Mari negustori şi comercianţi ai României

Dincolo de istoria politicului, a evenimentelor, se află o varietate de istorii mai mult sau mai puţin prezentate marelui public. Putem extrage din marea istorie un segment, un detaliu, care să susţină o bună parte din istoria noastră şi anume, aceea a marilor negustori şi comercianţi. Nicolae Angelescu scria prin 1938 că „viaţa negustorilor din trecutulul apropiat nouă ne este atât de puţin cunoscută, încât o parte din ei, contemporani cu unii din noi, pare că ar fi trăit cu sute de ani în urmă”.

Vom prezenta cele mai relevante biografii pentru ultimii două sau trei sute de ani, descoperind în acest fel un mod de viaţă şi mijloace de a face bani, într-un mod apropiat cu eforturile reuşite ale marilor comercianţi români de astăzi (mai puţin miliardarii de carton). Poate cel mai cunoscut şi unul dintre cei mai prolifici negustori a fost Tudor Hagi Tudorache. Destinul lui de comerciant remarcabil continuă să fie şi azi o istorie interesantă.

Un destin împlinit: jupân Hagi Tudorache

Hagi Tudorache a văzut lumina zilei în 1768, la Curtea de Argeş. Tatăl său a fost un ţăran înstărit şi fiind un om mai umblat, şi-a adus copilul la Bucureşti, oferindu-l băiat de prăvălie jupânului Tudorache Hagiu. Acesta din urmă avea prăvălie de lipscănie în Hanul Sf.Gheorghe, aflat în vecinătatea bisericii Sf.Gheorghe Nou. Tânărul Tudor a intrat de la început în voia stăpânului său, pe care l-a servit toată viaţa cu pricepere şi devotament şi cum bătrânul negustor nu avea copii şi nici un fel de rude, la moarte, i-a lăsat prăvălia cu tot ce se afla în ea, precum şi întreaga avere ce agonisise; i-a pus însă îndatorirea ca să-i poarte numele. De un asemenea noroc se bucurau foarte puţini, iar Tudor Tudorache a continuat şi a extins afacerea binefăcătorului său.

În 1805 s-a căsătorit cu Elena, fiica logofătului Fierea, cu care a vieţuit 40 de ani, până în anul 1845, când aceasta a murit. Au avut împreună nouă copii din care doi au murit de tineri, iar din cei rămaşi, trei fete şi patru băieţi şi anume: Costache, Ghiţă, Iancu şi Mihalache, toţi s-au ocupat cu comerţul, după ce au făcut practică în prăvălia tatălui lor. Fiii oricărui comerciant erau puşi să înveţe meseria negustorească, începând prin a face tot serviciul, la rând cu toţi ceilalţi băieţi de prăvălie. Lucru care nu este întâlnit astăzi decât cu rare excepţii. De aceea avem o mulţime de beizadele-cocaină, muşchi pictaţi, care se vor prăbuşi la scurtă vreme după dispariţia părinţilor lor, negustori sau bancheri. Istoria a dovedit-o fără excepţie. Iar vechii negustori ştiau foarte bine aceste lucruri. Astfel că şi-au format copiii la rând cu băieţii de prăvălie, apoi i-au şcolit, învăţându-i cum se ţine o afacere, în primul rând prin câştigarea încrederii viitorilor subalterni. Psihologic, aceştia din urmă nu pot uita că au lucrat cândva alături de mai noul lor stăpân de negustorie; au crescut alături, fără mofturi şi ifose de lux.

Costache Tudorache, ctitorul hanului Pasajul Comercial, astazi sediul ArCuB

Hagi Tudorache a extins afacerea de lipscănie, cumpărând prăvălii şi terenuri prin mai tot Bucureştiul. Fiul său cel mare, Costache Hagi Tudorache, era un om al schimbărilor. Purta costum evropenesc şi făcuse şcoală în Apus. După dezastrul incendiului din martie 1847 (care a distrus multe averi), Costache porneşte o nouă afacere de lipscănie, pentru început în asociere cu Leon Manoach. Între 1849 şi 1852, capitalul afacerii creşte cu 120%, în ciuda vremurile tulburi ale Valahiei după înfrângerea revoluţiei bonjuriste.

Deşi nu ştia carte, Hagi Tudorache şi-a creat un păienjeniş negustoresc, care cuprindea spaţiul dintre Bucureşti şi Leipzig, plus Balcanii. Peste 200 de negustori erau prezenţi în catastiful firmei. A fost chiar şi un ingenios în transportul mărfurilor: „El imagină nişte căruţe cu cai, cu coviltir, pline cu marfă aşezată în rafturi ca în prăvălie, pe care le trimitea prin sate şi în care se găseau, pe lângă lucruri de lipscănie, tot felul de lucruri, de care ţărancele aveau nevoie în lucrările lor casnice, ca stambă, pânză, aţă, ace etc.”. Aşadar, primele magazine ambulante au fost create la iniţiativa lui Hagi Tudorache iar afacerea a fost una de mare succes.

Hagi Tudorache a locuit în casele din mahalaua Oţetari, fiind înmormântat în curtea bisericii Oţetari, strada cu acest nume şi biserica omonimă există şi azi în Bucureşti. Ulterior, mormântul familiei a fost transferat la cimitirul Bellu. Negustorii au finanţat şi cariere politice iar familia Hagi Tudorache nu a făcut excepţie. Copiii marelui negustor l-au ajutat băneşte pe Vasile Boierescu să-şi termine studiile de drept la Paris şi tot ei i-au înlesnit alegerea ca deputat, înscriind Hănişorul (un grup de prăvălii de pe uliţa Lipscanilor) pe numele lui, pentru a avea censul cerut de legea electorală de atunci”.

Un orfan ajuns milionar în lei aur

Stancu Becheanu (1826-1907), originar din Slatina, a rămas orfan de tată la vârsta de 17 ani. A venit în Bucureşti şi s-a aşezat la stăpân, la Dimitrie Gheorghiu şi Nicolae Ion, amândoi lipscani, primind leafă 350 lei aur pe an. După şapte ani, în 1851, deschide prăvălie în asociere cu Luca Teodorescu. Cu sprijinul moral al negustorului Ion Manovici, Stancu începe comerţul de lipscănie, având firma „La trandafirul alb”. După încă şapte ani, în 1858, rămâne singur în afacere. Îşi cumpără singur marfă de la Lipsca şi Paris. În ultimul oraş îşi alege un comisionar, pe renumitul Rotschild. Investeşte în case, terenuri, moşii şi se căsătoreşte cu fiica unui negustor. Averea îi conferă prestigiu, lucru dovedit prin direcţia spiritualizată pe care a dat-o unei părţi din avere, sprijinind şcoli, spitale, iniţiative publice în privinţa ridicării unor monumente (statuia lui C.A. Rosetti); a acordat burse tinerilor comercianţi pentru continuarea studiilor în Vest etc. A fost unul dintre primii comercianţi decoraţi cu înalte distincţii precum Coroana României, Comandor şi Mare Ofiţer. A fost ales în mai multe legislaturi senator şi deputat iar apoi membru al Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti. A locuit până la moarte (1907) în casele din mahalaua Olteni, cumpărate în 1856. Zona a fost sistematizată în anii ’80.

Ingeniozitatea mercantilă a unui pădurean

Pe când Bucovina era cedată de turci Austriei, se năştea într-un sat de lângă Vălenii de Munte un alt mare negustor de mai târziu, pe nume Niculae Chioru. A învăţat carte şi încă din tinereţe a ţinut în arendă moşii întinse în Basarabia, Pipera şi Vălenii de Munte. A călătorit mulţi ani în Rusia, integrându-se comerţului de blănuri. În Rusia îşi ia numele de Kirilof. Cumpără mari cantităţi de blănuri fine pe care le-a dus la Lipsca, unde a contactat o renumită fabrică de tăbăcărie. Odată tăbăcite blănurile, le-a adus la Bucureşti, în Hanul cu Tei, unde şi-a stabilit de altfel comerţul cu blănuri fine engros (cu toptanul cum se numea atunci şi de aici, numele de toptangii, cum erau numiţi negustorii de comerţ en gros).

Banii câştigaţi au fost investiţi în comerţul de lipscănie şi „ajutat de faptul că avea bani mulţi la dispoziţie, Niculae Kirilof cumpăra mărfurile numai pe bani gata, astfel încât, neîmpovărat de greutatea dobânzilor, putea să vândă aceste mărfuri cu mult mai ieftin decât ceilalţi toptangii”. Astfel ajunge să fie „cel mai mare negustor din această branşă din întreaga Valahie” pentru anii 1820-1830.

Kirilof a locuit şi el în mahalaua Olteni din Bucureşti, unde i s-a născut un fiu, în 1819. A primit o educaţie aleasă, potrivită stării materiale şi sociale, destul de înfloritoare. Alexandru Kirilof şi-a continuat studiile în Apus, fiind alături de tatăl său în afacerea firmei, după finalizarea studiilor. Murind tatăl său în 1849, Alexandru a decis să întemeieze o bancă. Deşi întreprinderea sa bancară nu a fost una de prestigiu, el a fost alături de aceia care au întemeiat Bursa, iniţiativă mai mult privată decât publică, începută în anul 1871. Printre casele marilor negustori, care au subscris întemeierii Bursei Române amintim: A.H. Elias, fraţii N. Ghermani şi Fiii, Cristu Gheorghef, S.Halfon şi fii, Ştefan Ionidu, Kalergis şi Nicocles, Th.I. Negroponte, Jacques Pomay, Sechiari Rodocanachi şi Derussi.

Alexandru Kirilof a avut o fire aristocratică, fiind simpatizat de toată boierimea, care, apreciindu-i prietenia, îl vizita la locuinţa sa, într-un cadru de bun gust şi de rară frumuseţe. Obişnuia să iasă în caretă de lux la şosea şi întotdeauna, toamna şi primăvara, purta pe umărul drept un mare şal făcut din stofă fină englezească. Din acest şal, după ce îl purta o bucată de vreme, Alexandru Kirilof îşi făcea haine, şalurile englezeşti pe atunci aveau exact trei metri. A fost până la moarte (1881) un model pentru Bucureştiul cosmopolit.

Din mahalaua Oţetari în Viena imperială

O carieră foarte interesantă a avut-o copilul unui cojocar din târgul Bucureştilor. Era anul 1803 când Nicolae, fiul lui Voicu cojocarul, a văzut lumina zilei. Mama sa era Ecaterina, sora soţiei marelui comerciant Hagi Tudorache. Niculae Voicu a făcut primii ani de ucenicie şcolară cu dascălul bisericii Oţetari, în mahalaua unde locuia. A învăţat astfel să scrie, să citească şi să socotească româneşte cu litere chirilice şi greceşte. După terminarea învăţăturei în mahala, care dura trei-patru ani, Niculae Voicu a fost luat de unchiul său, Hagi Tudorache, în prăvălia din Hanul Sf. Gheorghe Nou, unde a început să înveţe meseria de negustor, ca băiat de prăvălie.

După doi ani, punându-se la curent cu treburile casei, Niculae a fost însărcinat special cu facerea corespondenţei cu comercianţii din ţară, clienţi ai firmei Tudorache. După încă doi ani, îl găsim trimis de unchiul său la Viena, ca să înveţe pe lângă un comisionar al firmei limba germană şi să se specializeze în ramura de comisionariat. În acest moment, Nicoale îşi schimbă numele din Voicu în Woikowitz. Se întoarce după trei ani la Bucureşti, ca „un tânăr frumos, îmbrăcat în haine scumpe turceşti, cum era portul pe acea vreme, având peste antereul de mătase o frumoasă fermenea îmblănită, al cărui guler şi margini erau de blană albă, încins cu un brâu de mătase înflorită în mai multe culori”.

Sfătuit de unchiul său, Nicolae s-a decis să se stabilească la Viena. Cu banii economisiţi, alături de o sumă obţinută de la părinţi şi ajutat financiar şi de firma Hagi Tudorache, Nicolae îşi deschide în capitala Austriei o mare casă de comision „Niculae Woikowitz”. Devine în scurt timp cea mai importantă casă de comision din Viena „cu care lucra întreaga negustorime din ţările româneşti”. Aceasta era puterea financiară a negustorilor români la mijlocul secolului al XIX-lea! După 25 de ani, firma Woikowitz era una dintre cele mai cotate de pe piaţa vieneză. Actele de binefacere ale lui Nicolae i-au adus titlul de cetăţean de onoare al Vienei, primind şi distincţiunea particulei „von”, adăugată numelui său, în 1859.

Nicolae, copilul din mahalaua Oţetari, fiul unui cojocar subţire, s-a căsătorit cu o tânără austriacă din Boemia, numită Iosefina Nikitz, şi au trăit în cea mai perfectă armonie, ani îndelungaţi. Niculae a murit în 1858 şi a fost înmormântat în cimitirul San Marc din Viena.

Fratele vitreg vine din urmă

Fratele vitreg al lui Nicolae Woikowitz, Ilie, s-a născut în târgul Bucureştilor în anul 1810. Familia Zamfirescu (mama lui Nicolae se recăsătoreşte cu un alt cojocar subţire, Zamfir din Constantin) a locuit pe uliţa Teilor. Existentă şi azi, în spatele spitalului Colţea.

Ilie a făcut primii ani de şcoală cu dascălul bisericii Oţetari, obişnuindu-se a citi, scrie şi socoti atât româneşte, cât şi greceşte. A fost pus la „Psaltichie” şi „când parveni a şti toată cartea, dascălul îl declară vrednic în ale cărţei iar după obiceiu, fu pus pe un scaun şi dus de ceilalţi băieţi din şcoală, acasă la părinţi. Când intrară în curte, ieşiră de-l primiră părinţii, care îl îmbrăţişară şi cinstiră pe colegii ce îl aduse, cu dulceaţă, cu câte o basma şi câteva firfirici (mărunţiş în monede n.m.), iar dascălului îi dete o frumoasă fermenea îmblănită cu jder”.

După această izbândă şcolărească de la mahala, Ilie ajunge în prăvălia lui Hagi Tudorache, la munca începutului de drum. În mai puţin de 10 ani, Ilie devine tovarăş cu fiii bătrânului Tudor Hagi Tudorache, cu dreptul ca numele să-i figureze chiar în firmă. După 1859, Ilie şi-a făcut propria afacere în uliţa Colţei, având prăvălia de lipscănie în colţul hanului Hilel, peste drum de Biserica Sf. Gheorghe Nou. Curând, firma Ilie Zamfirescu&Co a devenit una din însemnatele firme ale comerţului bucureştean, „prin calitatea mărfurilor care erau aduse de la cele mai bune case din străinătate şi prin preţurile ieftine cu care le vindea”. Ilie Zamfirescu s-a căsătorit în tumultuosul an 1848, cu Maria, fiica Pitarului Gheorghe Iconomu, zis Ghioca, şi a soţiei sale Smaranda, născută Solacolu, ai cărei părinţi erau foarte bogaţi şi locuiau în proprietatea lor, din mahalaua Batiştei. Ilie a decedat în 1862 şi a fost înmormântat în curtea bisericii Oţetari. La eveniment a luat parte aproape tot comerţul bucureştean de atunci precum şi „mahalagii din mahalaua Oţetari, care fuseseră ajutaţi de el, şi l-au plâns ca pe un binefăcător al lor”. Afacerea a fost continuată de fiul său, Constantin Zamfirescu, care absolvise Şcoala Comercială de la Viena.

Un ardelean sărman, milionar al Galaţilor

Pentru orăşelul Galaţi, destinul unui tânăr din Şcheii Braşovului a fost o poveste demnă de reţinut. Vasile Frigator s-a născut în suburbia Scheiu din Braşov. Până la 12 ani a învăţat de la parohul bisericii să citească, să scrie şi să socotească. În anul 1825, este trimis de părinţi la un negustor din Galaţi, cunoscut de o rudă a familiei. Încredinţat unui baci care cobora munţii cu oile, Vasile se prezentă la poarta casei lui Hagi Teodor Braşoveanu în sarică şi opinci. Avea cu el o scrisoare întocmită de unchiul lui. Din ea, negustorul a aflat că tânărul ştia să scrie, să socotească şi să citească, lucru pentru care l-a oprit băiat de prăvălie. Subliniez cu acest prilej că până târziu, în perioada interbelică, recomandarea scrisă a unui profesor de şcoală sătească către directorul unui liceu de oraş însemna pentru posesor o cale sigură pentru obţinerea unei burse din partea liceului respectiv.

Revenind la Vasile Frigator, au urmat ani mulţi în prăvălia lui Teodor Braşoveanu. Din simbria câştigată în mai bine de zece ani a făcut o călătorie la Ierusalim, de unde s-a întors la Galaţi cu titlul de Hagiu. În acest moment se decide să înceapă propria-i afacere, în negoţul cu peşte sărat.

A strâns un mic capital în câţiva ani din acest negoţ, după care a cumpărat un depozit de piei tăbăcite şi lână, pe care l-a vândut negustorilor din Braşov. Aceştia îi ofereau în schimb mărfuri de braşovenie, vândute apoi negustorilor detailişti din Galaţi. Aşa a ajuns să aibă propria prăvălie pe strada Braşovăniei, începând cu 1846. Cu timpul a dezvoltat un mare comerţ engros cu mărfuri aduse de la Braşov, dar şi cu piei tăbăcite şi peşte. S-a căsătorit în 1855 cu Maria, o fată de o rară frumuseţe din Săcele, ţinutul Braşovului, fiica lui Petre Manole, un ţăran înstărit, care şi-a trimis doi băieţi la studii înalte în Belgia, de unde au venit cu diplomă de ingineri.

La prăvălia sa, Vasile Frigator a pregătit câteva generaţii de negustori, avându-i întâi ca băieţi de prăvălie. Tot timpul vieţii a ajutat biserica şi şcoala din satul natal, şi de două ori pe an, de Paşte şi Crăciun, trimitea parohului bisericii o sumă de bani, ca să fie împărţită la săraci.

Valahul care a cumpărat un fabricant englez

În mahalaua Mavrodoiului din Piteşti, în anul 1818, s-a născut în familia unui neguţător de abale negustorul de mai târziu, Nicolae Hagi Stoica. La 18 ani este dat la stăpân, la Ştefan Hagi Stoica, un mare negustor, care avea prăvălie la Sf. Gheorghe Nou, în Bucureşti. Se căsătoreşte în 1845 cu fiica patronului său, în vârstă de 17 ani, cu obligaţia de a-i purta numele. În 1853, Nicolae îşi pierde socrul, continuând afacerea moştenită. Era un om învăţat, „ştiind contabilitatea în partidă dublă sau dopia scriptura, cum i se spunea pe atunci, lucru rar pe acele vremuri şi cunoştea bine limba grecească”. Începe să aducă mărfuri din Apus cu chirvanalele, de care se ocupa personal, timp de mai multe săptămâni pe an. A reuşit, ajungând în Anglia, să cumpere stocul de secere al fabricantului Sheiffield, cerându-i să-i tipărească numele de Nicoale Hagi Stoica pe fiecare seceră. „Englezul, auzind de o comandă aşa de mare, îl întrebă cum va face plata, iar el, arătându-i chimirul, scoase din el 1000 lire sterline, pe care le puse pe masa fabricantului”. Apoi, cuiele de sârmă şi furculiţele de fier, aduse direct din Franţa şi care s-au vândut pe piaţa Bucureştilor pentru prima oară, au fost aduse tot de Nicolae Hagi Stoica.

În ciuda faptului că România modernă încă nu exista sau nu se conturase pe deplin, comerţul românesc era deja unul european. Tot ceea ce era nou şi modern, util şi rafinat, era contractat direct de la sursă, indiferent de produs, de la cuie la săpun. Piaţa românească de azi este saturată de diminutive comerciale intrate în folclor ca „turcisme”, chinezisme”, sau marfă europeană piratată sau prost asamblată prin ţările Asiei; fabricate acolo ieftin de marile firme europene, pentru ţări şi preţuri de mâna a doua. Aşa ceva nu se întâmpla la 1850!

Adesea negustorul Hagi Stoica povestea „despre nenumăratele-i călătorii făcute prin Europa, despre mulţimea copiilor Reginei Victoria a Angliei, pe care îi vedea pe la 1855 în grădina de la Windsor; de frumuseţea Împărătesei Eugenia, de splendorile Parisului imperial; de neajunsurile călătoriei cu diligenţa până la Strassburg, de şireteniile comice întrebuinţate cu comisionarii pentru a descoperi pe fabricanţi şi trata direct cu dânşii”. Hagi Stoica a murit în casele sale din mahalaua Lucaci, la 1900. El a fost primul care a ridicat în Bucureşti case cu interior proiectat după modelul occidental, pe uliţa Colţei.

Să prinzi din mers schimbarea vremurilor

Toată elita românească se îmbrăca la Coemgiopolu

Un alt negustor mai puţin cunoscut a fost Gheorghe Coemgiopolu, născut în Bucureşti la 1819. Tatăl său era argintar, adică cuimgiu, şi s-a stabilit în Bucureşti în anul 1789. Era originar din Bitolia, Macedonia. A deschis prăvălie de argintărie în hanul Zlătari (care se afla în jurul bisericii Zlătari de azi). Lucra obiecte fine în filigran, ştia carte, drept care a fost ales într-un târziu staroste de argintari – Cuimgibaşa, de unde numele Coemgiopolu. Fiul său, Gheorghe, a învăţat carte grecească. La moartea tatălui său, neavând îndemânarea acestuia şi fiind foarte tânăr, a intrat ca băiat în prăvălie la Parascheva Atanasiu, de la care, după un număr de ani de ucenicie, a ieşit şi s-a stabilit ca negustor pe cont propriu. A deschis un mare magazin de stofe, de lispcănie, postavuri şi pânzărie şi un atelier pentru haine bărbăteşti în uliţa Lipscanilor în faţa actualei străzi Şelari. Trăind în epoca marilor schimbări vestimentare, el şi-a dat seama că trebuie să aducă maeştri croitori străini pentru croitul hainelor nemţeşti, cum li se spunea pe atunci, şi astfel, „aduse pe Prinţian şi pe Franke de la Viena”. Aceştia, după un număr de ani de serviciu la Coemgiopolu, se stabiliră pe cont propriu, rămânând definitiv în ţară. În mai puţin de zece ani, „toată elita românească se îmbrăca la Coemgiopolu”, astfel încât, în scurt timp, el deveni cel mai cunoscut şi mai bogat negustor de lipscănie. La mijlocul secolului al XIX-lea îl găsim „mare staroste peste toate corporaţiile” negustoreşti. Moare în septembrie 1878.

Reţeta succeselor, uitată la naţionalizare?

Marile averi se nasc prin inteligenţă şi muncă susţinută timp de generaţii. Majoritatea ctitorilor de averi au plecat din părinţi mai mult sau mai puţin înstăriţi. Aceştia s-au ocupat de şcolirea elementară a copiilor după care, indiferent de poziţia socială, şi-au trimis băieţii la vreun stapân ca ucenic, la munca de jos: sortarea şi catalogarea mărfurilor, transportarea şi depozitarea lor, completarea catastifelor prăvăliei, curăţenia în depozit şi magazin etc. După câţiva ani buni de practică, treceau la păstrarea corespondenţei firmei cu clienţii, şcolire superioară în noi poziţii cheie precum asocierea sau pregătirea în comisionariat. După cel puţin şapte ani, vechiul ucenic putea să-şi lege propria afacere fiind ajutat moral şi băneşte de vechiul stăpân.

Astăzi este tocmai invers. Marile averi se fac prin furt şi lovituri politice. Ctitorii averilor de azi îşi trimit copiii la şcoli model fără să-i treacă prin experienţa muncii de firmă, alături de angajaţii acesteia. Apar astfel beizadelele, care, mai devreme sau mai târziu, vor toca cu repeziciune averile părinţilor. Nu vor fi pregătiţi să aducă schimbările cuvenite pe care timpurile le vor impune în lumea afacerilor. Prin buticurile de cartier mai vezi vânzătoare în relaţie de rudenie cu patronul, chiorându-se la tine atunci când le deranjezi de la ora de cosmetică sau cafea. O asemenea realitate nici nu intra în închipuirea comercianţilor de până la 1948. Copiii lor aveau un traseu obligatoriu, care trecea printr-o ucenicie timp de şapte ani, pentru a avea succesul dorit la maturitate. Maturitatea comerţului românesc încă nu a sosit atâta timp cât progeniturile milionarilor – cu foarte rare excepţii – nu au capacitatea reală de a înţelege şi continua afacerea începută de părinţi. Atunci când nu li s-a dat această preocupare, ajung să aibă altele precum cocaina, îmbogăţirea colecţiei de frumuseţi sordide pentru compania simţurilor, un nou tatuaj la modă etc. Destinul lor este previzibil: colapsul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.