Macron și-a lăsat aliații fără vreo ieșire

”Impasul politic din Franța reflectă o problemă economică ce nu poate fi rezolvată în cadrul actualei construcții europene. După patru ani de relaxare fiscală în urma pandemiei, regulile zonei euro au revenit în forță, cerând guvernelor europene, inclusiv Parisului, să impună un val de măsuri de austeritate severe, pe care niciun partid, inclusiv partidul președintelui Emanuel Macron, nu vor să le implementeze. Acesta a fost principalul motiv pentru care Macron a convocat alegerile parlamentare anticipate pe care știa că le va pierde”, scrie Yanis Varoufakis pentru Project Syndicate.

”Exista un semnal clar că Banca Centrala Europeana și Comisia Europeană vor impune măsuri de austeritate în Franța: Germania face deja acest lucru, chiar dacă deficitul său bugetar și datoria națională sunt mai mici decât ale Franței.

Curtea Constituțională a Germaniei susține constant așa-numita ”frână a datoriilor”, care plafonează deficitele anuale la 0,35% din PIB. Cancelarul Olaf Scholz și ministrul de Finanțe Christian Lindner sunt obligați de acest cadru să impună măsuri dure de austeritate, măsuri care le vor grăbi sfârșitul carierei politice. Ei au impus asemenea măsuri doar pentru a elimina un modest deficit bugetar de 2,5% din PIB, într-un moment în care țara lor are nevoie mare de investiții în infrastructură. Cum ar putea ei să explice partidelor și electoratului că vor tolera un deficit bugetar al Franței de 5,5% din PIB, un deficit care crește tot mai mult? Nu pot și nu vor putea face asta.

Franța se poate aștepta la presiuni din partea Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene. Comentariile negative de la Bruxelles vor începe să-i îngrijoreze pe creditorii Franței. Dobânzile pe care Franța va trebui să le plătească pentru datoria publică de peste 3000 de miliarde de euro vor crește treptat, la fel și îngrijorările legate de decizia BCE – va sări sau nu în ajutorul Franței? Ministrul german Lindner a avertizat deja BCE să nu se folosească de ”instrumentul de transmisie a protecției” pentru a împrumuta Franța. Însă Lindner înțelege că asta este doar o iluzie.

Mecanismul amintit a fost anunțat de BCE pentru a calma temerile din perioada post-pandemie. Este conceput pentru a se aplica în țări care au exces de deficit, însă doar dacă aceste țări acceptă măsuri de austeritate dictate de Bruxelles. Aceasta condiție este însă toxică pentru Franța, unde, chiar dacă noul guvern va impune austeritatea, nu este deloc limpede că balanța fiscală a țării va ajunge în limitele stabilite de UE. Cu alte cuvinte, orice guvern francez care s-ar supune acum Bruxellesului ar avea un viitor sumbru: haos politic (pentru că două treimi din actualii deputați ai Franței sunt împotriva austerității) și nicio o garanție că țara va reveni la o stare fiscală sănătoasă (pentru că austeritatea înăbușă creșterea economica).

Toate acestea se știau înainte de alegerile europene din iunie. Rezultatul europenelor l-a convins pe Macron că, în cadrul instituțional actual al UE, nu există decât două variante politice, variante pe care anterior a încercat să le schimbe însă fără succes. Prima este să-i facă rivalei sale Marine Le Pen ceea ce UE i-a făcut grecului Alexis Tsipras, fostul lider al Syriza, în 2015: să-i permită să formeze un guvern care să fie însă forțat să aleagă între un război cu UE și supunerea în fața UE (Macron ar fi urmat să facă totul pentru ca Le Pen să aleagă varianta din urmă).

A doua cale este cea pentru care a optat electoratul francez, cu sistemul de vor în două tururi și coalizarea în așa-zisul ”front republican” împotriva extremei dreapta: o împărțire în patru a Parlamentului, lucru care, sub presiunile fiscale tot mai mari, va duce la formarea unei mari coaliții care să includă partidul prezidențial, republicanii și pe politicienii din Frontul Popular de Stânga care se vor dezice de Jean-Luc Melenchon și partidul său – Franța Nesupusă. Mai există o variantă, una și mai rea – un guvern tehnocrat care să aibă un budget impus prin decrete prezidențiale).

Chiar dacă Macron va reuși să formeze un guvern, el va fi oricum acuzat pentru austeritatea care va urma. Le Pen va spune că președintele i-a furat victoria și va avea șanse mari să câștige alegerile prezidențiale din 2027. Dacă planul lui Macron va funcționa, el va rămâne în istorie nu ca un președinte care a distrus populismul, ci ca un președinte arogant care le-a deschis extremiștilor de dreapta calea către Elysee.

De ce nu au elitele franceze și niște opțiuni mai bune? Răspunsul i-a fost dat, în martie 1964, de Kurt Schmucker, ministrul Economiei in fosta RFG, omologului său de atunci, Valery Giscard d’Estaing, când acesta din urmă a propus crearea unei uniuni monetare între Franța și Germania. Șocat, Schmucker a încercat să-i atragă atenția lui d’Estaing că astfel Franța ar renunța la suveranitatea asupra propriului budget. Avea dreptate. De ce Canada nu intră într-o uniune monetară cu SUA, de ce Noua Zeelandă nu face asta cu Australia, având în vedere că aceste țări au legături economice și culturale profunde?

În luna mai 2024, balanța comercială a Franței era de minus 98 miliarde de euro, iar balanța Germaniei era de plus 23 de miliarde. În Franța sunt multe industrii avansate, însă economia este ruptă între mediul urban și cel rural.

Sunt trei căi prin care niște economii atât de diferite pot rămâne într-o singură piața. Prima este prin crearea unei federații bazate pe o uniune fiscală – o cale pe care Macron i-a invitat pe germani, însă fără succes. A doua opțiune este revenirea Franței la moneda națională și devalorizarea acesteia – o cale pe care Macron și restul centrului politic au jurat să nu o ia vreodată. Rămâne o a treia opțiune: austeritatea permanentă, care este cauza impasului politic de azi.

Este ironic că, refuzând să negocieze o variantă de federalizare și varianta revenirii la franc, Macron a împins întreg centrul politic din Franța spre cea mai proastă variantă – austeritatea permanentă – ceea ce va spori substanțial șansele Marinei Le Pen de a deveni președinte în viitorul apropiat.”