Normalitatea în viziunea lui Merkel: egoism şi dorinţa de a domina

Dacă este o ţară care poate mulţumi Europei, ea este Germania. Fără construcţia europeană, Republica Federală nu ar fi putut niciodată deveni o mare ţară dupa Al Doilea Război Mondial, scrie Gilbert Casasus, profesor de studii europene de la Universitatea din Fribourg, pentru revista Marianne. La fel, RFG şi RDG nu s-ar fi putut reunifica pe 3 octombrie 1990. Astăzi un stat complet suveran, Germania trebuie să mulţumească Europei pentru că este principala forţă economică şi, mai nou, politică a continentului.

La peste 62 de ani dupa declaraţia Schuman, decernarea Premiului Nobel pentru Pace pentru UE poate fi un subiect de discuţie. Astăzi în vârstă de 55 dr ani, cei născuţi pe 25 martie 1957, ziua semnării Tratatului de la Roma, sunt la câţiva ani de pensie. Nu au cunoscut decât pace şi pace au cunoscut şi copiii lor. Este valabil şi pentru Germania, pentru care amintirea celui de Al Treilea Reich se estompează pe măsură ce mor ultimii martori ai nazismului.

Pe mai departe, Germania se va simţi eliberată de trecutul sau. Devenirea Republicii de la Berlin subliniază matutritatea şi normalitatea democratică a Germaniei. Dar Republica Federală nu a ştiut să folosească întodeauna bine această noua responsabilitate. Ca orice stat, ea a comis greşeli. Prima a fost pe 23 decembrie 1991, la trei săptămâni dupa summit-ul de la Maastricht, când a recunoscut unilateral independenţa Croaţiei şi a Sloveniei. Cunoaştem urmările!

Dar atunci, Germania avea drept garanţie un cancelar european. Ultimul şef al guvernului german care a trăit că adolescent Al Doilea Război German, Helmut Kohl, a rămas fidel devizei sale: “Patria noastră este Germania, viitorul nostru este Europa.” La fel, şi în ciuda diferendelor de moment cu Parisul în lunile care au urmat după căderea zidului Berlinului, el nu a pus niciodată sub semnul întrebării relaţia franco-germană, a cărei cea mai frumoasă pagina a scris-o împreună cu Francois Mitterrand. Singurul supravieţuitor al parteneriatului şi aflat la crepusculul vieţii sale, nu ar fi fost Helmut Kohl un laureat mai meritoriu al Nobelului decât Uniunea Europeană?

Cum ar fi reacţionat însă anumiţi parteneri ai Republicii Federale Germania, în special Franta şi alte ţări din sud, dacă artizanul unităţii germane ar fi avut numele Angela Merkel? Germania pe care ea o conduce denigrează valorile solidarităţii. Concepţia sa despre normalitate se traduce prin egoism si prin dorinţa de a domina, care provoaca îngrijorări nu numai în Grecia sau Portugalia.

La fel, propunerea sa pentru un “super comisar european al bugetului”, cu drept de veto, ne dă frisoane. Înainte de a impune altor ţări din UE un asemenea comisar, ea ar trebui sa înceapă cu unul pentru landurile îndatorate guvernului federal. Am fi curioşi să aflăm reacţia lor faţă de această gravă atingere adusă federalismului german, democraţiei şi sufragiului universal.

Germania Angelei Merkel nu ar trebui să profite de Premiul Nobel pentru Pace decernat UE doar pentru a se gândi la concursul pe care l-a adus devenirii Uniunii după 1957. Ar trebui să se gândească la modul în care Republica Federală, sigură pe ea însăşi, îşi exasperează partenerii săi cei mai vechi. Ar trebui să fie conştientă că Europa a şi ajutat-o şi că ea trebuie să ajute Europa.

Direct vizată de obţinerea Premiului Nobel, Germania trebuie să fie la înălţimea unei ţări care este totodată cel mai mare beneficiar al lărgirii UE către Europa Centrală şi de Est, cât şi al creării monedei euro. Se pare ca nu a înţeles mereu asta, după cum alte ţări europene înţeleg din ce în ce mai puţin Germania de astăzi.