Mintea și sufletul

Mintea mea înțelege de ce globalismul este o megatendință ce derivă din natura însăși a economicului, care nu se mai poate autolimita la realitățile dintr-o țară sau alta. Dar sufletul meu se opune faptului că țările vor deveni tot mai irelevante în această civilizație planetară dominată de economic.

Înțeleg cauza conflictului: evoluțiile sufletești sunt mult mai lente decât cele mentale. Sufletul e conservator când mintea ar vrea să fie de partea progresului.
Ideologic, mintea găsește că dreapta are argumente mai solide, dar sufletul nu poate să nu ia în considerare sărăcimea din țară chiar dacă e mult adevăr în teoriile de dreapta care susțin că săracii poartă o vină pentru propria lor condiție. Dacă fiecare dintre noi ar încerca să devină antreprenor, ar crește numărul cazurilor de faliment, desigur, dar ar crește și partea din PIB care depinde de inițiativele clasei mijlocii. Da, așa este, teoretic. Practic, pentru a deveni antreprenor nu e de folos teoria. Mentalitățile se formează prin tradiție, iar tradițiile nu au avut niciodată origini teoretice. Ceea ce liberalii par a ignora.

Sufletește, la noi, numai dacă ai compasiunea uscată vei putea susține că sărăcimea nu ar trebui să fie o precupare politică. Dar iată că nu este! Niciun partid, la noi, nu are o agendă pentru reducerea gradului general de sărăcie prin dezvoltarea mentalităților antreprenoriale.
Dar mințile noastre nici măcar nu sunt încă educate să nu mai judece un mesaj în funcție de emitentul mesajului. Dacă ai căzut în dizgrația opiniei publice și ai emis o ipoteză oarecare, ți se amintește pricina care te-a dus în dizgrație. Nu interesează ipoteza, ci persoana.
Cu asemenea minți, e mai bine să mizezi pe disponibilitățile noastre sufletești? Chiar așa pline de păcate cum sunt? Mitomania, de pildă, e un astfel de păcat. Azi, nouă din zece români care au ieșit să protesteze în decembrie 1989 susțin că au participat la o revoluție, deși în zilele acelui decembrie anticeaușismul era la ordinea zilei, nu anticomunismul. Ce a făcut Iliescu atunci, desființând PCR, nu a fost un act anticomunist, ci o strategie politică de protejare a membrilor PCR de furia celor revoltați. Idealurile comuniste erau doar „întinate”, zicea el. Abia în toamna lui 1991, după dispariția URSS, Iliescu a luat în serios un curs anticomunist al „revoluției”. Gorbaciov a demisionat din funcția de președinte al URSS pe 25 decembrie 1991, exact la doi ani de la executarea lui Ceaușescu. Bumerangul ordinului de executare a ținut să lucreze simbolic?

Nici mințile, nici dispozițiile noastre sufletești n-au mai căutat să reconstituie adevărul acelei zile. Mitomania a jucat mitologic. Nici azi nu poți afirma fără teamă de urmări că diversiunea „Teroriștii” a fost condusă de la MApN, și anume tocmai ca să ne facă să acceptăm executarea lui Ceaușescu și ca să facă pârtie liberă echipei lui Iliescu.
Dosarul acelor evenimente îi sperie încă pe judecători, care au trimis toată documentația înapoi la procurori.
Suntem urmași mentali și sufletești ai acelui păcat originar și iată de ce alegem să credem că „teroriștii” au fost niște securiști și nu vrem să luăm act de ordinul generalului Vlad ca securiștii să rămână în cazărmi. Ordin bazat pe înțelegerea faptului că era de așteptat ca securiștii să fie provocați, spre a se da apoi vina pe ei.

Sunt deja decenii de când mințile noastre se lasă păcălite de dispozițiile noastre sufletești, care nu vor să existe vină în rândurile Armatei. Securitatea a fost și ea desființată, așadar să fie vinovăția acolo, în trecut. Dar ea este aici, în prezent, în sufletele noastre. Cu atât mai mult cu cât aceste suflete au acceptat între timp rele mai mari decât cele de la „revoluție”.