lor sunt cei arătați cu degetul la mitingurile orchestrate în câteva orașe.

Pericolul manipulării nevoii de justiție este ca pe timpul raidurilor minerilor. Mie îmi amintește, în contraparte, reacția exemplară a unui șef de stat la insistența anturajului de a se ocupa un pic de opiniile și biografiile celor care i se opun: „Am fost ales pentru a veghea la binele comun, nu să supraveghez gândurile și biografia unui cetățean sau altul!“. Nu ar fi cazul să se învețe și la noi ce înseamnă să-ți asumi o răspundere publică?

Oricare cetățean onest vrea justiție și stat de drept. Oamenii au, firește, opinii diferite, dar este dreptul fiecăruia să aibă opinie și este infinit mai bine ca oamenii să fie diferiți decât să fie papagali. Pentru un om responsabil, chestiunea în acest moment, în România, nu este să te bați cu pumnul în piept cât de mult iubești justiția. Chestiunea este de a arăta că justiția și statul de drept nu sunt proprietatea cuiva, ci o opțiune larg împărtășită din societate și de a construi cu pricepere plecând de aici. De altminteri, niciun om cu scaun la cap nu poate crede în „justiția“ și „statul de drept“ ce ies din gura cuiva, oricine ar fi.

Știm prea bine că fără justiție nu există societate liberă și viață demnă de om. Dar din nevoia de justiție – iar această nevoie este acută în România de azi – nu rezultă nicidecum că justiția care se face astăzi este dreaptă. Am mai spus-o altă dată – în țara noastră este încă un drum lung de parcurs de la nevoia de justiție la dreptate. Altfel formulat, mai este de făcut enorm ca să se poată spune liniștit că orice hotărâre a justiției este dreaptă, încât ar putea fi reper în evaluarea oamenilor.

Pentru ca justiția să ajungă la dreptate, sunt mai multe premise de întrunit în România actuală – de la formularea legilor, trecând prin seriozitatea procedurilor și a organizărilor și selectarea vârfurilor justiției, la pregătirea juriștilor și folosirea celor mai calificați. Și apoi, firește, la onestitatea decidenților care vor să influențeze viața publică.

Formularea legilor este proastă din multe motive, dar unul se află în frunte: în România prevalează și acum concepția nefericită a legii ca instrument, încât aproape nicio lege nu trece examenul. Or, nu este dreptate acolo unde legea nu-și asumă un raport echitabil între părțile vizate, ci este instrumentul celui care o adoptă. Poate că pe lume nu se poate ocoli complet instrumentalizarea, dar o lege care este doar instrument nu mai este de fapt lege.

În România înfruntăm boala elaborării legilor de către cine nu este îndrituit. Spus simplu: în orice societate matură, legile le dă parlamentul prin dezbaterea propunerii guvernului și nimeni, absolut nimeni altcineva. Legi făcute sub presiunea oricui – manifestanți, procurori, judecători, președinte, musafiri – nu au și nu vor avea rezultate și, mai devreme sau mai târziu, sunt regretate.

Un obstacol al înaintării justiției spre dreptate sunt procedurile. În România, multe necazuri provin din faptul că procedurile au fost date, în ultima decadă, pe mâna unor juriști de calibru jos. Procedurile au fost adoptate nu prin dezbatere, ci prin impunere. S-a ajuns, în orice caz, în situația în care procedurile încalcă dezinvolt drepturile și libertățile cetățenilor. Până și Curtea Constituțională a trebuit să dea alarma pe această temă.
A devenit emblematică pentru justiția din România ultimei decade asimilarea procurorilor cu magistrații. Să amintim inspirația acesteia din statul totalitar al anilor ‘30? Nu numai atât, procurorii au fost transformați în aliați ai serviciilor secrete și integrați în „câmpul tactic“ al acestora, după ce serviciile s-au pus în slujba persoanei președintelui. Unde oare se mai petrece așa ceva? În plus, unii judecători au simțit nevoia să-și declare „cooperarea“ cu tot acest sistem funest și fără seamăn astăzi. Despre ce independență a justiției mai poate fi vorba? Ca și înainte de 1989, din astfel de organizări nu ies decât nedreptăți care, mai degrabă sau mai târziu, vor trebui reparate.

În România se agravează chestiunea pregătirii juriștilor. Să împarți dreptatea este o operațiune dintre cele mai dificile pe lume, iar judecătorul are în față o misiune delicată. Este incontestabil că mulți o satisfac cu pregătire juridică și culturală. Când îți dai însă seama în multe cazuri cine a devenit judecător – adică oameni fără experiență, fără cultură generală și profesională – și când vezi că în alte țări a fi procuror și judecător înseamnă minimum zece ani de studiu intens și experiență corespunzătoare, nu se poate să nu te îngrozești. Cine decide soarta oamenilor? Cine va mai rămâne în această țară?

DNA este alocată, ca direcție de minister, corupției la nivel înalt. Și această corupție trebuie luată, desigur, în vizor. Numai că, în lipsa culturii de specialitate, s-a ajuns la o neînțelegere care produce României daune mai mari decât foloasele din recuperarea prejudiciilor și din aplauzele musafirilor care nu cunosc realitatea. Anume, lupta contra corupției este luată ca răfuială în lupta politică, ceea ce distruge pluralismul, care este condiție a democrației, și pune o țară pe butuci. Cine să mai investească pe aceste meleaguri?

Nu se poate câștiga bătălia cu corupția fără oameni pregătiți profesional, cultural și civic. Dovadă este chiar creșterea corupției în România în epoca ofensivei anticorupție. Nu doar pregătirea juriștilor – ca, de altfel, și a altora – a devenit problematică în țara noastră. Selecția lor este arbitrară. Sunt oare vârfurile justiției personalități juridice, ca în orice țară care se respectă? Sunt aceste vârfuri selectate după concursuri propriu-zise, sau șmecherește, avansând servitori?

Țara noastră are, cu siguranță, juriști de înaltă calificare. Unde sunt ei? Din nefericire, în România ultimei decade s-a făcut ceea ce în nicio țară nu s-a făcut – marginalizarea specialiștilor reali în favoarea amatorilor serviabili.

Condiționările amintite sunt suficiente pentru a spune că justiția de acum nu are cum face dreptate, dar poate face sistematic nedreptate. Ceea ce, la drept vorbind, a și făcut, oricât s-ar ascunde faptele!
La drept vorbind, cine ridică piatra? Faptele puse în discuția publică ne spun că, în România, campionii autoproclamați ai luptei contra corupției sunt adesea mai corupți decât cei despre care vorbesc și mai penali decât „penalii“ pe care i-au luat la țintă.

Experiența României confirmă că lupta anticorupție, atunci când devine insigna cuiva, eșuează cu siguranță. Iar meschinăria unor decidenți nu poate ascunde la nesfârșit nepriceperea și reaua lor credință.

Lupta anticorupție nu se câștigă dacă este dusă ca mobilizare pentru a-i da la o parte, cu mijloace reprobabile, pe cei care sunt mai votați de electorat. Din păcate, în România, după alți ani pierduți, se poate spune răspicat: unde nu-i integritate, nu iese nimic!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.