Oul de Aur (3) – Cei o sută, Ecce Homo

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz–Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Mai ales după moartea ciudată a „eternului” Antinous, se spune că dacă Niger ar fi rămas pe lîngă Hadrian, ar fi avut toate șansele să-l urmeze la tron. Dar lucrurile nu stau chiar așa: împăratul însuși și-a dat seama cu mult înainte că Al Douăzeci și șaselea nu era făcut pentru o funcție atît de înaltă, îi lipseau pentru aceasta nu numai voința de a conduce, ci și rezistența, duritatea, cruzimea, indispensabile uneori unui

suveran. „Avea prea puține defecte specifice omului.” Sau cel puțin așa pretindea împăratul în memorii, vorbind însă în general, fără a da nume. Mai încolo, aduce și precizări: după ce moare și frumosul Verus, cel pe care a apucat să-l adopte efectiv, făcînd o paralelă între cei doi, consimte că Aelius Verus a fost o plantă decorativă, dar că în celălalt, mai mult ca sigur, a sălășluit ceva ce l-a îndepărtat de orice acțiune concretă.

Acel ceva cucerea, însă și deruta în privirea lui Niger, fiind unica manifestare reală a firii lui imposibil de strunit. Incîntat de vechii filosofi greci, singurii la care credea că află o explicație a faptelor muritorilor, Hadrian nu găsea o motivație pentru acțiunile lui Niger. Nici ceea ce învățase de la sofistul Isaios din Atena nu-l ajuta de astă dată cu nimic. Al Douăzeci și șaselea nu părea să aibă la originea deciziilor sale nici măcar ambițiile obișnuite ale celor din jur. Nici porniri nocive nu păreau să-l mîne. Pînă și de la marile vînători ale împăratului se eschiva cu hotărire. Prin faptul că nu se implica în nimic, părea că nici nu e om, ci doar spirit. Bunăvoința-i nesfîrșită a reușit, în mod paradoxal, să-i distrugă impulsurile cele mai nobile și să deturneze nădejdile puse în el. Și totuși, orice făcea era urmărit cu speranță de nenumărați oameni, nu numai de bărbații dornici de a-i intra sub piele unui foarte posibil viitor prim cetățean al țării, dar și de numeroși tineri gata de a-l urma peste tot, de femei îndrăgostite pînă la sacrificiu de el, de bătrîni simțind în mod inefabil că Niger ar putea să le ofere ultima șansă a vieții lor aproape trecute. Dacă s-ar fi născut cu un veac mai devreme, spuneau mulți, Niger ar fi putut revoluționa credințele. (Dar și asta era doar o impresie: dacă ar fi fost capabil s-o facă atunci, de ce nu-l preocupase așa ceva pe vremea redactării evangheliilor creștine?)

Niger devenise, fără a fi conștient cineva de aceasta, marea dezamăgire a secolului său: el ar fi putut, se spunea, să devină și conducător religios și căpetenie mireană, ar fi fost în stare să aducă averi din țări fabuloase și capabil de a reconstrui cetăți. Orice i-a fost la îndemînă, se afirma, doar că el nu s-a învrednicit de nimic din toate astea… Pe vremea cînd Hadrian ridica un nou cartier la Atena și Niger îl mai ajuta, într-o doară, cu un sfat – de obicei imediat acceptat – sau cînd au fost plasate nenumăratele statui în grădinile vilei tiburtiniene, dezamăgirea nu primise încă nume. Al Douăzeci și șaselea, figurînd pe toate aleile, în fiecare nou templu, simboliza încă nădejdea. Unii spuneau despre el că vine direct din „Vîrsta de aur“. Dar nici cadrul acela nu i se potrivea: iată, o perioadă a fericirii se părea că începuse – Hadrian anulase datoriile față de fisc, pacea romană triumfa în cele patru zări ale lumii civilizate, mai apărînd doar ici-colo roxolani sau sarmați sau insulari, exact atîția și exact atunci cînd era nevoie ca tinerii patriei să se mai distingă și în arta armelor. Și nici în această perioadă binecuvîntată lui Niger nu i se putea găsi locul.

Alți tineri, în schimb, erau atît de firești, răsplăteau atît de natural speranțele puse în ei: de pildă, un june bogat și vădind calități deosebite, mai mic cu șase ani decît Niger, Herodes Atticus, deveni umbra nedespărțită a fiului lui Collatinus. Bun orator, bucurîndu-se de o cultură deosebită, foarte avut, tînărul își cîștigă repede un renume, iar influența lui Niger l-a făcut să devină la numai douăzeci și unu de ani prefect al orașelor libere din Asia. Doar că în timpul lungului popas al împăratului la Atena, venind și Al Douăzeci și șaselea acolo, Herodes Atticus fu rechemat și acceptă imediat competiția de înfrumusețare a orașului cu împăratul. Mai tîrziu, va ajunge preceptorul lui Marc Aureliu și simbolul mecenatului. (După perioada ateniană se va despărți de Niger: „O carte, oricît de iubită, va scrie el, n-o ții decît în bibliotecă. Cu ea nu te vei plimba și n-o vei duce cu tine la banchete.“ Herodes Atticus va fi primul bărbat ce se va întreba cu voce tare dacă Niger este un om aievea sau doar o idee, chiar dacă „ar putea fi o idee a zei- lor“. Altă dată îl numește „o idee păstrată în timp și spațiu¹¹. Marc Aureliu afirmă în cartea a șasea din „Către mine în- sumi“ că este rușinos să-ți obosească sufletul fără ca trupul să-ți fie încă istovit. Herodes Atticus îi dă dreptate, dar spune că este și mai groaznic ca sufletul și trupul să nu mai comunice între ele.)

Un alt tînăr, Antinous, favorit al lui Hadrian, va muri devreme, înecat în apele Nilului. Și acesta a lăsat în urma sa o mulțime de statui, ca și Niger, dar, în cazul lui, reprezentările au imortalizat un chip pe care Hadrian l-a ridicat și cu numele între eroi și zei. Din Bitinia și pînă la Rin, nenumărate lucrări de artă au împînzit imperiul cu bustul lui Antinous. Viața lui s-a închis în acele reprezentări, deși au existat și scriitori atrași de o legendă creată încă de împărat. Niger i-a supraviețuit cu vreo cinci ani, iar Herodes Atticus va mai trăi decenii. Dar pe vremea urcării pe tron a lui Hadrian, toți trei erau abia niște băiețandri. Chipurile lor ajung să se contopească pentru un timp într-unul singur, apoi, după dispariția lui Niger, Antinous își va juca rolul pietrificat în muzee, iar Herodes Atticus va supraviețui prin măreția mecenatului său. în istorie ne vor rămîne două nume, al treilea Fiind confundat cîteodată cu unul sau cu altul dintre celelalte două.

Cine să mai știe astăzi dacă tînărul cu înfățișare de genius, ținînd în mînă un glob (sau, poate, un „ou de aur“?!), de pe un aureus emis de Hadrian, a fost Antinous sau Niger? „în exergă se poate citi SAE(culum) AUR(eum).“ De fapt, figura îl reprezenta pe zeul Aion, arhaicul „cîrmuitor al universului și al timpului fără de margini”, cel ce sperau oamenii că va aduce din nou „Vîrsta de aur“. Metafora nu putea fi un elogiu decît pentru Niger. Anterior acestei monede este doar unul dintre primele medalioane oferite de către Hadrian fiului lui Colla- tinus, medalion împodobit cu aceeași sugestie plastică. împăratul nu se putea face decît purtătorul speranțelor generale puse în Niger.

Al Douăzeci și șaselea a învățat de foarte tînăr să tragă concluzii din experiențele altora. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, el a reușit să înțeleagă mijlocit învățămintele pe care, de obicei, doar experiența directă ni le dictează. Asta l-a ferit de o mulțime de greșeli, însă l-a scîrbit de atîtea și atîtea lucruri, chiar încă înainte de a le comite… Niger a refuzat să plece în țările de unde a adus tatăl său aur, înțelegînd din povestirea lui Collatinus tot ce l-a făcut pe acesta să renunțe la asemenea expediții. S-a sustras să pornească în călătoriile împăratului, pretextînd cu o constituție sensibilă (greu raporta- bilă la reprezentările lui Antinous, care, cel puțin în parte, i-au fost multă vreme atribuite în aceeași măsură și lui), deoarece ceea ce puteau percepe în mod atît de capricios simțurile, pretindea el, îi este de multă vreme cunoscut din cărți. De altfel, trebuia recunoscut de oricine, cultura îi era într-adevăr impresionantă și cealaltă categorie de imagini ce i-a fost asimilată, aceea legată de erudiția lui Herodes Atticus, îi vine de astă dată în ajutor. Guvernarea însăși, fructul amăgitor ce-l îmbată de departe cu mirosul său de crini pe aproape fiecare muritor, l-a lăsat cu totul indiferent. Citise și în această privință prea multe și nu vedea ce ar putea să-l captiveze dintr-o poveste ce s-a repetat – cu atît de neînsemnate variațiuni – în infinite reluări. Hadrian, el însuși predispus spre speculații, sîrguincios discipol al științelor transcendenței și mare amator de raționamente ingenioase, nu putea merge atît de departe cu înțelegerea, dar, fiindcă ținea foarte mult Ia Al Douăzeci și șaselea, îi găsea mereu circumstanțe acceptabile pentru el și pentru cei din preajmă. Niger nu putea călători în provinciile reci întrucît avea sensibilitatea unei flori și risca să înghețe acolo; Niger nu putea să ducă la bun sfîrșit o sarcină administrativă fiindcă aceeași sensibilitate îl împiedica să fie sever și să stîrpească din rădăcini impulsurile necugetate ale supușilor; Niger nu putea conduce o armată, nu putea face față unei serbări mai lungi, nu rezista decît puțin la cina la care era invitat¹, disprețuia petrecerile, orgiile, onorurile. La toate i se găseau scuze. Nu scuze, ci merite: Niger nu era un infirm incapabil de a se adapta la orice activitate, Niger era mai presus de fleacurile zilnice. Și, în afară de asta, Niger nici măcar nu era leneș – în cazul lui nu trebuia numit „otium“ visarea dulce; nici măcar obișnuita pierdere de vreme a oricărui locuitor al Romei, aproape indiferent de categorie socială, nu-i era caracteristică. Chiar dimpotrivă, favoritul împăratului părea tot timpul ocupat, era rar întîlnit pe la diferitele serbări publice, părăsea termele atunci cînd lumea bună încă nici măcar nu se sculase de dimineață, se dovedea de negăsit prin termopolii și cu atît mai greu se lăsa convins să accepte o invitație la petrecerea din casa vreunui demnitar. Era întotdeauna prins de treburi și sclavii plătiți de intriganți, ce nu-l slăbeau nici o clipă cu cît aveau mai puțin acces la el, povesteau ba că studiază în marea bibliotecă din vila familiei, ba că scrie el însuși la misteriosul manuscris despre care se colportau atîtea prin Roma, fără să-l fi văzut cineva cu adevărat, ba că se îndeletnicește cu vechile figuri de chihlimbar de pe uriașul pergament din camera special amenajată.

Totuși, în puținele ocazii cînd devenea accesibil, Niger nu poza într-un cărturar uscat și cu morgă, deși, dacă ar fi să dăm crezare renumelui ce-l aureola, nu era domeniu al științei unde cunoștințele să nu-i fie strălucite, putînd fi consultat în voie și dînd lecții oricărui specialist. Și conversația cu el era plăcută, Al Douăzeci și șaselea se alinta povestind anecdote spirituale despre faptele și obiectele cele mai concrete, amintind doar în treacăt, printre altele, cele mai subtile amănunte ale domeniului respectiv. Dar cine să sesizeze totul?

Unii spuneau că Niger nu se repetă niciodată fiindcă știe să-și regizeze foarte bine fiecare ieșire în public și, producîndu-se atît de rar, nu ajungea să plictisească. Alții îi puneau erudiția pe seama talentului de a canaliza discuțiile spre punctele ce-i conveneau mai mult, putîndu-se astfel pregăti în liniște într-o anumită direcție și etala, ca din întîmplare, povestea respectivă. Oricum, însă, oricine trebuia să-i recunoască șarmul, dar și subiectele de meditație pe care le oferea din belșug pentru mai tîrziu. Și chiar și cei mai neîncrezători dintre bărbații aflați de față se convingeau lesne că nu era deloc ușor să-l amăgești într-un domeniu unde să nu se simtă în largul lui. O fi existat un asemenea domeniu?

De multe ori, puzderia de curioși, bulucită la auzul veștii că Niger a onorat cu prezența sa o societate, rămînea dezamăgită de tăcerile-i plictisite și, în clipa cînd îl suspecta că doar mimează superioritatea relativ la tema tocmai pusă în discuție, se pomenea auzindu-l cum desființează cu o frază întreaga controversă la care asistase pînă atunci atît de placid. Scurtul raționament cădea exact, tăind ca un cuțit dintre cele mai fine, chiar dacă, în continuare, tînărul trecea fără nici o introducere la o observație despre o floare aflată în vaza din fața lui sau despre jocul norilor pe cer. Poate că Niger nu se arăta dispus să povestească vreodată și altceva decît și-a propus inițial, dar nici străin de subiectele ce se nășteau în cadrul conversației nu era.

Orice zvon colportat în jurul lui și adus la cunoștință împăratului era spulberat fără eforturi datorită aceluiași comportament copilăros al favoritului, comportament conținînd însă de fiecare dată atîtea perle.

– Antinous este cel mai frumos exemplar creat vreodată de zei, spunea suveranul, nici măcar Paris sau Alcibiade nu s-ar fi putut compara cu el. Herodes Atticus este înțelept și cult, așa cum, probabil, n-a fost altul la vîrsta lui. Știința nu l-a făcut nici cărpănos, nici acru. Dărnicia i-a rămas proverbială. însă Niger este o sinteză. Și, ca orice sinteză, el n-are vîrstă. Iar altă dată îl numea androgin, punea să i se mai lucreze un medalion și i-l trimitea. Drept mulțumire, Niger îi făcea plăcerea să apară punctual a doua zi la palat.

Dar poetul Aulus Gellius spunea despre Al Douăzeci și șaselea că ar fi un copil monstruos.

– Totul, zicea literatul, este anormal la acest om: se joacă întreaga zi ca un prunc, se alintă ca o curtezană, se distrează cu cele mai grave raționamente și, în general, face orice pe fondul unei cunoașteri ce depășește cu mult firescul. Ochii nu-i sînt obosiți de lecturi, pielea nu-i este galbenă de atîta stat printre manuscrise, mușchii nu-i sînt vlăguiți. Privirile-i cer dezmierdări și oricine s-ar grăbi să i le ofere. Dar el insinuează, o dată cu fiecare respirație, că totul, pînă și cele mai umane contacte, îi este cunoscut dinainte, că muritorii nu pot să-i dăruiască nimic nou, că îl plictisesc nesfîrșit. Este monstruos ca Ia o asemenea vîrstă să știi atîtea, însă e la fel de monstruos ca tot ce ai să nu-ți provoace nici un entuziasm.

Iar sofistul Favorius adăuga:

– Niger n-are vîrstă, n-are sex, n-are suferințe. Sau poate că are prea mult din fiecare?²