Principalele partide şi-au lansat deja programele cu care în principiu vizează să capteze voturi în apropiatele parlamentare, pentru o eventuală participare la viitoarea guvernare. Peste două luni mai sunt până la alegeri, astfel încât există timp suficient de analizare a acestor programe, pentru ceea ce s-ar numi un vot în cunoştinţă de cauză! Asta pornind de la premisa că ”s-ar vota după programe”! Nu sunt sociolog şi nici nu ştiu analize sociologice care să dea o idee clară asupra proporţiei în care ”se votează după programe”. Personal cred că influenţa programelor este derizorie şi, oricum, nu acestea sunt cele care ghidează voturile, ci probabil clişeele şi impresiile. Cred că de departe cel mai realist partid din acest punct de vedere este USR/USB, cunoscut mai degrabă după numele liderului (Nicuşor Dan) decât după numele partidului, care nici nu s-a grăbit să se prezinte în spaţiul public cu vreun progam, nici nu a pus mare preţ pe conţinutul acestuia şi care, după o veche anecdotă, se întoarce mereu la povestea cu castravetele, indiferent despre ce ar veni vorba, castravetele fiind în acest caz ”vinovatul PSD” şi debirocratizarea.
Admiţând că ”s-ar vota după programe”, iată ce ar găsi alegătorul în programele pentru parlamentarele din 2016. Indiferent dacă vor sau nu vor, dacă o fac explicit sau nu, toate respectivele programe trebuie să dea o diagnoză a stărilor de lucruri actuale şi, identificând bolile, să prezinte remediile sau, într-o procedură inversă, făcând propuneri de schimbare, să explice motivele. Studiind aceste diagnoze/boli/remedii sau diagnoze/acţiuni/motive, surprizele sunt enorme. Fără exagerări, apare că în probleme de fond se discută ca despre o altă ţară, că premisele de la care se porneşte nu prea se potrivesc cu realităţile şi că, dacă diagnoza n-are legătură cu starea pacientului, indiferent dacă e bolnav sau sănătos, ceea ce eventual i se prescrie îi poate face doar rău! Și că, deci, mai bine că votanţii nu se adapă cu studierea programelor, care mai mult i-ar încurca!
Cea mai dramatică încurcătură este că, în timp ce nici un partid, dar nici unul, nu contestă în vreun fel una, măcar una, din rânduielile din ţară, toate partidele se arată vehemente, chiar foarte vehemente, în reclamarea nevoii de schimbare. Nu sunt câtuşi de puţin contestate pierderea masivă şi definitivă a controlului naţional asupra economiei, jefuirea (să nu ne speriem de termen) de către străini a bogăţiilor ţării şi nici externalizarea sistematică a valorii adăugate de munca din ţară a românilor. Etc. etc. Să zicem că doar comuniştii se îndeletnicesc cu asemenea contestări şi că partidele noastre – toate ”moderne”, indiferent dacă de dreapta sau de stânga – nu doar acceptă controlul străin, dar îl şi salută, căci nu este din partea oricui, ci a ”partenerilor noştri” euroatlantici. Ținând la cutie toate aceste probleme, partidele noastre se văd însă obligate implicit să tacă mâlc în legătură cu o serie de aspecte care vizează direct viaţa oamenilor şi îi atacă grav pe aceştia la buzunare şi care derivă nemijlocit din ascunsele la cutie pierderi de control naţional şi treceri ale deciziei şi profiturilor în mâini străine: de ce nu introduce România noi redevenţe (la care ar avea dreptul) pentru petrolul şi gazele româneşti exploatate de străini?; de ce nu sunt stabilite reglementări clare ca hidrocarburile româneşti exploatate în largul Mării Negre măcar să treacă pentru valorificare prin teritoriul României?; cum se face că în UE se generalizează doar preţurile, dar nu şi salariile, de s-a ajuns ca românii să înfrunte preţurile ”europene” cu salariile cele mai mici din Europa?; cum se face că doar companiile străine capătă ajutoare de stat de la guvernul român?; cum se face că deţinerea de resurse nu contează în nivelul preţurilor pentru consumatori pe piaţa carburanţilor, în România preţul acestora fiind mai mare decât în ţările din UE care nu au resurse interne?; de ce trebuie să facă profit pe seama românilor firmele străine care au acaparat livrarea monopolistă a utilităţilor publice? Etc. etc! Nimic în programele partidelor despre toate acestea şi, bineînţeles, despre cauzele lor!
Cea mai dramatică dintre consecinţele unei asemenea abordări este că toate partidele, dar absolut toate, intră în contradicţie cu ele însele de îndată ce, nerecunoscând pierderea controlului naţional, se apucă să prevadă măsuri, indiferent în ce anume direcţie, care angajează resurse sau capabilităţi pe care nu doar partidele respective, dar autorităţile române în general, nu le mai au, aceste resurse şi capabilităţi aparţinând proprietarului, care este capitalul străin. Se cam umblă după cai verzi pe pereţi cu strategii şi abordări care nu ţin cont de faptul că proprietarul României şi deci decidentul este străin, că românii au ajuns chiriaşi în ţara lor, că statul român nu prea mai există, nemaiavând la dispoziţie nici resursele şi nici pârghiile cu care să schimbe ceva. Poveştile din programele practic ale tuturor partidelor ”să ne trezim”, ”să schimbăm”, ”să facem şi să dregem” sunt nimic altceva decât prosteli, pentru simplul motiv că reprezintă ceva lipsit de obiect, în măsura în care nu se reclamă recucerirea proprietăţii asupra ţării şi deci a puterii de decizie în ce o priveşte.
În asemenea condiţii, programele partidelor par un joc de copii, lăsaţi de părinţi (cine le-or fi părinţii?!) să facă niscai castele de nisip! Este contextul în care programele partidelor seamănă foarte mult între ele şi nu există practic vreo deosebire de pildă între programele unor partide care se dau de stânga şi cele ale unor partide care se dau de dreapta; este, de asemenea, contextul în care respectivele programe se concentrează toate asupra unui singur lucru: fiscalitatea, domeniu în care ”partea română” mai păstrează o anume decizie (sunt aspecte care merită abordări separate).
De-a dreptul caraghios este însă faptul că partidele, pentru a nu se atinge practic cu nimic de ”ordinea” actuală a lucrurilor, nu îndrăznesc nici măcar a pune în discuţie, necum să conteste sau să critice cumva, cea mai jenantă fizionomie cu care nu numai Româna profundă, ci şi România vizibilă, se prezintă în Europa şi în lume: împărţirea odioasă a PIB-ului între muncă şi capital. Aceasta se află la sorgintea perpetuării şi adâncirii colonializării României, dând cea mai relevantă expresie statutului de colonie al României şi explicând de ce nu există vreo perspectivă reală de dezvoltare pentru România.
Potrivit înseşi datelor UE, nu există vreo altă ţară din Europa în care, din valoarea adăugată la nivel naţional (aşa-numitul PIB), muncii să-i revină atât de puţin (31%) şi capitalului atât de mult (55%), restul de circa 13% reprezentând bilanţul intervenţiei statului (taxe de producţie minus subvenţii acordate). Această disparitate – care contrastează total cu situaţia din ţările occidentale (unde munca este cea care ia mai mult decât capitalul din PIB) – este specifică doar periferiilor coloniale, unde, ca şi în România, dominant se dovedeşte a fi capitalul străin din centru care operează aici în regim colonial. Odioasa împărţire a PIB-ului între muncă şi capital constituie explicaţia ultimă a salariilor mici din România, cele mai mici din UE, care reprezintă baza sistemului colonial din România şi garanţia prelungirii acestui sistem. Mai grav este că România reprezintă unica ţară din UE în care partea muncii preluată din PIB s-a prăbuşit în ultimii 10 ani, de la peste 40% la numai 31%, în timp ce în restul ţărilor ponderile s-au menţinut aceleaşi. Explicaţia este una singură: în timp ce în toate celelalte ţări, guvernele au luat măsuri fiscale sau de altă natură ca să contracareze ofensiva capitalului pe seama muncii, în România măsurile luate nu numai că n-au combătut, dar au şi stimulat producerea de efecte de către ofensiva capitalului. Mereu şi mereu au fost adăugate noi cadouri fiscale capitalului suplimentându-se efectele unei grile de fiscalizare incredibile prin odioşenie: impozitarea de peste 2,5 ori mai ridicată în cazul muncii decât în cazul capitalului.
Practic toate programele partidelor principale pentru alegerile din 2016 merg în continuare pe aceeaşi linie, cu alte cuvinte propunând alegătorilor să-şi voteze propria sluţire. Nu numai pe mai departe, dar şi mai abitir! Noroc că nu prea ”se votează după programe”!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.