„O vară la malul mării” la Muzeul de Artă din Caen

Muzeul de Artă din Caen găzduieşte o expoziţie fascinantă, intitulată „O vară pe malul apei, loisir şi impresionism”.

Printre marile transformări ale secolului al XIX-lea s-a numărat şi dezvoltarea prodigioasă a vilegiaturii şi loisir-ului. O întreagă societate care se bucură să meargă cu trenul pleacă în cucerirea unor noi teritorii: litoralul, plaja, marea… Normandia, dar şi alte regiuni vor profita de această nouă modă. Pentru prima dată atelierele pictorilor părăsesc oraşul, mutându-se în natură. Odată cu impresioniştii, subiectul tablourilor nu mai este luat din cărţi sau din imaginarul artistului, ci din realitate şi viaţă.

Expoziţia ilustrează această mutaţie în patru secţiuni ce urmăresc diferitele moduri de a explora noile teme, de la scenele de pe plajă la peisajele de pe malul mării şi infinitele variaţii atmosferice, la inserarea nudurilor în peisajul marin care duce la metamorfozarea nudului academic.

Începutul secolului al XIX-lea marchează momentul unei noi urbanizări a litoralului Normandiei. Virtuţile medicale ale băilor de mare sunt atât de preţuite, turiştii sunt atât de numeroşi, încât teritoriul a trebuit reorganizat pentru a delimita oraşul de plajă.

Eugene Louis Boudin şi-a instalat şevaletul în faţa mării

La originea frecventării staţiunilor balneare de către un număr din ce în ce mai mare de oameni au fost binefacerile terapeutice ale apei de mare. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, băile erau prevăzue în tratamentul mai multor maladii, cum ar fi agresivitatea, anemia, depresia, astmul. De altfel, din cauza sănătăţii sale precare, tânărul Marcel Proust stătea în fiecare vară la Cabourg, către 1880. De la mijlocul secolului al XIX-lea, tratamentului i s-a adăugat noţiunea de plăcere. Vara însemna un sejur într-o staţiune la modă. A apărut nevoia de a amenaja plajele, de a construi promontorii şi diguri pentru plimbare şi pentru contemplarea valurilor, s-au organizat hoteluri comfortabile şi locuri de divertisment.

Unele staţiuni s-au dezvoltat în jurul unui vechi sat, ca la Trouville, unde pictorul Charles Mozin mergea încă din 1820, sau Granville, cetate a piraţilor, care a primit primii turişti la începutul secolului al XIX-lea. Alte staţiuni au fost create în zone virgine, mai ales pe coasta Calvados, la nord de estuarul Orne, care prezenta unele atuuri, cum ar fi apropierea de Paris, spaţii plate şi uşor de amenajat, valoarea scăzută a terenurilor din punct de vedere agricol. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Cabourg, unde un grup de scriitori şi artişti parizieni împreună cu un agent de afaceri a cumpărat terenuri, în 1854, sau la Viller-sur-Mer şi la Beuzeval, devenit Houlgate. În sfârşit, Deauville, creat în 1859 sub impulsul ducelui de Mornay prin intermediul unei societăţi imobiliare compuse de bancheri şi oameni de afaceri, a devenit exemplul perfect de staţiune. Succesul ei a fost fără precedent. Instalată pe terenuri mlăştinoase, nimic nu părea să destineze această bucată de pământ dezolantă să devină una dintre cele mai prestigioase staţiuni balneare ale Hexagonului.

Claude Monet, Hotel des Roches Noires Trouville

În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, staţiunile au fost adevărate laboratoare de creaţie arhitecturală. Construcţia vilelor particulare şi a hotelurilor, a edificiilor publice, cum ar fi cazinourile şi stabilimentele de băi, a fost ocazia de a propune forme arhitecturale noi.

În Normandia s-au succedat trei perioade de construcţie. Înaintea celui de al Doilea Imperiu, stilul pitoresc romantic a dominat în edificiile balneare. Cabanele din lemn, clădirile cele mai răspândite, au împrumutat modelul vilelor pariziene. Farmecul Elveţiei nu i-a lăsat nici el insensibili pe arhitecţi, care au copiat cabanele de munte. Dar pitorescul caselor normande a fascinat în egală măsuă. Conacele din zona coastei Fleury, cum ar fi cel din Canapville, lângă Trouville, au devenit o sursă continuă de inspiraţie. S-a născut stilul neonormand. El simbolizează şi astăzi epoca de aur a vilegiaturii balneare.

Între 1850 şi 1900, vilele în stil eclectic au apărut de-a lungul litoralului normand, dezvăluind influenţe clasice, maure, elveţiene, flamande, italiene…

Cu puţin timp înainte de Primul Răzoi Mondial s-a constatat o creştere a interesului pentru arhitectura regiunii, vizând diminuarea efectelor fanteziste ale eclectismului. Astfel, în anii 1910 şi apoi către 1930, Deuville şi Trouville au cunoscut mişcări de „normandizare”, când motivele inspirate din columbare au fost aplicate pe faţadele caselor vechi.

Ţărmul mării, un loc codificat

Paul Signac, Grand Canal, Veneţia

Stabilimentele de băi au fost adesea primele construite, direct pe nisip, cei veniţi „la cură” beneficiind astfel de apa binefăcătoare a mării în bazine sau la duşuri. Casa de sănătate din Dieppe, construită la sfârşiul secolului al XVIII-lea, este cel mai vechi exemplu. Stabilimentul balnear a fost inaugurat în 1822. Începând din 1824, ducesa De Berry a frecventat asiduu oraşul.

Sabilimentul de la Granville s-a deschis către 1830 sub forma unei cabane din lemn şi a unor cabine transportabile, iar cel de la Trouville, în 1837. Băile calde de la Luc-sur-Mer, lângă Caen, create în 1859, urmau o lungă tradiţie, ele fiind atestate încă din 1752 în comuna numită Le Petit-Enfer.

De-a lungul secolului al XIX-lea s-a practicat baia direct în mare, considerată cea mai benefică. Au apărut ghizii care îi sfătuiau pe neofiţi sau îi temperau pe cei prea îndrăzneţi. Baia în mare putea fi făcută agăţat de o coardă, cu apa ajungând până la mijoc.

Paul Cezanne, Bărbaţi la scăldat

Dar, din metodă de tratament, baia în mare a devenit din ce în ce mai mult o adevărată plăcere, iar învăţarea înotului, la începutul secolului al XX-lea, a dus la dispariţia ghizilor.

În secolul al XIX-lea, plaja era un loc codificat, administrat de municipalităţi, care supravegheau accesul şi emiteau regulamente. În staţiunile create, pentru a asigura confortul, locurile de baie erau împărţite în trei zone: una pentru bărbaţi, una pentru femei şi una pentru cupluri şi familii. Au fost instalate cabine, malul a fost acoperit cu scânduri pentru a uşura mersul. Corturile, fotoliile devin elemente indispensabile. În 1929, un ordin al primarului din Deauville stipula că „este interzisă în mod expres îmbrăcarea şi dezbrăcarea pe plajă în afara cabinelor instalate în acest scop”.

Fiecare staţiune avea specificitatea sa. La Etretat, sunt renumitele „Caloge”, cabane realizate dintr-o veche barcă de pescuit, cu un acoperiş de paie. Devenite curiozităţi turistice, aceste „caloge” au căpătat treptat şi alte funcţionalităţi: locuri de degustare a stridiilor, de vânzare a suvenirelor…

Cabinele din Le Havre sunt şi ele tipice, cu pereţii vopsiţi în alb şi acoperişurile din carton gudronat. În fiecare vară, rândurile de cabine instalate în faţa mării transformau plajele de pe Coasta de Alabstru, de la Fleury sau Contentin.

Pictorii îşi instalează şevaletele pe plajă

Berthe Morisot, Port la Lorient

Pictura romantică zugrăvise marea devoratoare de oameni, cea care distrugea corăbiile. Marea furtunoasă eclipsa reprezentarea ţărmului. În pictura anilor 1820-1830 apare spectacolul liniştit al litoralului încă netransformat în plajă turistică.

Câţiva artişti au început să colinde ţărmurile. Paul Huet (1803-869) iubea plimbările de-a lungul coastei, ca şi Eugène Isabey (1803-1886), care a pictat la Etretat către 1820. Eugène de Poittevin şi-a instalat şi el şevaletul pe plajă. Maeştri şi mici maeştri s-au îmbătat de descoperirea mareei, a stâncilor şi a apelor. Renunţând un timp la scenele istorice şi la naufragiile care îi aduseseră succesul, Isabey îi pictează pe „micii pescari” de pe coasta normandă. Bărci aşteptând să fie duse din nou la apă, pietrele de pe malul încă neamenajat, mormanele de plase pescăreşti, culegătorii de scoici… Valul romantic este cucerit de pitorescul vieţii cotidiene într-o natură încă sălbatică.

Eugene Boudin, Vele

Cu câteva rare excepţii, cum ar fi Boulogne, Dieppe, Granville sau Biarritz, coastele franceze erau încă un „teritoriu virgin”, studiat magistral de Alain Corbin. Alexandre Dumas povestea cu regret că nu fusese primul care descoperise Trouville, unde stătuse pentru prima dată în 1831. Îl precedaseră mai mulţi pictori, printre care Huet, Descampes şi Jadin. Pot fi adăugaţi Isabey, Corot şi fermecătorul Charles Mozin, „inventator” al staţiunii balneare. Aveau să urmeze Boudin, Courbet, Whistler, Degas şi viitorii impresionişti.

În anii 1850, Eugène Boudin îşi va consacra cariera picturală litoralului. Născut la Honfleur, venit apoi la Le Havre, deschisese o papetărie în care artiştii în trecere îşi lăsau în custodie lucrările. Acolo i-a întâlnit pe Isabey şi pe maeştrii realişti Constant Troyon, Charles Daubigny, Millet, Courbet, care l-au încurajat.

Ernest Ange Duez, Ora de baie

A realizat numeroase studii ale atmosferei. În 1859, Baudelaire i-a consacrat un lung pasaj în cronica la Salon: „Mai târziu, fără îndoială, ne va arăta în picturi împlinite prodigioasele magii ale aerului şi apei”. În faţa acestor „magii lichide sau aeriene” nelocuite, poetul adaugă şi un sfat: „Să-şi aducă aminte că omul (…) nu vede niciodată oamenii fără să simtă plăcere; dacă vrea să câştige un pic de popularitate, să nu creadă că publicul are acelaşi entuziasm ca el pentru solitudine”. Boudin pare să-i fi urmat lecţia. El introduce în picturi mulţimea elegantă care invada vara plajele normande. Succesul a fost imediat. Boudin a exploatat tema, scriind mai târziu, ca un fel de scuză: „…Între noi fie vorba, aceşti burghezi care se plimbă în valuri către apusul soarelui n-au niciun drept să fie fixaţi pe pânză, să fie aduşi la lumină? Aceşti oameni care ies din birourile şi din cabinetele lor se odihnesc adesea după o muncă dificilă”.

„Viaţa modernă” invadează pictura

Louise Abbema, Partidă de croket la Treport

Cu orăşenii care iau în posesie plaja, împingând în planul al doilea oamenii obişnuiţi ai mării, se instalează în pictură „viaţa modernă”, atât de dragă lui Baudelaire. Din 1858, la Le Havre, Boudin îl convinge pe tânărul Claude Monet să lucreze cu el în aer liber. A fost o întâlnire decisivă. Monet avea să mărturisească: „Dacă am devenit pictor, i-o datorez lui Boudin”. „Regele cerurilor” i-a trezit gustul pentru clipă, pentru pictura clară, rapidă şi proaspătă. În ceea ce îl privea, Boudin a îndrăznit să renunţe la formatul modest al pânzelor sale, lansându-se în mari compoziţii în care păstrează sensibilitatea şi precizia meteorologică a studiilor sale.

Stea în ascensiune a tinerei picturi, Claude Monet merge adesea la Le Havre şi în elegantul cartier maritim Sainte-Adresse, unde mătuşa sa avea o vilă. Înâlnit la Honfleur, Jongkind devine adevăratul lui maestru. Spre deosebire de primele sale marine, cu o mare sumbră şi agitată, el îmbină grădina înflorită cu imaginea valurilor în „Terasă la Sainte-Adresse”, o operă strălucitoare, care fixează un moment fericit al vieţii estivale de pe ţărm: rochiile în culori deschise şi umbrelele femeilor, mobilierul de grădină, pălăria de pai a patriarhului din pictură, reprezentându-l pe tatăl artistului. Se văd trecând ambarcaţiuni cu pânze şi vapoare. Tema terasei, cu unghiul ei de vedere ridicat, va fi aleasă şi de Berthe Morisot sau Alfred Stevens. Cu aceste terase, cele mai frmoase vile ale litoralului au îmblânzit marea ce poate fi contemplată comod, ca dintr-o lojă de teatru.

Eugene Boudin, Pe plajă la Trouville

Tot în 1867, Monet pictează „Regată la Sainte-Adresse” şi „Plajă la Sainte-Adresse”, una cu soare şi maree înaltă, cealaltă pe timp noros şi cu maree joasă. Ca şi Jongkind, el revine asupra aceluiaşi loc la ore şi în condiţii atmosferice diferite. Orbit de soare în timpul lungilor şedinţe de plein-air, el îi scrie lui Frédéric Bazille: „Îmi pierd vederea, abia mai zăresc după o jumătate de oră de lucru; medicul spune că trebuie să renunţ la pictura în aer liber”.

Viaţa elegantă pariziană, transferată pe ţărm

Felix Vallotton, Femeie la scăldat, aşezată pe o stâncă

Foarte parizianul Manet cade şi el pradă curelor balneare începând din 1868. „Pe plajă la Boulogne”, aflată acum la „Virginia Museum of Fine Arts”, se desfăşoară în trei benzi: cea mai largă este dedicată nisipului, urmează cea a mării şi apoi a cerului. Vilegiaturiştii sunt fixaţi în contemplarea mării şi a vaselor, mamele se plimbă cu copiii lor, în timp ce un călăreţ scoate din apă o cabină. În „Pe plajă” (Muzeul „Orsay”), pictat în 1873, în aceeaşi paletă de griuri, ocru, negru şi albastru, Manet se opreşte asupra unui moment de lene fericită. Grăunţele de nisip lipite pe pânză dovedesc că artistul nu pictează din memorie, ci după motiv, de data acesta, la Berck. Aici îi pozează soţia şi fratele său. La Trouville, în 1870, Monet o pictează şi el pe soţia sa, Camille, pe plajă, într-o serie de schiţe destinate poate unei pânze mai mari. El pictează şi promenada, formată din celebrele scânduri, care se întinde pe lângă vilele moderne, şi hotelul „Roches Noirs”, cu terasa sa împodobită. Şi aici, nisipul a rămas lipit pe unele pânze.

Eleganţa vieţii pariziene era transferată vara la malul mării. Ca şi Stevens, Ernest Duez acordă o grijă specială frumoaselor toalete ale doamnelor, în „Ora de baie”, de exemplu. Plaja nu mai este domeniul exclusiv al impresionişilor. Aceste picturi care fac să lucească mătăsurile seduc o clientelă burgheză. Mai târziu, Paul Helleu, Joaquin Sorolla în Spania sau americanul John Singer Sargent vor reuşi să combine cu brio paleta luminoasă a impresioniştilor cu seducţia unui savoir faire academic, favorabil ultimelor mode vestimentare.

Impresionist caută mecena

Francois Bocion, Plimbare la Chilon

Afluxul unei clientele bogate, prezenţa câtorva mari colecţionari ce locuiau pe coastă par o mană cerească pentru artişti. În 1881, galeristul Georges Petit îi alocă lui Stevens suma considerabilă de 36.500 de franci pentru două luni de sejur la Le Havre, contra a 11 tablouri pe care urma să le picteze acolo. Oaspete al contelui de Choiseul, la Trouville în 1865, Courbet se laudă cu enormul lui succes, datorat în parte, e adevărat, portretelor realizate. „Am primit peste două mii de doamne în atelierul meu, am făcut multe portrete, ceea ce a uimit lumea. Am pictat 25 de peisaje marine, 20 de ceruri de toamnă, unele mai extraordinare decât altele”. Cât despre Boudin, el se felicită pentru succesul „micilor doamne de pe plajă”, certificând că, aşa cum i se spusese, „acesta e un filon care trebuie exploatat”.

Dar succesul unora nu înlătură necazurile altora. În pofida relaţiilor sale cu societatea bogată din Le Havre, Monet caută în zadar mecena, îşi sâcâie anturajul cu cereri de fonduri. La Trouville merge până la a fugi din hotel fără să plătească nota, cerându-i lui Boudin să rezolve problema…

Vele şi pânze

Instantaneu la Biarritz de Joaquin-Sorolla y Bastida

Pictorii impesionişti nu se mulţumesc să observe ambarcaţiunile de pe chei. Ei se îmbarcă, pornesc în larg, gustă legănatul valurilor. Compoziţiile lor plasează spectatorul cât mai aproape de suprafaţa apei.

Canotaj şi regate pe Sena, escapade pe ocean în bărci sau veliere… Fluviile, lacurile şi marea oferă, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, noi divertismente legate de turismul balnear. Tot de atunci pictorii sunt interesaţi de activităţile nautice şi de scenele de plajă.

„Prin acest subiect, artiştii – mai ales impresioniştii – reînnoiesc genul marinelor, adăugându-i prezenţa umană. Peisajul se relevă prin acţiune. Dincolo de contemplarea naturii, pictorii surprind pe viu personajele şi velele ambarcaţiunilor care sunt agitate de vânt. Adesea atemporale, odată cu impresioniştii marinele pot fi datate”, explică Patrick Ramade, directorul Muzeului de Artă din Caen şi comisar al expoziţiei.

Modelele de vase, veşmintele – crinoline, pălării şi umbrele pentru femei, maieuri în dungi şi pantaloni albi pentru bărbaţi – mărturisesc o epocă precisă.

Pictura de piesaj se aseamănă în acea perioadă cu scena de gen şi uneori chiar cu portretul atunci când cadrajul se restrânge pe figuri, mai ales în unele compoziţii ale lui Edouard Manet, cum ar fi „Pe vapor” sau „Argenteuil”, sau ale lui Gustave Caillebotte, „Plecarea bărcii”, cu punctul de vedere cât mai aproape de vâslaş.

Pe malurile Senei

Ţărănci scăldându-se în mare, seara

Tema divertismentului nautic s-a dezvoltat, începând din anii 1870, pe malurile Senei, sub penelul impresioniştilor. Navigator şi proiectant al propriilor ambarcaţiuni, Caillebotte a fost unul dintre marii ei promotori. De la Asnières la Bougival, de la Argenteuil la Courbevoie, peisajul cartierelor pariziene este în plină mutaţie, între industrializare – căi ferate, drumuri – şi amenajările destinate loisir-ului. Malurile se animă şi orăşenii vin duminica aici cu familiile să se destindă. Băruleţe, restaurante şi celebrele „guinguettes” îşi fac apariţia. Alături de cluburile de yachting rezervate celor bogaţi – Societatea Regatelor Pariziene de la Argenteuil a fost creată în 1853 -, cei care închiriază bărci fac fericirea claselor populare. Aşa cum scria criticul Edmond Duranty, pictorii observă „spectacolul realităţii societăţii contemporane”, cu peisajele animate de bărci, ca în celebrele schiţe ale lui Monet şi ale lui Renoir de la Grenouillère, sau în velele observate de pe chei din „Bărci. Regata la Argenteuil” de Claude Monet, şi în compoziţii cu suprafaţa apei văzută de aproape, fotografic, care plasează spectatorul în centrul subiectului ca şi cum el însuşi ar fi la bordul navei. Claude Monet pictează cu plăcere din barca-atelier cu care navighează pe Sena împreună cu şevaletul său. Va fi, de altfel, imortalizat aşa într-un tablou de Manet. La fel făcea, în 1857, Charles-François Daubigny. Pentru că, dacă modernitatea subiectelor îi interesează, Monet şi prietenii săi sunt pasionaţi în primul rând de posibilităţile plastice pe care le inspiră strălucirea culorilor sub efectul mişcării apei.

Reunind tablourile produse între 1860 şi 1920, de la Eugène Boudin la Nabişti, ca „Pe iaht” de Pierre Bonnard sau „Dominique pe Isard”, de Maurice Denis, trecând prin Cézanne, secţiunea „Bărci şi vele” a expoziţiei nu se limitează numai la impresionism. Se constată, dimpotrivă, permanenţa unei teme care îi va inspia şi pe fovi, când vor picta la Bugival, la Chatou şi apoi în sudul Franţei.

John Singer Sargent, Două femei dormind în barcă

Această lărgire a tematicii este şi geografică. Dacă Sena şi Normandia au dat naştere unui mare număr de opere, trebuie constatat că noul gust pentru promenadă şi plăcere se regăseşte peste tot unde se dezvoltă turismul, la malul mării, dar şi al fluviilor, râurilor sau lacurilor. „Mi se pare necesar să asociem artiştii străini pentru a arăta diversitatea punctelor de vedere şi importanţa lor în difuzarea şi iradierea impresionismului”, sublinia Patrick Ramade. O dovedesc operele calme ale elveţianului François Bocion, interesat de notaţiile atmosferice şi autor al unor frumoase peisaje cu lacul Leman pe care evoluează ambarcaţiuni.

Un alt exemplu este tabloul americanului John Singer Sargent, păstrat la Lisabona. O vedere plonjantă asupra a două femei adormite într-o barcă, la umbra unui copac. Pictorul excelează în surprinderea transparenţei luminii, în subtilitatea razelor de soare filtrate prin frunziş. Un elogiu al siestei, adăugat de pictor celebrării sporturilor şi plăcerilor nautice.

Nudul devine un subiect de actualitate

Claude Monet, Regată la Argenteuil

Generaţia impresionistă este asociată adesea cu prezentarea loisir-ului. Dacă scenele de destindere sunt într-adevăr numeroase, scenele de lucru nu sunt totuşi excluse. Un pod metalic, o barjă indică o activitate industrială şi sunt un semn al modernităţii pe care artiştilor le place să o picteze. De asemenea, fidelitatea veşmintelor denotă dorinţa artiştilor de a reda cu exactitate o clasă socială. Burghezia în dezvoltare, de altfel foarte activă, care vine în localităţile balneare, stă alături de muncitori: pescari, vânzătoare, cafegii… În acest context, nudul, lipsit de semnele apartenenţei sociale, constituie ancorarea temporală atât de dragă impresioniştilor.

Nudul devine un subiect de actualitate pe care Frédéric Bazille îl tratează în „Pescar cu şoim”, realizat în iulie 1868, lângă Montpellier. Practica răspândită a nudismului este viu combătută de municipalitate. Refractar la prevederile legii, bărbatul din prim-plan este tratat de pictor fără idealizare. Corpul nud se impune privitorului, cu atât mai mult cu cât este prins într-o activitate fizică, încadrat cumva într-o realitate, într-un timp şi într-un loc determinate. Acest nud se înscrie în linia bine cunoscutei „Olympia” de Manet prin felul punerii în pagină, adică, aşa cum spunea Kenneth Clark, „plasat exact acolo unde îl putem descoperi”. Bazille sfidează astfel canoanele care făceau din nud o formă academică prin excelenţă în secolul al XIX-lea, opunându-i nuditatea care poate crea o anumită jenă spectatorului. Oficialii, printre care şi Jean-Leon Gerome, nu s-au înşelat din acest punct de vedere. Ei au refuzat pânza la Salonul din 1869, considerând-o „indecentă”.

Judecând după titlu, „Ţărăncuţe scăldându-se în mare, seara” pare şi el o referire la realitate, la o scenă existentă. Degas a devenit celebru pentru prezentarea femeilor în adevăratul lor context profesional sau intim. Acest tablou surprinde personjele într-un moment de relaxare. Scăldatul capătă alura unui dans şi figurile formează o horă care depăşeşte marginile pânzei. Cadrajul îndrăzneţ contribuie la vitalitatea scenei, ca şi corpurile abia schiţate. Pictorul dă impresia unui contre-jour surprinzător, cvasi-fotografic.

„Le lesteur” de Henri-Edmond Cross este şi el definit prin activitatea lui. Cele două figuri masculine în plin soare, între care una este tăiată de cadru, dau dinamismul compoziţiei. Apropiat de Signac, pictorul creează o scenă de plajă cu tuşe divizate şi cu descompunerea culorii, relevând soarele puternic din sudul Franţei.

Seară de septembrie de Maurice Denis

Din 1881, Auguste Renoir se distanţează de impresionism. Face mai multe călătorii în Algeria, apoi în Italia, unde descoperă pictura lui Rafael, care-l încântă. Tehnica lui evoluează, ca şi subiectele. Începe să picteze aproape exclusiv portrete şi nuduri, pe care nu le mai tratează în tuşe vizibile şi suprapuse. Desenul devine mai net şi contururile distincte. Femeile devin sculpturale, trupurile sunt construite din curbe faţă de perioada anterioară în care artistul avea tendinţa de a aplatiza figurile şi de a le topi în mediul înconjurător. Expoziţia se deschide de altfel cu “Nimfă la izvor”, care se înscrie în linia provocatoare a lucrăii “Femei la baie” de Courbet.

„Fată la baie cu părul lung” dă măsura acestei transformări. Compoziţia este centrată pe tânăra femeie cu pielea sidefie. Ea are în mână o ţesătură drapată care accentuează fragilitatea şi netezimea pielii. Acest mod de realizare conferă figurii o dimensiune atemporală, transformând-o într-o urmaşă a nimfelor Renaşterii. Nu mai este vorba despre evocarea timpului său sau despre lumina schimbătoare, ci de un dialog cu Rafael, Tizian, Boucher sau Ingres, prin „intermediul unei forme de artă inventate de greci în secolul V î.Ch.”, după expresia lui Kenneth Clark. Această pictură este un nud în sensul clasic al termenului.

Din 1876, Cézanne se angajase pe un drum diferit. El a refuzat să participe la a doua expoziţie a impresioniştilor s-a instalat în apropiere de Marsilia, la Estaque. A renunţat la tuşa vibrantă, în favoarea tuşelor paralele şi a descopunerii volumelor în forme simple. Experimentele sale sunt aplicate atât peisajului, cât şi portretelor sau nudurilor. Artistul caută principii de organizare a spaţiului în care corpurile pot fi linii de forţă, ca şi arborii. Rezultă a anumită echivalenţă între femeile la baie pictate de el şi cadrul lor natural. În „Trei femei la baie” sau în „Bărbaţi la baie”, albastrul care colorează trupurile indică şi conturul arborilor sau marginea apei. Părul este tratat în acelaşi fel ca vegetaţia, ca reflexele apei. Figurile cu identitate neprecizată sunt parte integrantă din peisaj.

Frantisek Kupka îşi aduce şi el contribuţia la revoluţionarea prezentării nudului. Dacă „Apa” reprezintă o femeie în centrul lucrării, titlul pare să-i micşoreze importanţa în favoarea elementului în care formele ei suferă transformări vizibile. Mişcările personajului provoacă cercuri în apă care afectează contururile, volumele şi culorile trupului.

Să mai adăugăm frumuseţea cataloguluii expoziţiei, semnat de Jérôme Coignard.