Obiective turistice neobişnuite la Marea Neagră (I)

• După două decenii de la prăbuşirea URSS, în Ucraina au rămas doar urmele giganţilor sovietici
• Majoritatea oraşelor şi bazelor militare din Peninsula Crimeea, părăsite de Armata Roşie, sunt în ruine
• Balaklava – 825 GTS, cea mai mare bază submarină a Războiului Rece, este acum muzeu
• Romeo şi Suvorov – mărturii despre “submarinele vii de la Sevastopol“
• Din centrul spaţial Şkolnoe au rămas doar o uriaşă antenă parabolică şi lunodromul
• Lângă Evpatoria era dispus centrul de telemetrie Pluton

Nu sunt mulţi cei care se aventurează la doi paşi de litoralul românesc, în Peninsula Crimeea, un paradis mediteranean din Marea Neagră. Şi mai puţini dintre aceştia ştiu că, pe lângă frumuseţile naturale, flora şi fauna, peşterile şi formaţiunile stâncoase ce răsar din apa mării, peninsula ucraineană în formă de diamant este un adevărat muzeu în aer liber. Istoria poate fi admirată la fiecare pas. În Crimeea, pe vârful Ai Petrî (un fund de mare ridicat la 1..243 metri) la malul Mării Negre poţi admira relicvele pietrificate ale trilobiţilor. Tot aici stau de pază cetăţile milenare de la Balaklava şi Sudak, palatele ţarilor din împrejurimile Ialtei, dar şi bastioane recent ridicate de imperiul sovietic. Căci ce poate fi mai tulburător decât să vizitezi oraşele şi bazele militare interzise ale Armatei Roşii sau centrele spaţiale de sortare şi antrenament ridicate de sovietici în imediata vecinătate a României. La 20 de ani de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, în Crimeea, rămăşiţele ordinii sovietice se amestecă armonios cu urmele unei istorii lungi și zbuciumate. Urmele trecutului sunt împrăştiate în toată peninsula. După eliminarea tătarilor acuzaţi de colaborare cu naziştii, peninsula în formă de diamant, cap de pod în Marea Neagră şi punct de control asupra gurilor Dunării şi a strâmtorilor, a fost repopulată cu ruşi. Au fost construite două mari baze maritime sovietice cu regim închis. Una la Sevastopol, unde dăinuie Flota Mării Negre şi astăzi, alta la numai câţiva kilometri depărtare, în străfundurile muntelui Tauros din golful Balaklava.

Balaklava, oraşul interzis

La circa 15 km sud-est de oraşul Sevastopol, într-un mic golf întortocheat cu ieşire la Marea Neagră, se află localitatea Balaklava. Micul port menţionat în Odiseea lui Homer este mărginit de cetatea medievală Cembalo şi de muntele Tauros. În timpul Războiului Eece, sateliţii americani supravegheau 24 de ore din 24 stânca groasă de 56 de metri a muntelui Tauros, care adăpostea o uriaşă fortăreaţă subterană. Cea mai mare bază submarină a Războiului Eece 825 GTS era un adevărat depozit de submarine nucleare. Baza secretă era proiectată să reziste la explozii nucleare de 100 de kilotone şi putea susţine timp de trei ani toată populaţia micului oraş. Căile de acces în inima muntelui, acoperite cu plase de camuflaj, se pot observa şi astăzi şi fotografiile luate din satelit. 825 GTS dispunea de posturi de comandă, brutării, depozite de hrană şi combustibili, spital, cantine, bucătării, băi, duşuri şi camere de odihnă. În Balaklava nu intra oricine. Vizitatorii aveau nevoie de “propiska”, un soi de permis special de intrare. Suprafaţa utilă a bazei submarine era de 300.000 m pătraţi. Tunelul principal are o lungime de 500 de metri, 12 metri lăţime, 18 înălţime şi 7 adâncime. În galeriile săpate în munte, care găzduiau înainte de 1989 până la 14 submarine sovietice de diverse clase, astăzi este amenajat un muzeu. Turiştii pot vizita ce a mai rămas din baza subpământeană. Galeriile lungi de sute de metri sunt aproape pustii. Din pereţii şi podelele care gemeau odinioară de cea mai avansată tehnică militară nu mai răsar decat fiare ruginite şi contorsionate. Conductele şi uşile etanşe gigantice ruginesc uitate. Prin zonă mai circulă încă nave şi submarine militare. Marile docuri plutitoare folosite la repararea submarinelor au fost mutate la Sevastopol. Se spune că baza militară subterană similară de la Sevastopol ar avea circa 3.500.00 de metri pătraţi.

Submarinele vii de la Sevastopol

Oraşul Sevastopol este un muzeu în aer liber. Monumentele, obeliscurile, ruinele cetăţilor antice şi fortăreţele medievale îi conferă un aer de garnizoană. Intrarea în urbea războinicilor este străjuită de un arc de beton uriaş înfîţişând chipul marelui Vladimir Ilici Lenin. Oraşul erou Sevastopol are un statut special în cadrul Crimeei, republică autonomă în Ucraina. Aici, într-o fostă bază sovietică gigantică, este găzduită flota rusă a Mării Negre pentru următorii 99 de ani. Despre această bază, dar mai ales despre experimentele speciale, derulate de serviciile secrete sovietice în timpul Războiului Eece la bazele militare din Marea Neagră, am aflat întâmplător în vara acestui an pe terasa restaurantului cu specific ucrainean Tchaikovski, în mijlocul Bucureştiului. La o bere. Un domn în jur de 45 de ani, de la o masă vecină, ne întinde o farfurie cu ineluşe zdrenţuite şi uscate. “E calamar uscat. Încercaţi vă rog, merge cu bere”, ne îmbie omul. Intrăm în vorbă cu Romeo şi aflăm că importă ”uscăturile” din Germania. Peşti, caracatiţe şi alte fructe de mare tradiţionale ruseşti. Romeo este un basarabean, venit pe meleagurile noastre prin 1990, imediat după ce a terminat stagiul militar. A fost motorist la baza militară din Sevastopol, “aceea cu porţi uriaşe cu inele”. Pe nave dragor. Deşi Romeo a stat mai mult în sala motoarelor, îşi aminteşte cu drag porţile blindate ale bazei marine unde era adăpostită Flota Mării Negre. şi în faţa porţilor… delfinii ucigaşi. “Cum ucigaşi?”, întrebăm miraţi. Doar sunt animale inteligente şi drăguţe. Cel puţin aşa am văzut la televizor. Romeo ne povesteşte despre savanţii sovietici şi despre experimentele acestora pe delfini în baza militară. “Am fost desemnaţi de multe ori să-i ajutăm pe savanţi la bazinele cu delfini”, spune Romeo.

Armata sovietică deţinea, pe lângă bazele militare prorpriu-zise, şi câteva centre speciale de cercetare ştiinţifică ale GRU şi Speţnaz (serviciile secrete al armatei ruse), cei care erau însărcinaţi cu misiuni de „razvedka”, un soi de spionaj militar şi cercetare.

Iată ce scria faimosul dezertor GRU Viktor Suvorov despre cercetările pe delfinii ucigaşi din Marea Neagră în cartea sa “Speţnaz” :

“În afara submarinelor cu sau fără echipaj, trupele Speţnaz au acordat o atenţie enormă în ultimile decenii “submarinelor vii “ – delfinii. Uniunea Sovietică deţine un centru enorm de cercetare ştiinţifică în Marea Neagră pentru studierea comportamentului delfinilor. Mare parte din activitatea centrului este înfăşurată în vălul impenetrabil al secretelor oficiale”. Din timpuri străvechi, delfinul l-a încântat pe om cu abilităţile sale extraordinare”. Suvorov spune că o atenţie deosebită s-ar fi acordat acţiunilor teroriste în care puteau fi folosite “submarinele vii “.

Centrele de telemetrie Şkolnoe şi Pluton

La 21 de kilometri nord-vest de capitala de capitala oficială a Crimeei, Simferopol, poate fi vizitat fostul centru spaţial Şkolnoe (НИП-10 – Школьное). Mai exact, la 5 km vest de aeroportul internaţional Simferopol. Oraşul interzis NIP-10 a fost construit în 1957, fiind unul din primele 13 centre de urmărire a traiectoriei rachetelor lansate de la baza sovietică Baikonur. Principalul instrument de urmărire a fost radarul P-2500 cu bătaie peste 2.000 km. Specialiştii spun că, înainte de a trimite un echipaj uman pe Lună, sovieticii au decis să realizeze câteva misiuni automate: Luna şi Zond. Luna 1, denumită şi Mecita, a fost lansată la data de 2 ianuarie 1959, dar a ratat intrarea în câmpul gravitaţional al Lunii, ajungând să orbiteze undeva între Pământ şi Marte. Misiunea Luna 2 (seria E1-A) a fost lansată pe 14 septembrie 1959 şi a devenit primul obiect creat de om care a cazut pe Lună. În 1959, centrul NIP-10 a fost extins pentru a dirija sondele spaţiale trimise spre Marte şi Venus, fiind dotat cu sisteme de emisie-recepţie capabile să opereze până la 300 de milioane km în spaţiul cosmic. Pe 11 august 1962, Nikita Hruşciov s-a aflat în NIP-10 şi a purtat o conversaţie radio cu cosmonauţii A. Nikolaiev, şi P. Popovici, aflaţi la bordul navelor spaţiale Vostok 3 şi Vostok-4, care zburau în formaţie.
În 1963 a fost creat un sector permanent destinat misiunilor spre Lună, dotat cu antenă parabolică TNA-400, cu un diametru de 32 m. Astăzi, fostul oraş interzis Şkolnoe este o ruină devastată de localnici. Doar uriaşa antenă mai aminteşte de vremurile bune.

Centrul de telemetrie Pluton ( IP-160 ) a fost amplasat în 1966 la 5 km sud-vest de localitatea Evpatoria, pe litoralul vestic al Peninsulei Crimeea ( 45°10′ N, 33°15′ E), dispunând de 3 sisteme de telemetrie ADU-1000 cu 8 antene, având diametrul de 16 m, şi de un radiotelescop cu antena de recepţie telemetrie de 70 m şi cea de emisie de 32 m.

Iată ce spune fostul adjunct al directorului aeroportului Otopeni, maiorul Valentin Vasilescu, despre misiunile coordonate de militarii sovietici şi despre tehnologiile şi echipamentele spaţiale folosite în centrele şi orăşelele spaţiale din Crimeea:

“Misiunile Luna 17 şi 24 au avut ca scop să trimită pe Lună un autolaborator robotizat, propulsat electric, numit Lunokhod. În 1968, centrul de proiectare al mijloacelor spaţiale automate ( NIP-10 ) subordonat centrului de control al zborurilor KIP-10, a realizat un lunodrom cu dimensiunile de 120 x 70 m, la periferia satului Shkolnoye, de lângă Simferopol. Pentru realizarea suprafeţei lunodromului s-au folosit 3.000 m cubi de pietriş şi nisip, construindu-se 54 cratere cu diametrul de până la 16 m. Pe acest lunodrom au fost testate soluţiile la problemele apărute în proiectarea şasiului Lunokhodului. Autovehiculul electric Lunokhod a fost construit integral de Alexander Kemurdjian, de la firma aeronautică Lavochkin. Proiectul iniţial prevedea ca Lunokhodul să poată transporta un cosmonaut la bord, însă această condiţionare a fost abandonată după ce misiunile Apollo au aselenizat pe Lună. Lunokhod avea forma unei căzi cu capac, cu lungimea de 2,3 m, lăţimea de 1,6 m, înălţimea de 1,35 m şi masa de 840 kg. Cele 8 roţi dispuneau fiecare de suspensie, motor şi frânare independente. Lunokhod 1 avea o transmisie cu 2 trepte, care-i permitea să se deplaseze cu 2 km/h în teren accidentat. Alimentarea cu energie electrică era asigurată de baterii reîncărcabile pe timpul zilei de la panourile solare montate pe capac. Încălzirea echipamentelor din interiorul Lunokhod 1, pe timpul nopţii lunare, era asigurată de un dispozitiv cu radioizotopi de poloniu 210. Lunokhod 1 era echipat cu o antenă parabolică, 2 sisteme de transmisie TV, 4 camere telefotometrice panoramice, dinamometre pentru măsurarea proprietăţilor mecanice ale solului, un spectrometru fluorescent RIFMA cu raze X, un telescop RT cu raze X şi o antenă retroreflector laser”.

Eduard Ovidiu Ohanesian

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.