OM ŞI LEGE (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

 

Capitolul V

VECHILE FAMILII

 

Ladislau Pietraru sosi acasă în jurul orei treisprezece. Aprinse focul în teracota din cameră, apoi și mașina de gătit pe care aștepta preparatul fiert în zori, în vreme ce stătuse în vană. Trebuia să aibă grijă să închidă repede ușa la baie pentru că Primus-ul puțea a petrol și mirosul intrat în încăpere persista chiar și în ciuda fumului de țigară în timp ce se chinuia cu focul din cameră, care bineînțeles că se aprindea foarte greu lemnele, fiind ude, revenea mereu la castronul mare de mâncare la ce o fi fost amestecul acela fără nume pe care și-l făcea eu mici variațiuni, în fiecare zi, și pe care-l consuma apoi în două porții egale, jumătate la prânz, jumătate seara.

La ora aceea, moartea lui Alexandrescu devenise deja un lucru cunoscut de toți curioșii și Pietraru se temea să nu dea acum navală întreaga ceată, lăsându-l să mănânce și cicălindu-l cu supoziții neroade. În cameră era întuneric și ar fi trebuit să aprindă lumina, dar prefera să nu se demaște, să nu se vadă pe geam că e acasă la ușa de la intrare n-aveau decât să bată, lumina din baie nu se vedea din curte.

În timp ce mânca (totuși în cameră, prăbușit într-un fotoliu și cu farfuria pe un vraf de reviste puse direct pe jos, ”În curând îmi voi pune blidul pe dușumea și voi hăpăi mâncarea la fel ca și câinii“), se tot aștepta să fie întrerupt de la masă, și de aceea pofta de mâncare, ce nu dispăruse cu infirmitatea, îi era mereu dată peste cap de zvonul pașilor de pe stradă sau de alte semne care ar fi putut prevesti năvala nepoftiților. Mâncă de aceea repede, “ce-i în burtă nu-i minciună“—, spălă vasele, se trânti înapoi în fotoliu și așteptă. Și așteptă.

Și așteptă.

Și așteptă.

Și așteptă.

Și așteptă.

Pe urmă se așeză pe un scaun de lângă fereastră și privi în stradă. El era ferit de perdea, n-aveau cum să-l vadă. Oamenii treceau întruna, mulți cunoscuți, mulți necunoscuți. Într-adevăr n-aveau cum să-l vadă.

Atunci se uită la telefon, dar nu sună nici acesta.

Curcubeul dublu era la locul lui pe cer. Imposibil. Dădu perdeaua la o parte. Acum unii îl observau, câțiva îl salutau. Nimeni nu dădea niciun semn că ar vrea să-i vorbească.

Numără câți pietoni trec din dreapta și câți din stânga. Dacă vor trece mai înainte douăzeci din dreapta decât douăzeci din stânga, atunci toate se vor termina cu bine. Dacă nu…

Trecură douăzeci la patrusprezece în favoarea ”binelui“. Mai încercă o dată douăzeci și unu la patru. Treaba nu era chiar de tot cinstită. La ora aceea, lumea venea din oraș de la serviciu spre casă. Era normal să vină mai mulți din dreapta. Ar putea număra vehiculele. Trecură trei biciclete, două căruțe, două camioane și o mașină mică. Atunci se plictisi.

“Dacă trec mai mulți din dreapta decât din stânga totul se va termina cu bine.” Ce să se termine cu bine? Doctorul Fitacek trecu și el fără să-l vadă. Fitacek nu ieșea de obicei decât noaptea. Probabil cu frigul acesta i s-o fi stricat și lui ceasul…

Plecă de la geam, luă servieta și o deșertă pe vraful de reviste. Apoi puse lucrurile la locurile lor păstrând la îndemână doar cartea lui M. M. Botvinnik și cea a lui Ranke despre Papi. Frumos legată, dar puțin dezamăgitoare cartea lui Ranke. Nu vorbea decât despre o anumită perioadă. Lui Pietraru îi plăceau lucrările complete (chiar dacă nu le citea niciodată de la primul până la ultimul volum), seriile complete… Când o carte se numește “Papii” ar trebui să-i cuprindă pe toți cei care au deținut tripla coroană în decursul istoriei.

Apoi își luă în față notițele pe care le făcuse despre procesele programate pentru luni. Procese de uzură, nimic interesant, dar procese care cu atât mai mult trebuie cunoscute la perfecție pentru a putea scoate ceva din ele. Numai că, într-un caz, după ce se gândi câteva minute, își dădu seama că-și notase lucruri care ar fi putut fi foarte bine utilizate în instanță, doar că nu mai știa exact cum se înfățișau la dosar, despre alt caz nu-și notase mai nimic ce i-ar fi putut folosi. Două procese se vor amâna în mod sigur, în rest treburile nu prezentau niciun fel de probleme deosebite. Mai bine zis, erau dispute cel puțin previzibile, pentru că în ședință sigur că lucrurile se pot schimba din te miri ce fleac. Dar pentru asta Ladislau Pietraru era prea versat, asta ținea de măiestria propriu-zisă și el știa să profite de aceste semne pentru care nu te puteai pregăti concret. Oricum, pentru primele două cauze va trebui să se scoale mai devreme și va fi silit să mai meargă o dată la arhivă pentru a vedea măcar poimâine ceea ce azi n-a fost atent să-și noteze niciodată nu e bine să-ți iei datele până a-ți face un plan real de bătaie, doar că nu poți să-ți faci un plan de bătaie până ce nu știi cum stai. Și ăsta este cercul vicios.

Acum mănâncă toți acasă, își spuse Pietraru, după ce-și puse în ordine treburile pentru a doua zi, acum stau cu toții la masă și vorbesc pe șoptite ca să nu-i audă cumva vecinii sau servitoarele care nu prea mai există. Dar care mai există totuși. Vorbesc cifrat că să nu priceapă nici copiii și de cele mai multe ori complică atât de mult limbajul pe care-l folosesc că nu se mai înțeleg nici soții între ei. Și, în timp ce povestesc și explică, în timp ce mai află și alte amănunte, pentru că veștile se răspândesc cu iuțeală și nu știi din care parte te pot izbi, se miră tot mai mult și li se nasc noi nedumeriri. Peste o oră vor începe să năvălească încoace Și nimeni nu va dori să afle nimic de la avocat, de la omul de profesie, ci doar să-și audă confirmate propriile supoziții.

Citi câteva pagini din Ranke, apoi câteva partide de-ale lui M. M. Botvinnik, începându-le pe toate de la diagramă și sfârșindu-le în funcție de câte mutări putea urmări pornind de la acea diagramă. Apoi se sculă și mai puse pe foc. Încăperea apuca să se încălzească, trecu în cămăruță, lăsă ușa deschisă, se trânti pe pat. Medicii i-au spus în unanimitate că ar trebui sa doarmă pe-o scândură tare, dar el știa prea bine că în cazul lui măsura ăsta n-ar mai avea niciun rost. Și, în puținele zile în care nu avea dureri, așternutul moale îi amintea de vremuri mai fericite. De ce să se frustreze și de aceste puține bucurii care din când în când puteau deveni posibile.

Apoi se enervă… apoi se enervă că nu vin să-l enerveze, că nu sosesc acei nesuferiți pisălogi, îngroziți și fericiți în același timp de moartea lui Alexandrescu, îmbogățiți subit, cu un subiect gras, subiect pe care desigur că vor năvăli să-l savureze în prezența sa, cerându-i confirmarea pentru toate inepțiile pe care le vor lansa pretinzând…

Și, în timpul acesta, Stanciu îi spunea lui Avramescu:

— Vezi, dom’le, ce-i cu mortul ăla de la spital. (Stanciu spunea “dom’le“ la toată lumea, doar superiorilor li se adresa cu “tovarășe“, dar el își putea permite și luxul acesta.) Vezi ce-i cu ăla și p-ormă vii și-mi spui și mie.

— Mă duc chiar acum?

— Nu, dom’le, te duci peste cinci ani și două zile!

— Atunci, să trăiți, am plecat!

 

Ladislau Pietraru se sculă și făcu trei cuburi din ceara aproape fluidă. Apoi le înțepă cu vârful unui creion punct pe o față, două pe a doua, trei pe a treia. După care începu să joace la zaruri soarta sa dacă dă cu toate trei zarurile cel puțin… ăăă… dacă dă până la opt, lucrurile vor merge mai prost (proporțional cu totalul pe care-l va realiza), între opt și doisprezece, situația va fi staționară, între treisprezece și optsprezece, e-he-he-hei!

Aruncă patru, doi, cinci. Nu se va schimba nimic. E bine? E rău? Mai rostogoli de două ori zarurile. Apoi le strică. Făcu din ceară un fel de broască, după aceea un soi de cățel, dar pentru picioare nu-i ajunse materialul. Mai încercă să facă și o bufniță, apoi strică totul și continuă să mestece ceara în pumni.

Ușița de la sobă se închidea prost. Pietraru avea mereu spaime dacă făcea focul și trebuia să plece, să nu cadă cumva un lemn sau jar afară și să aprindă în lipsa sa întreaga locuință. Între ușiță și sobă rămânea un spațiu de vreo două degete. Drept urmare, pe tavan dansau zei păgâni născuți din reflexele flăcărilor. Focul este o ființă vie și, urmărindu-l, te liniștește, asemenea priveliștii peștilor dintr-un acvariu. Dar dansul reflexelor pe tavan era cu totul altceva, ar fi fost ca și cum peștii ar fi ieșit din prisma lor de sticlă și s-ar plimba prin încăpere. Nu mai era nimic liniștitor în dansul lor acum, mai degrabă dimpotrivă.

Acum era singur. Gramofonul stătea tăcut pe măsuța lui. Ea se afla undeva prin apropiere, dar nu venea încă. Era devreme, era mult prea devreme. Nedorind să citească, nevenind nimeni să-l cicălească, neputând să intre nici în jocurile sale cele mai tainice, încercă să pătrundă măcar înapoi în vechea litografie, acea confruntare cu focul care-l îngrozea și atrăgea atât. Dar nici biserica aceea nu-l primea, el își plimbă privirea prin diferitele ei nișe și altare fără să observe nimic. Cartonul șters avea mai multă adâncime ca tablourile celelalte de pe perete, dar nu reușea să-l cuprindă și în după-amiaza aceea

 

Dar nu-i nimic

jocuri avea destule,

trebuia doar să se decidă,

singurătatea unora este nebănuit de bogată,

să trecem la altceva,

vai, dar ipostazele sunt infinite…

 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.