OM ŞI LEGE (51)

 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

Pietraru se reașeză și tocmai gândi că indiscutabile mai bun lucru ar fi să continue discuția întreruptă, doar că pisălogul, care și așa nu va înțelege nimic din ce-și vor spune, va interveni cu observații deplasate și va încerca să-și impună punctele de vedere, lipsite de noimă. Și, în afară de asta, o să se simtă și Suciu stingherit.

— Dar despre crima de azi ce-ați mai auzit? îl întrebă Rusan pe Suciu.

— Ce crimă?

— Au fost mai multe? Eu mă refeream la cea de la spital.

— Păi, eu…

— Sincer să fiu, nu știu ce părere aveți dumneavoastră, ceea ce vă spun este un gând strict personal pe care nici nu l-aș susține în public că nu-s nebun, dar eu cred, așa cum v-am spus, că la urma urmei nu s-a făcut decât un act de dreptate.

— Cum? întrebă Pietraru și din vocea sa nu răzbătea nicio nuanță de interes.

— E-he, despre morți să nu vorbim decât de bine, dar… Rusan se rezemă de spetează fotoliului, așteptând să fie rugat să spună ce știe. Nu suntem nici noi de azi, de ieri. Iar eu, în calitate de vechi lugojean…

— Dacă sunteți atât de convins că s-a făcut un act de dreptate, dumneavoastră ați spus-o, nu?, atunci de ce n-ați procedat luând-o înaintea asasinului și făcându-vă personal unealta echității? Sau te pomenești că dumneavoastră… chiar dumneavoastră ați fost asasinul….

• Eu?

— Adică nu asasinul, ci cavalerul dreptății…

— Eu?! Adică… ăăă… Ha! Ha! Extraordinar cum știți să le suciți, tovarășe Pietraru! N-aș vrea să vă fiu adversar la bară! Decât dacă… (Nu, mai mult n-ar fi prudent să spună. Prea-i evidentă treaba cu Suciu! Flagrant delict, ce mai!) Dar în privința crimei… Ei, aici, dacă lucrurile s-ar fi petrecut înainte de război, am fi spus că însăși providența…

— Eu n-am auzit amănunte, interveni Suciu, dar după câte mi-aduc aminte, dimineața se zvonea că omul acela s-ar fi sinucis.

— Mai înainte s-a sinucis… adică s-a spânzurat, pe urmă s-ar fi omorât cu un cuțit, pe urmă l-au găsit într-un lac de sânge… E clar că e o crimă. Ar fi interesant pentru unul ca mine să afle părerea unor specialiști atât de eminenți ca dumneavoastră.

— Păi, vă spun că eu n-am niciun element concret care…

— Ce contează, făcu Pietraru, niște specialiști eminenți ca noi n-au nevoie de amănunte concrete. Sunt convins că nici domnul Rusan n-are nevoie de amănunte concrete. Sau poate că dânsul știe mai multe decât vrea să spună…

— Eu, vă rog, n-am vrut decât să profit de această tovărășie plăcută pentru a vedea cum judecă un om de meserie un asemenea caz. Bineînțeles că am auzit și alte păreri.

— Ca de exemplu?

— Simple păreri, doar simple păreri… și ce-a mai răsuflat de la unu’, de la altu.’

— N-a fost cumva o crimă pasională?, continuă să-l întrebe Pietraru, spre surprinderea lui Suciu, care sperase, oricât de neplăcută ar fi situația, să vadă gazda descurajându-l mai departe prin grosolănie pe intrus.

— O crimă pasională? Nu cred. Nu. De altfel, soția victimei a fost și la tribunal atunci când s-a auzit că…

— Și ce-i cu asta? Domnule Rusan, dumneata chiar n-ai citit romane polițiste? De câte ori nu-și creează asasinul un alibi, permutând momentul crimei? Pe de altă parte, soția putea să pună pe altcineva să-l omoare.

— Asta…

— Și, în al treilea rând, n-am terminat încă, o crimă pasională nu implică neapărat numai soția. Într-o asemenea împrejurare există întotdeauna trei sau cel puțin trei persoane.

— Da, dar eu totuși nu pot să cred că ar fi fost vorba despre așa ceva.

— Mă rog. Am spus de la început că dumneata știi poate mai mult decât vrei să dai de bănuit.

—        Nu, eu voiam doar să spun că cel care l-a omorât pe Alexandrescu în secția tovarășului doctor P., să nu uităm nici acest amănunt, a săvârșit un act de echitate.

— Asta ați mai spus-o.

— Da.

— Și de unde știți?

— Știu! Și Rusan se rezemă din nou încântat de spătarul scaunului. Cum spunea soția mea Rozalia, unele lucruri miros de la o poștă.

— Nu zău?!

— Alexandrescu era un om cât un munte, eu l-am cunoscut, știu pe spun. Și, pe deasupra a fost și jandarm. Păi, unul ăsta știa să se apere. Mai ales că era unu’ de teapa celor cu care nu e bine să te întâlnești noaptea în pădure.

— De aia nu mă plimb eu noaptea prin păduri.

— Cum, vă rog? Da. Și atunci vine cineva și-l omoară cu un cuțitaș și el nu opune nicio rezistență. Să fim serioși!

— Poate a fost omorât în somn, avansă Suciu.

— Pe ăsta l-a ucis o femeie, ascultați-mă pe mine! Numai o femeie e în stare să facă dintr-un leu un șoricel.

— Ce femeie, întrebă Pietraru.

— O femeie de care și-a bătut joc și atunci ea, pac!, l-a omorât!

— Dumneata habar n-ai ce vorbești, se enervă Pietraru și ceilalți doi nu știau de ce îi sărise brusc țandăra. (Și nici n-aveau de unde să știe: și el credea că o femeie, că Femeia l-ar fi înlăturat pe cel care… Și atunci să vină acest pisălog și să… Totuși, toate au o limită!). Dumneata umpli mereu orașul cu tot felul de tâmpenii și pe urmă le află nu știu cine, care n-are de lucru și care găsește… care se găsește în treabă și ia toate astea în serios. Ce femeie s-a încurcat cu individul ăla?! Și de unde știi dumneata au fost relațiile dintre ei? I-ai văzut?

— O clipă! Deci recunoașteți că a fost o femeie la mijloc!

— Să recunosc? De ce trebuie să recunosc eu ceva?

— Tovarășe Pietraru, dumneavoastră sunteți o vulpe bătrână, nu vă supărați, dar nici eu nu sunt de azi de ieri. Ați strigat acum numai ca să abateți atenția, dar ați recunoscut că și dumneavoastră, asemenea mie, sunteți încredințat că o femeie este cea care…

— Eu? Eu n-am recunoscut nimic! Am spus eu așa ceva, domnule Suciu?

— Eu…

— Stați să vă mai torn niște vin, că se răcește!

— Eu nu pot să beau din cauza colitei…

— Dumitale nici nu ți-am oferit.

— Vă supărați de pomană pe mine, eu nu pot să spun altceva decât ceea ce mă învață judecata șt bunul simț.

— Da, mai ales bunul dumitale simț!

— Așa că, dacă am ajuns amândoi la concluzia că o femeie…

— Noi doi n-am ajuns la nicio concluzie comună. Și chiar dacă ar fi așa, sunt convins că ne gândim la două femei cu totul diferite.

Rusan lovi cu palma în masă!

— Iată, iată! Și un maestru ca dumneavoastră poate greși! Acum v-ați trădat nu numai că știați că e vorba despre o femeie, dar și că sunteți în posesiunea faptelor, cunoscând și cine era această asasină.

—În primul rând că pălăvrăgești fără să te gândești!

Pietraru se potolise și vorbea cu vechea sa voce venită de undeva din direcția capului său puternic căzut spre Pământ. Mai înainte ne împui capul cu un act de dreptate, apoi cu asasină. La început vii cu o prezumție, destul pe îndoielnică, de altfel, bazată în primul și în primul rând pe faptul că ”lucrurile ar mirosi de la o poștă“, și pe dorința care te animă mereu de a brava…

— Eu, vă rog…

Se auziră din nou bătăi în geam.

— Și pe urmă îi dați că eu aș fi fost cel care a spus nu știu ce și nu știu cum. Zău, domnule Rusan, dacă nu v-aș cunoaște de atâta vreme ca pe un cal breaz, ar trebui să-mi fie și frică să mai stau de vorbă cu dumneavoastră.

Bătăile în geam se întețiră.

— A! Uite cine ne mai vizitează! Spuse Pietraru în timp ce mergea să deschidă ușa. Dar pentru că noul venit nu intră în curte, trebui să iasă până în stradă. În timp ce-l invita înăuntru, i se păru că-l vede și pe ultimul său ”client” legându-și un șiret câteva case mai încolo. Începea să se întunece iar Pietraru era convins că nu s-a înșelat.

Asta, însemna că după ce vor fi plecat toți oaspeții săi se va pomeni și cu celălalt pisălog de mare calibru, pisălog care avea și nemaipomenita proprietate de a fi în aceeași măsură și cicălitor și timid.

În baie, înainte de a-i întâlni și pe ceilalți, Rotofeiul îi dădu lui Pietraru un pachețel.

— Ce-i asta?

— Am văzut că vă gătiți singur. La cantina spitalului se mai găsește, în oraș nu prea…

Pietraru nu mai întrebă nimic și făcu pachețelul dispărut pe o etajeră.

Sosirea Rotofeiului n-avu darul de a-l face fericit nici pe Suciu, nici pe Rusan. Ultimului îi era pur și simplu frică de Rotofei, fiind încredințat că are în față un personaj deosebit de important și de periculos, față de care trebuie să joci mereu teatru și să fii tot tipul în gardă că ți-ar putea face un rău ireversibil.

— Cum ați reușit să vă acomodați cu orașul nostru? Rusan era numai miere.

— Eu, dragă tovarășe, mă simt bine în Lugoj. Oamenii sunt drăguți și prietenoși. Am întâlnit, de pildă, azi un birjar cu care am stat de vorbă în mod foarte instructiv.

— Un birjar, înțeleg. Rusan își frământă creierii să descifreze un sens ascuns în cele spuse de Rotofei.