La sfârșitul liceului, apoi la sfârșitul unui ciclu de pregătire universitară – bachelor, master sau doctorat – absolvenții, dascălii și părinții sărbătoresc. Precum în acest sezon, în numeroase locuri din țară.
Dar ce se sărbătorește, în definitiv, an de an, în facultăți? Este clar că se sărbătorește reușita tinerilor de a fi parcurs examinările de pe traseu și de a ajunge la diploma respectivă. Izbânda merită, firește, felicitări, ca orice efort încununat de succes.
Astăzi însă, pe fondul lărgirii accesului la educație și al creșterii efectivului de studenți, diplomele s-au înmulțit. Suntem, în România actuală, în stadiul inflației de diplome. Plagiatele și alte fraude le pun pe multe dintre ele în discuție. De vreo 15 ani, a slăbit legătura între studiile universitare și nevoile dezvoltării din societate.
Oricum, se pun întrebări: ce fel de pregătire rezultă din trecerea verificărilor și examenelor? Ce pregătire este sub diplomă? Ce poate face absolventul?
Liceanul nu este obligat să-și pună aceste întrebări, dar absolventul de facultate este, căci pregătirea lui s-a făcut într-o organizare în care a avut numeroase alegeri, la etajul maturizării depline. Dascălul universitar este și mai obligat să le pună, căci are de folosit experiența unei promoții în pregătirea altora. Părinții au și ei a se întreba, căci dincolo momentul absolvirii, copiii lor vor fi chemați să trăiască din resurse proprii. Societatea ridică și ea aceste întrebări, căci, în condiții normale, nu-și permite să irosească energii și să orienteze greșit destinele.
Așadar, ce pregătire am obținut ca absolvent? Cine a studiat cu asiduitate disciplinele oferite, a obținut ceea ce se numește o „instrucție“: adică priceperea de a face lucruri conform unor procedee validate. În alte cuvinte, a obținut „competențele“ unei specializări. Față de „isteți“, care contează tot mai puțin, și „diștepții“, care, așa cum deja Constantin Brâncuși spunea, dau lucruri de mântuială, „competenții“ sunt preferații societăților moderne.
S-a obținut însă mai mult decât „competențe“? În tradiția pedagogiei s-a vorbit nu numai de „instrucție“, ci și de „educație“. Prin „educație“ s-au înțeles două lucruri. În primul rând, formarea de „abilități“ de a folosi acele competențe în împrejurări de viață noi față de cele învățate la orele de cursuri. Apoi, „formarea pentru valori“ – pentru libertate personală și răspundere, pentru democrație și dreptate, pentru bine și frumos. Este o eroare istorică faptul că legea educației din 2011 desfigurează educația în România, tocmai când alții o întăresc!
Să presupunem însă că, în calitate de studenți, prin parcurgerea bibliografiei și prin eforturi de înțelegere a autorilor diverși am dobândit „competențe“, „abilități“ și „sensibilitatea pentru valori“. Este destul?
Aceeași tradiție europeană a creat „paideea“ – o formare eminamente cognitivă și etică ce merge până acolo încât devii capabil să dai tu însuți descoperiri, inovații, creații aidoma celor pe care le-ai învățat. Germanii au vorbit de „Bildung“, un fel de paideea orientată spre chestiunile practice ale vieții, pe care au încredințat-o universității. Humboldt a considerat că universitatea este de fapt „culminația (Gipfel) în care se reunește tot ceea ce se face pentru cultura morală a unei națiuni“ și se transmite noilor generații ștafeta cunoașterii. Nici o instituție nu este mai înaltă în ordinea cultivării științei și culturii decât universitatea!
Se sfârșesc însă pentru un absolvent lucrurile aici? Spre a răspunde, să aruncăm mai întâi o privire în trecut.
Din parcurgerea anilor de facultate nu a ieșit în toate timpurile același lucru. În primele universități a rezultat învățarea limbilor vechi și a vestigiilor de până atunci ale dreptului (Bologna), ale teologiei (Paris) sau ale medicinei (Montpellier). Primele universități s-au înființat acolo unde s-a reunit cunoașterea de până atunci în biblioteci. Mult mai târziu, universitatea napoleoniană a fost preocupată să pregătească personal pentru administrație și a cerut absolvenților să fie gata să exercite funcțiile ce li se acordă. Universitatea humboldtiană a pretins absolventului cultură cuprinzătoare, vederi personale și capacitate de inovație. Universitatea civică engleză a cerut îndemânări practice de a produce în întreprinderi și capacitate de adaptare. Universitatea americană a cerut pregătire capabilă să dea soluții la problemele pe care comunitatea le întâmpină.
Să privim și în prezent. Astăzi, sistemele universitare cele mai inovative pun accente noi: pe maturitatea cognitivă și civică (Mündigkeit spun germanii), pe capacitatea de dezlegare de probleme (problem solving cum spun americanii), pe căutare dincolo de frontierele cunoașterii, neastâmpărată (chutzpah, cum spun evreii), pe o înțelepciune orientată spre invenție (xinde) și armonie (hexie, cum spun chinezii).
Ne putem întreba cum stăm în raport cu toate acestea? Fiecare absolvent își poate da răspunsul. Dar acesta nu poate rămâne subiectiv, căci viața îl pune la încercare, până la urmă. Îți poți face iluzii, dar împrejurările vieții te aduc la realitate.
Pe de altă parte, dezbaterea internațională atrage atenția asupra unor lucruri deloc liniștitoare care se petrec în țări europene și sunt de luat în calcul. Bunăoară, diploma – oricât de importantă este presiunea la obținerea de diplome – nu trebuie să fie singurul rezultat al studiilor de facultate. Multe lucruri nu atingi în viață fără diplomă, dar astăzi doar cu diplomă nu mai ajungi departe.
Mai grav, educația universitară din Europa actuală este asaltată de critici severe. Se acuză sistemul Bologna, în care se desfășoară studiile, că slăbește instrucția și educația. Se acuză obținerea de „competențe lipsite de cultură“, nașterea „specialistului fără cap“, chiar proliferarea de oameni cu diplomă rigizi și fără soluții, care rămân fără grai în fața problemelor. Se acuză până și recursul la power point în dezbateri profesionale, ca sursă de mărginire mentală. Se acuză în digitalizare promovarea neesențialului, a nivelării informațiilor, chiar a minciunii. Se acuză o „infantilizare“ a noilor generații de către educația însăși. Se acuză universitățile că întrețin o formare deja depășită. Se acuză pierderea plăcerii lecturii. Se acuză „dictatura“ celor care pretind ca studenții să fie aserviți joburilor. După părerea mea, trecerea la universitatea post-Bologna va trebui angajată fără întârziere.
În România de astăzi, este tot mai evident că înseși universitățile care se consideră în frunte își reproduc an de an specializările înainte de toate pentru a asigura ore convenabile celor care predau. Față de țările dinamice, se salarizează prea sus rezultate banale și prea puțin creatorul veritabil. Ca efect, inovația în universități, birocratizate și slab animate de gândirea liberă, este acum de fapt redusă, impactul în ameliorarea societății este modest. Universitățile socotite de frunte discută ce locuri bugetate de stat se distribuie la admitere, în loc să chestioneze folosirea pregătirii absolvenților. Se imită mai nou ce se observă în grabă pe afară, în loc să se întrebe ce-i trebuie acestei țări. În loc să se învețe din contacte, acestea au devenit turism academic. În universități, ca și în societate, lupta este mai mult pentru aranjarea în funcții decât pentru descoperiri și inovații. Se raportează iarăși realizări care nu există, în loc să se spună lucrurilor pe nume. Cum avertiza acum nouăzeci de ani Virgil I. Bărbat – funcțiile atrag recunoașterea valorii, în loc ca valoarea profesională să fie sursa funcțiilor. Într-o bună zi, va trebui curmată și în România coabitarea cu banalitatea, falsitatea și reaua credință – cu cât mai devreme, cu atât mai salvator!
Pentru a ne da seama cât de profund se pune în discuție educația actuală, amintesc doar cercetarea cea mai amplă întreprinsă vreodată pe întrebarea: ce duce la un învățământ bun? Condusă de John Hattie (Melbourne), această cercetare a delimitat nu mai puțin de 138 de factori și a dat așa-numitul „Hattie-Ranking“, care, succint, arată astfel.
„Factori dăunători“ învățământului sunt stagnarea în organizări și proceduri, televiziune în cantitate exagerată și lungi vacanțe de vară. „Factori care nici nu ajută și nici nu dăunează“ sunt învățământ deschis, învățământ distribuit pe mai mulți ani și predare și învățare bazate pe web. „Factori care ajută în mod nesemnificativ“ sunt clasele mici, o dotare financiară mai bună, învățarea și temele de casă descoperitoare. „Factori care ajută semnificativ“ sunt examinări regulate ale pregătirii, ceea ce s-a făcut în prealabil pentru pregătire, învățământ condus de profesor și oferte suplimentare pentru școlarii mai puternici. „Factori care ajută substanțial“ sunt un puternic feedback al predării pentru profesor, învățământ bazat pe rezolvarea de probleme, o formare continuă a profesorului legată de specialitate, programe de promovare a lecturii și o relație de încredere între profesorime și elevi.
Chiar dacă cercetarea a avut în vedere mai curând elevii, concluziile atestă că în educație, ca întreg, trebuie iarăși trecut totul prin filtrul unei examinări responsabile. Pentru un absolvent însă, dincolo de toți factorii, munca personală rămâne hotărâtoare. Într-un fel, ea abia acum începe! Oricum, o viață demnă și o carieră de succes se clădesc mai degrabă pe munca proprie, decât pe orice altceva. (Din discursul lui Andrei Marga la Universitatea din Oradea, 14 mai 2018).
Problema apare din lipsa corespondentei intre eforturi si recompense(eforturile pentru o buna pregatire sunt indelungate, necesita cheltuieli mari, iar rasplata nu este mereu pe masura, pe cand „descurcaretii” isi rezolva problemele fara efort, repede si obtin castiguri peste asteptari).O multime de incompetenti si corupti ajung in functii bine platite fiindca sunt pusi primii pe listele de candidati ale partidelor. Urmeaza apoi politizarea pana in cel mai indepartat colt unde se poate aplica. In general,cei care ajung in functii vizibile in politica fie sunt adusi de un protector, fie sunt mediatizati tv sau alesi in zonele cu expunere slaba la democratie. Incompetenta si coruptia sunt legate: daca cineva ocupa o functie pe care nu o poate obtine prin propriile merite, atunci fie depinde de un „binefacator”, fie are cu acesta o intelegere din care profita amandoi.