Discuţiile asupra destinului artei lirice în contemporaneitate pare a fi determinat nu numai montări inedite ale multor opere, dar şi compunerea unor opusuri noi, cu modalităţi aparent opuse acestui gen prin excelenţă tradiţional.
„Metamorfoza”, opera inspirată lui Michael Levinas de nuvela omonimă a lui Franz Kafka, a avut premiera mondială în 7 martie la Opera din Lille. O lucrare-experiment, rezultatul a trei ani de lucru, „Metamorfoza” reflectă „preocuparea muzicală esenţială” a lui Levinas pentru „dimensiunea animalică a lumii instrumentale”. Compozitorul combină trei lumi sonore, cea vocală, cea instrumentrală şi cea animală.
Coproducţie a Operei din Lille şi a IRCAM (Institutul de ceretare şi coorodnare acustic-muzicală), opera, pusă în scenă de Stanislas Nordey, regizor pasioat de textele contemporane, care a colaborat cu mulţi compozitori ai timpului nostru şi cu care Levinas a pus în scenă creaţia sa anterioară, „Les Nègres”, după Jean Genet, îi are ca interpreţi pe contratenorul Fabrice di Falco, Magali Léger, André Heyboer, Anne Mason, Simon Bailey, Julie Pasturaud, Laurent Laberdesque şi Arnaud Guillou. Partitura instrumentală este susţinută de ansamblul „Ictus”.
Prins în pânza de păianjen
După un vis agitat, Gregor Samsa se trezeşte pentru a trăi un adevărat coşmar: transformarea lui într-un enorm gândac. Subiectul nuvelei lui Kafka a devenit parte a mitologiilor contemporane. A fost nevoie de aproape un secol ca opera literară să fie transformată în creaţie lirică. Ca şi textul scris, muzica lui Michael Levinas se deschide fantasticului, vocile lui Fabrice Di Falco şi ale altor interpreţi fiind tratate cu ajutorul tehnicilor informatice de hibridare.
Adaptarea textului din 1915 al lui Kafka le aparţine lui Emmanuel Moses şi Michaël Levinas. Opera este precedată de un Prolog, intitulat „Je, tu, il” (Eu, tu el) semnat de Valère Novarina.
„Nuvela lui Kafka mi s-a impus ca un adevărat mit teatral, inspirator al unei limbi cântate şi al unei lumi de operă”, afirma Michaël Levinas, într-o „Notă de intenţie” din 2008, amintind că şi în creaţiile sale precedente, după „Mantaua” lui Gogol sau după „Les Nègres”, a fost fascinat de problema identităţii personajului, de calitatea narativă a textului şi a muzicii şi de crearea unui „timp teatral”.
Compozitorul a fost preocupat în special de relaţia dintre limbajul vorbit şi cel al muzicii, de transformarea pe care cuvântul o poate suferi în relaţia cu emisia muzicală. În pregătirea acestei operae, el a compus, în 2008, madrigale pe texte de Novarina şi Gherasim Luca.
Încercarea de a conferi o figură şi mai ales o voce celebrului gândac a fost o provocare şi un pariu riscant. Chiar spaţiul închis al camerei în care Gregor Samsa se trezeşte dimineaţa transformat în insectă este, teoretic, opus teatralităţii unei opere. Se adaugă încercarea de a da chip unei imagini prin definiţie fără chip, cu ajutorul hibridării acusticii live cu cea electronică.
Reprezentaţia a plasat publicul în zona inconfortabilului, dar s-a dovedit, după părerea criticilor francezi, o reuşită în adaptarea scenică a nuvelei scriitorului ceh care refuza orice reprezentare a insectei sale. Metamorfoza îl închide pe Gregor Samsa în singurătate. Toată lumea se îndepărtează de insecta respingătoare, în care autorul pare a transpune partea obscură a propriei personalităţi, de care voia să se elibereze şi pe care o vedea în fiecare individ. Contratenorul Fabrice di Falco, care îl încarnează pe Samsa, este plasat, în picioare, pe un piedestal, îmbrăcat într-un combinezon, aproape imobil, alături de creatura cu şase picioare şi cu antene lungi care domină totul prin volumul său şi prin umbrele pe care le proiectează, datorită jocurilor de lumini creatoare de clar-obscur. Se adaugă efecte speciale sonore. Vocile şi textele se amestecă pentru a sublinia singurătatea fiinţelor închise într-un mic apartament cărora pare să nu le răspundă numeni. Moartea insectei se transformă într-un plângere îndelungată. La picioarele eroului christic, cei trei locatari neliniştiţi sunt interpretaţi de trei cântăreţe în bizare rochii roşii, cu peruci asortate, în timp ce ansamblul „Ictus”, dirijat de Georges-Elie Octors, se lansează în sughiţuri înregistrate, peste care se suprapune şi vocea lui Michaël Levinas.
Prologul, ludic şi decalat, se termină cu cuvântul metmorfoză, care face trecerea la scriitura lirică. Soprana Magali Léger şi cele două mezzosoprane Anne Mason şi Julie Pasturaud intonează triouri vocale „Madrigal”, cu inflexiuni ce amintesc de cântul gregorian. Cortina se ridică descoperindu-l publicului pe Gregor Samsa, în decorul în alb-negru, ca o gigantică pânză de păiajen ce pare că se strânge din ce în ce mai aproape. Metamorfoza este echivalată liric de Fabrice di Falco, care alătură în cântul său acutele contra-tenorului cu notele grave baritonale, într-o interpretare ce a atras admiraţia cronicarilor muzicali. Partitura înlănţuie recitative, savante confruntări între instrumentele orchestrei şi aparatura electronică a IRCAM.
Operă pentru spectatorii filmului „Avatar”
Creaţia a atras aprecierile specialiştilor, care o consideră o reuşită, „incitantă din punct de vedere intelectual, care abundă în dezvoltări de mare forţă atât scenic, cât şi muzical”. Universul creat de Levinas devine terifiant datorită conectării la sunetele de studio, iar transformările vocii personajului, „ca un joc de orgă cu armonicele legate de pronunţia lui Fabrice Di Falco”, sunt senzaţionale reuşind să traducă transformarea din uman în animalitate.
Levinas, compozitorul de 61 de ani, pionierul cercetărilor în domeniul timbrului vocal, a mărturisit că n-ar fi putut crea această operă fără IRCAM.
Procedeele multimedia experimentale ale acestuia au suscitat şi controverse. Compozitorul Luca Francesconi, consideră că „adevărata maşină multimedia se află în creierul creatorului” care nu-şi găseşte echivalent în „a echilbra solicitările semantice de ordin vizual şi auditiv care constituie o operă”. Compozitorul italian, în vârstă de 55 de ani, pune şi el ultimele tuşe, paradoxal tot la IRCAM, la o operă pe textul dramaturgului german Heiner Müller, „Quartett”, după „Legături periculoase” de Laclos, ce va avea premiera, în 26 aprilie, la Scala din Milano. Spectacolul va juca pe tema ambiguităţii; de sex, prin detectarea şi recompunerea elementelor de animalitate prezente în toate vocile omeneşti, şi de loc, prin intersectarea spaţiilor, de la scenă la mediul ambiant, astfel încât publicul să nu mai ştie foarte bine unde se plasează: în zona obercatorului sau a subiectului supus observaţiei.
IRCAM pătrunde în lumea Operei cu aceste producţii, dar şi cu o nouă compoziţie a lui Michael Levinas, ce va fi pusă în scenă la Berlin în toamna acestui an, „Noaptea Gutenberg”, în care scene filmate vor fi plasate în centrul operei, şi cu o producţie mai puţin de operă, dar tot de spectacol muzical, „Luna Park” de Georges Aperghis, 65 ani, pentru Festivalul „Agora”.
Aperghis consideră că a vorbi de opera contemporană însemnaă „a pune o ramă aurită unei pânze de Mondrian sau de Rothko”, dar IRCAM este decis să-şi extindă experimentele în zona artei lirice, pentru un public care „cunoaşte filmul «Avatar» şi efectele speciale ale cinematografului”.
Opera este programată până în 15 martie la Lille, iar în 30 martie va fi retransmisă de „France Musique”.
