O aventură care a durat un deceniu – Notre Dame de Paris, un triumf la Arena

Ieri şi azi, la Arena din Verona, publicul se bucură de ultimele două spectacole din turneul comediei muzicale “Notre Dame de Paris”, dedicat împlinirii a 10 ani de la premiera italiană a acestei lucrări, datorată lui Pasquale Panella, ce a cucerit o lume. Producătorii au anunţat că, după Verona, montarea va lua o pauză de cinci ani. Gil Maheau, cel care a conceput efectele vizuale ale spectacolului, a sosit pentru a asista la aceste reprezentaţii.

La Arena din Verona, compoziţia lui Riccardo Cocciante, “Notre Dame de Paris”, devenită un clasic al genului, este o întâlnire anuală, ce a înregistrat până acum peste 3.000.000 de spectatori, record absolut.

Autor, compozitor şi interpret, hrănit cu marile opere clasice, dar şi cu blues-ul şi cu muzica Beatles-ilor, Riccardo Cocciante a devenit solistul cu voce voalată al grupului “The Nations”, în anii ’60. Deşi a refuzat mult timp să participe la “Festivalul de la San Remo”, loc de trecere obligatoriu pentru industria discografică italiană şi cel mai important eveniment televizat din Italia, Cocciante s-a prezentat totuşi în 1991, cu cântecul “Se stiamo insieme”, obţinând Premiul I. În acelaşi an, Catherine Lara l-a convins să-l încarneze pe compozitorul Frédéric Chopin, pe albumul “Sand et les romantiques”, construit în întregime în jurul personalităţii celebrei scriitoare George Sand. Libretul discului a fost semnat de Luc Plamondon. S-a născut atunci o complicitate între canadian şi Cocciante, care a dus, peste mai mulţi ani, la naşterea comediei muzicale, sau operei populare, cum o prezintă autorii ei, “Notre Dame de Paris”.

Autorul textului, inspirat din romanul “Cocoşatul de la Notre Dame” al lui Victor Hugo, mărturisea, nu fără umor: “Am vrut să scriu pentru muzică o mare poveste, cunoscută în lumea întreagă. Cine ştie, poate asta îmi va deschide porţile… restului lumii”. În ceea ce îl priveşte pe Cocciante, el îşi aminteşte: “La început mi-a fost cam teamă să abordez un asemenea monument al literaturii franceze”.

Quasimodo plângând moartea Esmeraldei

Cei doi au consacrat trei ani elaborării operei, realizând un spectacol muzical de aproape trei ore. În acel moment a intrat în scenă Gilles Maheu, avangardist al teatrului, al cărui prim proiect de tinereţe fusese un balet pe tema “Esmeralda şi cei trei îndrăgostiţi de ea”.

Premiera operei lui Riccardo Cocciante, în versiunea originală franceză, a avut loc la 18 septembrie 2001, la “Palatul Congreselor” din Paris, iar cea italiană s-a produs la “Gran Teatro” din Roma, la 14 martie 2002.

De atunci, opera populară a lui Riccardo Cocciante şi Luc Plamondon a fost prezentată în toată Italia, cu un imens succes de fiecare dată. Peste 840 de reprezentaţii şi 3.000.000 de spectatori. În rolul Esmeraldei au evoluat 7 soliste, 5 cântăreţi au fost Quasimodo. Au urcat pe scenă 75 de balerini, s-au înregistrat, video şi audio, 400 de ore. Transmisia televizată în direct de la Verona, în 2003, a fost urmărită de aproximativ 8 milioane de telespectatori.

Acelaşi succes l-au avut reprezentaţiile din Franţa, Belgia, Elveţia, de la Londra sau Quebec. Există şi o versiune castiliană, jucată la Barcelona, dar şi una rusească, la Moscova. În 2005, Cocciante şi opera lui au cucerit în timpul unui turneu Peking, Shanghai, Seul, Taiwan.

Intrigi, pasiuni

Decorul, luminile şi dansul susţin emoţia provocată de muzică

Este anul 1482, epoca sfârşitului Evului Mediu şi al lumii gotice. Renaşterea aduce idei noi şi o nouă estetică. În Spania domneşte Inchiziţia, arabii sunt vânaţi, evreii sunt persecutaţi. Alchimia, precursoarea ştiinţei, pune sub semnul întrebării sensul vieţii. La Roma, Galileo declară că Pământul e rotund, iar Leonardo concepe aparate de zbor. La Nürnberg, un oarecare Gutenberg inventează maşina de tipărit… Luteranii reinterpretează Noul Testament şi clatină puterea Romei. La Florenţa, Savonarola arde cărţi în piaţa publică. Cristofor Columb urmează să descopere America, iar Nostradamus prezice sfârşitul lumii în anul 2000.

Pe acest fundal se desfăşoară povestea lui Quasimodo, cocoşatul de la Catedrala “Notre Dame”, şi a imposibilei şi tragicei lui iubiri pentru Esmeralda. Constrâns de diformitatea sa să se ascundă în turnul catedralei şi să privească lumea de sus, el o vede dansând în piaţă pe frumoasa gitană, care era îndrăgostită de Febo, un căpitan din garda regelui. Acesta, la rândul lui, era logodit cu Fiordaliso, o tânără bogată, dar nu rămâne indiferent la frumuseţea exotică a Esmeraldei, de care este îndrăgostit în secret şi Frollo, arhidiaconul catedralei. De aici, o întreagă reţea de intrigi, de pasiuni, terminate cu moartea Esmeraldei…

Arena din Verona a cunoscut, de-a lungul timpului, agitaţia publicului înaintea începerii spectacolului, liniştea emoţionată instalată de la primele note ale “Timpului Catedralelor” şi ale corurilor care îl acompaniau pe Gringoire, interpetat de Luca Marconi.

Prima distribuţie era compusă din cântăreţi francezi, canadieni şi manitobani, unii dintre ei având apoi cariere solo, ca Patrick Fiori, Garou, Hélène Ségara şi Julie Zenatti.

Bruno Pelletier a fost Gringoire în prima distribuţie

Distribuţia versiunii italiene este formată din artişti care au cucerit deja inimile spectatorilor. Angelo Del Vecchio, de 20 de ani, este cel mai tânăr Quasimodo italian. A intrat în lumea muzicii la 14 ani, când Riccardo Cocciante l-a distribuit în “Romeo şi Julieta”.

Frumoasa Esmeralda este interpretată de Alessandra Ferrari, venită din zona dansului modern şi a jazz-ului, cu serioase studii de pian. Din insula Elba a fost adus Marco Manca, cel care îl întruchipează pe arhidiaconul Frollo. Absolvent al Academiei de Artă Dramatică, îşi datorează formarea în canto lui Renato Cioni şi Margheritei Rinaldi. Căpitanului Debo îi dă glas Oscar Nini, livornez de 29 de ani, care a debutat în 2008 într-un alt musical de inspiraţie franceză, “Contele de Monte Cristo”. Emanuele Bernardeschi, cel mai “bătrân” din grup, este Clopin, fratele Esmeraldei. Interpretul poetului Gringoire, Luca Marconi, a trecut de la muzica lirică, studiată la Conservator, la muzica modernă. Cea mai tânără interpretă este Serena Rizzetto di Vittorio Veneto, în rolul Fiordaliso, în vârstă de 18 ani, care cântă însă în public de la 3 ani, şi a apărut chiar în duet cu Dionne Warwick.

Producţia “Notre Dame de Paris” a fost recompensată cu numeroase premii. În 2002, versiunea italiană a obţinut 5 distincţii la “Italian Musical Theatre Award”, pentru cea mai bună producţie a unui musical (David Zard), cea mai bună regie (Gilles Maheu), cea mai bună scenografie (Christian Ratz), cea mai bună coregrafie (Martino Muller) şi cele mai bune costume (Fred Sathal). În anul următor, tot cinci premii i se decernau la prima ediţie a “Oscar del Musical”: cel mai bun spectacol, cel mai bun corp de balet, cea mai bună regie, cea mai bună scenografie, cea mai bună coregrafie. S-au adăugat două nominalizări pentru cea mai bună interpretare feminină şi cel mai bun interpret în rol secundar.

Cântecele “Vivre”, “Le Temps des cathedrals” şi “Belle”, prezentate single în Franţa, au obţinut un succes remarcabil, ca şi “Live for the One I Love”, versiunea englezească a lui “Vivere”, interpretată de Celine Dion.

Dansul intensifică emoţia provocată de poveste

Vesiunea franceză a intrat în “Cartea Recordurilor”, având cel mai mare succes, la acea dată, în primul an de la lansare, record deţinut anterior de “Miss Saigon” şi actualmente de “Wicked”.

“Notre Dame de Paris” a readus în modă comedia muzicală în Franţa şi va fi considerată, în mod sigur, o piatră de temelie a istoriei divertismentului în Italia. Reuşita ei s-a datorat parţial poveştii, bazată pe o intrigă amoroasă, dar şi promovării unor fragmente la radio şi televiziune.

Emoţia creată de muzica lui Riccardo Cocciante este întreţinută şi de măiestria corpului de balet şi de acrobaţi veniţi din toată lumea.

“Cu siguranţă, «Notre Dame de Paris» va renaşte peste câţiva ani. Am dorit de a scrie o operă populară, nu un musical, nu o operă rock şi nici o comedie muzicală, ceva cu totul diferit. Arena reprezintă pentru mine un loc magic pentru un spectacol. De mâine am decis a nu mă mai dedica compoziţiilor populare, ci de a realiza concerte care unesc trecutul meu de cântăreţ cu prezentul, acela de compozitor”, mărturisea Riccardo Cocciante.

Producătorul spectacolului, francezul David Zard, declara: “«Notre Dame de Paris» se va întoarce cu o nouă regie. Până atunci, anul viitor voi pregăti pentru Arena din Verona «Romeo şi Julieta», semnat de Gérard Presgurvic”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.