„Oraşul bizar” al Kabakovilor, la „Grand Palais”

Doi artişti celebri: Ilya şi Emilia Kabakov. El, cu un surâs melancolic, ea, mică, mereu cu zâmbetul pe buze. El visează, inventează, desenează, pictează, creează modele imaginare, încercând să fugă de realitate. Ea este mereu alături de el pentru a-i susţine visele. Dialogând, stimulându-l, protejându-l, ridicându-i telefonul. Atunci când el spune „Suntem o singură persoană”, ea precizează: „Suntem într-un continuu ping-pong de idei, dar cu Ilya alegerea e simplă: el nu vrea să ştie de viaţa reală. Aşa că o fac eu, ocupându-mă de toate amănuntele”.

Pentru ei,muzeul este un spaţiu sacru, o biserică a artei

Când trăiau în lumea sovietică, în timpul lui Stalin şi Hruşciov, Ilya şi Emilia Kabakov se ocupau de creşterea copiilor lucrând în domenii diferite. El artist, ea pianistă. Atunci când cei doi au ajuns la New York, în plină „perestroika”, au devenit în curând soţ şi soţie, începând să creeze împreună instalaţii şi să deseneze la patru mâini. În 2000, „Art News” i-a consacrat printre primii 10 mari artişti ai lumii. În 2004, au fost printre primii contemporani care au avut o personală la „Ermitajul” din Sankt Petersburg. În 2008, au fost răsplătiţi cu „Premiul Imperial”, Nobelul pentru artă, decernat în Japonia. Şi astăzi, el la 81 de ani, ea la 69, au opere în cele mai prestigioase muzee din lume, cotate cu cifre cu şase zerouri.

În aceste zile, sunt la Paris cu „Oraşul straniu”, de fapt cu instalaţiile sale pentru noua ediţie de la „Monumenta”. Eveniment care, în fiecare an, invită un artist de faimă internaţională confruntându-l cu imensa navă de la Grand Palais de 13.500 de metri pătraţi şi o înălţime de 35 de metri. Această catedrală din fier şi sticlă s-a născut pentru „Expoziţia Universală” de la 1900 şi a găzduit lucrările lui Anselm Kiefer, Richard Serra, Christian Boltanski, Anish Kapoor, Daniel Buren.

Peregrinare prin labirintica Cetate bizară

„Ne-am gândit să creăm în interiorul de la Grand Palais un alt oraş grandios. Un oraş straniu, utopic. Proiectul prevede o cupolă în diferite culori, care-şi schimbă culoarea după notele muzicale şi, dedesubt, o realitate himerică: un muzeu cu pete de lumină în loc de tablouri, un oraş fermecat, care va fi totodată şi celest şi terestru, un laborator pentru a comunica cu Cosmosul, care să transmită energia, un pavilion cu tot ceea ce trebuie pentru ca publicul să poată întâlni un înger. De fapt, toate tentativele de a schimba lumea, de la comunism la fascism, sunt născute ca posibile utopii. Dar toate au falimentat pentru că au folosit violenţa şi au distrus viaţa. Eu în schimb vreau să creez o lume nouă prin artă, stimulând publicul de a trece dincolo de aspectele materiale şi raţionale ale vieţii”.

Unul dintre desenele lui Ilya reprezintă un om care urcă pe o scară înaltă până la nori pentru a ajunge la îngeri. Ceea ce pare istoria vieţii sale. De când era mic şi avea mereu în mână un creion colorat, amintiri despre tatăl său, care-l bătea şi îl ura, fuga împreună cu mama sa în Ucraina, unde a urmat o colectivizare forţată, apoi la Samarkand, unde a intrat într-un colegiu de copii dotaţi, în urma unui examen, realismul socialist şi disciplina de fier… Emilia a crescut alături de bunici, apoi a urmat Conservatorul în Siberia, părinţii săi fiind polonezi fugiţi din Ucraina după agresiunea lui Hitler, dar care au sfârşit în închisori. După ce a obţinut diploma, Ilya a ilustrat diferite cărţi pentru copii, sub controlul cenzurii comuniste, un lucru pe care-l ura, dar cu care a avut succes. A început să-şi strângă picturile în care denunţa despotismul birocraţiei, regimul poliţienesc, obsesiile personajelor urmărite de autorităţi…

Cupola luminilor, cu efect de catedrală

În bucătăria sa dintr-un bloc în care stăteau zeci de familii se întâlneau în secret artişti, romancieri, poeţi, compozitori. Discutau despre operele lor care nu reuşeau să ajungă la public, îşi împrumutau unii altora cărţile oprite în care se vorbea despre cultura liberă. Reuniuni clandestine. „Astăzi nu-i înţeleg pe tinerii care se întâlnesc în stupide party-uri”, spune el într-o engleză aproximativă chiar după 27 de ani de stat în Statele Unite. Dar lumea sovietică a fost mereu inspiraţia sa şi mai ales acel cerc de disidenţi care formau paradisul său. Ani de zile a continuat să lucreze într-un ritm nebunesc privind către Occident. Erau mulţi colecţionari străini care băteau la uşa studioului său şi cărora el le oferea desene. Criticul Antonello Trombadori a expus o serie din ciclul „Duşul”, istoria unui om care nu reuşeşte să se spele pentru că nu are apă. Metafora vorbeşte de la sine. În anul 1987, când Kabakov a făcut un pas către Occident, era deja cunoscut şi stimat. Dar nu reuşea să şteargă din visurile sale trecutul.

În 1993, Moscova l-a ales pe Kabakov pentru a reprezenta Rusia la Bienala de la Veneţia, dar l-a avertizat că nu sunt fonduri. Şi cu toate acestea, în Pavilionul rus, unde exista un orăşel cu izbe din lemn şi podeţe, se afla o capsulă cu steaua sovietică, iar muzica vechilor parade răsuna în întreaga lagună.

Am avut bucuria în 1993, la Veneţia, când curatorul Bienalei era Radu Varia, să văd această uimitoare expoziţie. Metafora: „Voi credeţi că perestroika de abia izbucnită va reuşi să înlăture statul poliţienesc atât de puternic? Atenţie!”, explica Kabakov. A fost ca o instalaţie profetică prevestind ceea ce avea să fie…

O utopie care se contrapune ororilor lumii noastre

Capela obscură

Invitaţi să creeze, pentru „Monumenta 2014” o operă în imensa navă de la „Grand Palais”, artiştii ruşi Ilya şi Emilia Kabakov au imaginat o „Cetate ideală” prin care vizitatorii se pot plimba. După Christian Boltanski, Daniel Buren sau Anish Kapoor, proiectul lor nebunesc a creat un adevărat eveniment la Paris, ce se desfăşoară până în 22 iunie.

Este o cetate albă, înconjurată de ziduri înalte, în care omul poate dialoga cu cosmosul, cu îngerii… Un oraş utopic, o lume imaginară dedicată artei şi visului, structurată în 7 mari construcţii cu nume misterioase: „Muzeul gol”, „Manas”, „Centrul energiei cosmice”, „Cum să întâlneşti un înger”, „Portaluri”. În exterior se înalţă încă două construcţii: „Capela albă”, alternând tablouri ale lui Ilya Kabakov şi mari suprafeţe albe şi luminoase, şi „Capela obscură”, cu gigantice picturi pe fond negru, amestecând referinţe baroce şi amintiri personale ale pictorului. În această „Cetate” bizară sunt instalate opere de Kabakov, picturi, obiecte şi machete insolite.

Cupola Kabakovilor este o orgă de lumini, cu efectul unui vitraliu de catedrală.

Vizitatorul intră întâi în „Muzeul Gol”, pictat în roşu, unde răsună sunetele muzicii de orgă a lui Bach, iar pete ovale de lumină albă sugerează tablourile. În pavilionul „Cum să întâlneşti un înger”, vizitatorul află că poate începe prin a-şi fabrica o pereche de aripi pe care să le poarte câteva minute pe zi, timp de două-trei săptămâni.

Cum poţi întâlni un înger

„Portalurile” evocă ideea trecerii, a sfârşitului vieţii, dar şi memoria celor dispăruţi.

Planul „Cetăţii” este vizibil din balconul sălii. Pot fi percepute geometria regulată şi dominanţa albului, care sunt mai puţin sesizante în parcurgerea instalaţiei.

Stilurile şi epoca sovietică sunt citate aproape peste tot. Cupola seamănă cu un radar colosal, ce ar putea aparţine cosmodromului de la Baikonur, machetele evocă o civilizaţie de ingineri atotputernici…

Să te lupţi şi să conversezi cu spaţiul

Desen de Ilya Kabakov, Cum să întâlneşti un înger

Acum cei doi artişti americani de origine rusă locuiesc la două ore de drum cu autobuzul de Manhattan, unde şi-au construit un adăpost în faţa solicitărilor pe care le presupune statutul lor de creatori aparţinând celui mai important eşalon din ultimele decenii.

„Am vrea să permitem oricui să reflecteze asupra propriei vieţi, asupra sufletului său, a scopurilor sau a societăţii pe care şi-o doreşte. Să-l îndepărtăm pe vizitator de cotidian, de lumea loisir-ului pentru a-l obliga să gândească”, au explicat ei jurnalistului Fabrice Busteau. Iată ambiţia „Monumenta” pe care cei doi au conceput-o pentru „Grand Palais”.

Reşedinţa lor din lemn miroase a ceară. Este o izbă cu o somptuoasă vedere spre mare, pe care pinii o protejează de puţinii vecini. Cu o privire sclipitoare, cu o prospeţime juvenilă, Emilia Kabakov mărturiseşte: „Mă ocup şi de contabilitate, deşi urăsc cifrele. Dar, înainte de orice, sunt pianistă”. Este, de asemenea, muză. „În 1973, când tatăl meu era în închisoare, Ilya m-a dus la gară ca să fug, şi-a asumat un mare risc”.

Zborul spre întâlnirea cu îngerii

Sunt 25 de ani de când cei doi colaborează la instalaţii. De zece ani, le semnează cu ambele nume. Adesea ea vorbeşte şi în numele lui. La cei 81 de ani, Ilya Kabakov îşi drămuieşte cuvintele. Dar veselia aproape neliniştitoare a ochilor îngustaţi între riduri spune multe despre artist. Singurul lucru pe care Ilya îl face singur este pictura. Cu pensula în mână, cu o mască menită să-l ferească de toxicitatea culorilor, lucrează în atelierul lui, având pe birou cărţi despre Vatican şi despre utopiile estetice sovietice.

„Ne-am confruntat deja cu spaţii comparabile cu cele de la «Grand Palais», cum ar fi «Palatul de cristal» din Madrid. Dar «Grand Palais» este un şoc”, mărturiseşte Emilia Kabakov în revista „Art”. Iar Ilya adaugă: „Nu este atât de mare. E normal. Dar cu istoria lui, cu alura grandioasă, este un campion de box şi noi trebuie să urcăm în ring şi să ne batem cu el. Primul upercut este lumina. Al doilea, geometria primitivă pe care a inventat-o arhitectul, cu puternicele vibraţii caracteristice secolului al XIX-lea. David contra Goliat…”.

Intraţi în oraşul utopic al lui Kabakov

Ilya şi Emilia Kabakov au lucrat peste cinci ani la această instalaţie. Totuşi, „Monumenta” a fost la un pas să nu vadă lumina zilei. Anulată de Aurélie Filipetti la începutul mandatului său, ea a fost în final amânată.

„Totuşi, totul era finanţat, un mecena ne-a ajutat substanţial. Eram foarte nemulţumiţi, fuseseră angajaţi mulţi bani şi multă energie”, aminteşte Emilia Kabakov. Mecena a fost magnatul Leonid Mikelson, considerat a avea a treia mare avere a Rusiei.

„Acest proiect este totodată o bătălie şi o conversaţie cu spaţiul. Trebuie să cooperezi, lupta ar însemna un dezastru. Dar vizitatorul va trebui să ignore locul şi să se concentreze asupra micii comori pe care i-o propunem noi”, afirma Ilya Kabakov.

Pe mese, o mie de utopii la scară redusă

Înger căzut pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele sale

Cei doi artişti redutabili au păstrat surpriza până în ultimul moment.

„Rămânem într-o măsură foarte mare ruşi şi ţara noastră a produs întotdeauna utopii imposibil de realizat”, se amuza Emilia Kabakov. Niciuna dintre imensele lor instalaţii nu scapă de această marcă. La „Grand Palais” este vorba despre „un oraş ciudat, foarte mare, în care uiţi că tipul trece. Încă de la intrare, oamenii sunt propulsaţi într-un alt spaţiu-timp, fără nicio poveste. Când părăseşti această cetate, ea rămâne fără îndoială cu tine. Experienţa este una vizuală, dar şi emoţională şi intelectuală. Pentru un public cum este cel al «Monumenta», care nu este un public axat pe muzeu, trebuie înainte de toate să fii vizual”.

Detaliu Manas

Comentând operele celor care i-au precedat la „Monumenta”, Ilya Kabakov afirma: „Prietenul Anish Kapoor s-a considerat Gulliver şi a fost perfect. Cu Richard Serra, artistul a preluat puterea. Christian Boltanski este mai umanist. Provocarea noastră este eliberarea din această catastrofă a civilizaţiei Facebook. (…) Realitatea nu mai este reală! Nu se va prăbuşi lumea dacă nu intrăm pe internet din 20 în 20 de minute!”.

E drept, pentru Ilya Kabakov, aşa cum subliniază soţia sa, „muzeul este un spaţiu sacru, o biserică a artei…”.

În marile hangare din grădina lor, totul se desfăşoară în alt tempo. Există acolo un muzeu de vis, perfect ordonat, ce condensează viaţa lor imaginară. Pe mese, se află mii de utopii la scară redusă, unele realizate, altele nu. Într-un colţ, o machetă secretă a „Grand Palais”. O instalaţie povestind istoria Rusiei a fost concepută pentru „Guggenheim” din New York, care a rămas însă indiferent. Un omagiu al celor care au trecut Zidul a rămas virtual. Un tren special, oferit „Ermitajului” de miliardarul Roman Abramovitch. Un monument al lui Icar şi un altul pentru îngerii căzuţi, realizat pentru Mexic. Un centru cultural în formă de peşte la Abu Dhabi… Din Elveţia până în Oman, toată lumea doreşte poezia operelor lor.

Un alt detaliu din Centrul energiei cosmice

Unul dintre cele mai dragi proiecte este un vapor plin de copii americani, plecaţi cu destinaţia Rusia, dar mai ales Cuba, cu permisiunea ultra specială smulsă după multe lupte Casei Albe. „A fost nevoie de şase luni, îşi aminteşte Emilia Kabakov. Era un proiect despre toleranţă. Atunci le-am spus americanilor: ruşii sunt toleranţi, cubanezii sunt toleranţi şi voi nu sunteţi?” Dar… „În Rusia n-au înţeles nimic, credeau că vrem să aducem cu vaporul homosexuali”.

„Am vrea să creăm spaţiul sacru al artei”

Intrarea în oraş

Instalaţia de la „Grand Palais” este cea mai mare din întreaga lor creaţie. Reprezintă, aşa cum mărturisesc artiştii, „un fel de retrospectivă a ideilor, a conştiinţei lor, şi nu o retrospectivă a operei”. Un proiect asemănător a fost gândit pentru Germania, intitulat „Lumea Kabakovilor”, dar n-a fost realizat niciodată.

De fapt, cei doi lărgesc de fiecare dată acelaşi concept. Una dintre operele lor era un apartament, acesta a devenit apoi palat… De fiecare dată, scara se măreşte. „Cetatea” de la „Grand Palais” cuprinde şapte clădiri. Ca în fiecare dintre instalaţiile lor totale, domneşte şi aici o atmosferă specifică, destinată să opreasă cursa nebunească de zi cu zi a vizitatorului. „În general aceştia nu se gândesc decât să vorbească, să fotografieze sau să se fotografieze în faţa operelor de artă! Noi vrem să-i invităm să se oprească, să privească. Să se întoarcă puţin şi asupra lor înşile, să reflecteze la viaţa lor, la existenţa lor, la trecut, la viitor… Am vrea să creăm spaţiul sacru al artei”.

Operele celor doi artişti au fost numite de filosoful Peter Sloterdijk „instalaţii imersive”.

Muzeul gol

„Rădăcinile instalaţiilor de acest tip sunt foarte interesante. În primul rând, instalaţia totală este destinată să captiveze vizitatorul. În Rusia, exista tradiţia ca în cadrul unei discuţii să atragi tot timpul atenţia interlocutorului pentru că toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu ascultă. Dar această tradiţie este legată şi de lipsa dragostei în copilărie. Fiecare copil cunoaşte această situaţie: când încearcă să se adreseze tatălui sau mamei sale, aceştia răspund: «n-am timp»… În schimb, în ţările occidentale, ne-am dat seama că publicul este foarte indiferent faţă de această formă de artă. Şi este şi mai dificil când operele provin dintr-o ţară al cărei context nu îi este cunoscut. De aici, ideea aceste instalaţii totale, care reţine atenţia nu numai printr-un singur obiect sau un singur tablou, ci mai curând prin ansamblul ei: un spaţiu închis în care se poate crea o atmosferă specifică. Culoarea pereţiilor, poziţia diferitelor obiecte participă la scenă. Suma tuturor acestor obiecte îi va influenţa pe vizitatori”.

Soţii Kabakov au conceput primele instalaţii de acest gen în 1984-1985. Era vorba atunci de o singură piesă care nu trebuia să fie permanentă. Mai târziu, ea a fost instalată şi apoi demontată la „Centrul Pompidou”.

Instalaţie pentru Monumenta

Expoziţiile au început însă abia după 1987, când Ilya Kabakov a părăsit Rusia. Instalaţiile lor nu oferă informaţie, ci se adresează memoriei colective. Cultura europeană este soclul comun, pentru că ea a modelat mentalitatea şi conştiinţele artiştilor. Dar există şi experienţa sovietică, însemnând frică, sărăcie, necazuri. Şi disperare. Există mai multe niveluri de înţelegere a acestor instalaţii, explică artiştii. Cel al memoriei interioare şi cel al viziunii ca sursă de informaţie. Există un nivel de bază, un nivel etnic… „Privind instalaţiile noastre, unele persoane îşi spun: «Iată cum trăiesc oamenii acolo». Am realizat, de exemplu, o operă intitulată «Toalete» şi oamenii au gândit: «Iată unde locuiau, în spaţii care seamănă cu toaletele! Sovieticii trăiau ca animalele în aceste condiţii». Este nivelul de bază… Alţii au o viziune mai globală: ei înţeleg că este o imagine universală. Lumea noastră poate să se înrudească cu nişte gigantice toalete în care trăim cu toţii. Dar suntem instalaţi în ele confortabil şi supravieţuim”.

Oraşul utopic imaginat de Ilya Kabakov

În ultimii 25 de ani de creaţie, demersul lor creator a evoluat. La plecarea din Uniunea Sovietică, sensul general al acestor instalaţii era dictat de ură şi dezgust, de umilire, de constrângerile fără sfârşit. Ilya Kabakov se considera mesagerul disperării pentru că avea impresia că Occidentul nu-şi dă seama ce se petrece în Rusia. Progresiv, aceste sentimente s-au estompat. Iar instalaţiile lor nu exprimă sentimente agresive sau fobii ale artiştilor. Apoi, cei doi s-au îndreptat către utopie, către idealism: „La început, am vorbit despre individul care se simte mic, care trebuie să facă orice pentru a scăpa dintr-o existenţă depresivă, să plece indiferent unde… într-o altă ţară, de ce nu, în spaţiu sau în dragoste. În operele noastre continuăm să vorbim de acest om mic care, acum, a reuşit să depăşească lumea constrângerilor şi care poate începe să viseze, nu lucruri materiale, ca o nouă casă, un nou mantou… Visele lui merg mai departe, către concepte mai înalte. Nu mai este acelaşi om mic, nu mai este sclav”.