Oul de Aur (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Fiul lui Trei Cuțite nu și-a cîștigat nici măcar porecla în mod brusc. La început, convenția îi împiedica pe cei din jur să accepte într-un context atît de grav o adresare mai degrabă glumeață. însă, pe măsură ce cognomenul prindea consistență, și dispoziția celor din jurul bolnavului se modifica. Stereotipiile triumfară iarăși, traiul se acomodă noului făgaș. O ordine, chiar dacă puțin diferită, învinsese încă o dată și Caius II trebuia să se decidă a-și găsi rolul cel mai potrivit în scenariul zilnic pe cale de a se înfiripa. Nu era ușor: după ce în primele săptămîni rătăcise fără nici un rost prin casă, ferindu-se de oameni, sătul de orice aluzie compătimitoare, nedorind să rămînă decît cu sine, însă lovindu-se mereu de cîte o rudă sau de cîte un servitor, constată că unicul loc unde-și putea păzi gîndurile și intimitatea era în dormitor, făcîndu-se că doarme și determinîn- du-i, în felul acesta, pe cei din jur să nu-l deranjeze. Izbînda se dovedi cu două tăișuri: reușise să scape de cicăleli, dar patul devenise o necesitate și îl atrăgea tot mai mult. Dependent de așternut, Al Treizeci și unulea se simțea într-adevăr bolnav. Gîndurile i se întorceau în trecut, fireasca tendință de bilanț de dinaintea marii călătorii îi reactualiza fapte de mult uitate și, toate la un loc, îl umpleau de melancolie și de sentimentul nimicniciei. Amintirile îl înșelau adesea și refuzau să accepte tezele preconcepute. Tatăl ii apărea ca un personaj legendar, șe- zînd pe un trepied scund și cioplind figurine în lemn, Figurine ce prindeau uneori viață, readucînd în sufletul lui Caius II încîn- tarea și spaima copilului ce privea fascinat de sub o masă, unde s-a ascuns, în mijlocul unui decor imposibil de a mai fi identificat în întregime. O dată le-a întrebat pe Sapho și pe Olimpia în legătură cu acele imagini atît de timpurii, însă ochii celor două femei se umplură de lacrimi și în casa aceea, unde fiecare îl menaja cu atîta grijă pe aproapele său, Al Treizeci și unulea pricepu că nu mai are voie să pună în discuție amintiri apte de a redeschide răni vechi. Mai ales că nici răspunsurile n-au fost cele așteptate, ambele mame răspunzînd cu ochii privind fix în zare și relatînd amănunte total neinteresante pentru Caius Ii. Altceva ar fi vrut el să audă și, întrucît aceasta nu se întîmplă, se hotărî să-și creeze singur amintirile, nemaicerînd de atunci ajutor de la nimeni. Ca întotdeauna, căutînd într-o apă tulbure, reuși s-o facă și mai impenetrabilă. Alcătuirea unui trecut nou deveni astfel și un refugiu, însă și un leac. Omului căruia i s-a comunicat atît de abrupt că nu mai are de trăit decît cel mult cîțiva ani – în mod limpede nu prea mulți –, luîndu-i-se viitorul, trebuia să-și caute compensații în amintiri. După o călătorie pierdută în ceață, rătăcită în hățișul unui itinerar dezordonat, Caius II nu-și mai putea reactualiza decît anii de liniște călduță ai unui trai fără evenimente.

Întrucît știa că nu mai are timp să-și alcătuiască o viață adevărată, fiind sechestrat în casă de o armată de rude și de servitori însărcinați să-l menajeze cît mai mult, și deoarece au reușit să-l convingă și pe el că într-adevăr n-ar mai fi în stare de nici un efort, Celui de Al Treizeci și unulea nu-i rămîneau decît gîndurile. Acestea puteau zburda în voie. nesupravegheate de apropiații grijulii, neobligîndu-l să ducă o luptă inegală cu toți ai casei pentru cea mai mică derogare de la strictul program adecvat unui grav bolnav.

Caius II stătea ore întregi culcat pe spate, privind tavanul sau ținîndu-și ochii închiși. în felul acesta nu trebuia să repete la nesfîrșit că nu dorește nimic, că nu-l doare nimic și că nu se simte mai rău decît cu o săptămînă sau cu o zi în urmă. Văzîn- du-l că doarme mai tot timpul, cei din casă rămîneau în prag, neîndrăznind să-i tulbure odihna. Atîta somnolență, spunea fiecare, nu este în nici un caz ceva firesc: ea nu poate fi decît semnul unui spirit dispus să rămînă tot mai puțin în lumea oamenilor. Unii chiar prevesteau modul cum se va stinge Caius II: dormind mai mult, tot mai mult, pînă nu se va mai trezi deloc. Varianta fu repede acceptată și, după numărul orelor cît stătea muribundul cu ochii închiși, rudele, dar și medicii chemați de conveniență se întreceau în pronosticuri sumbre.

Cine să bănuiască dintre ei că Al Treizeci și unulea nu dormea? De atîta stat în pat, el nu mai era în stare să ațipească nici măcar noaptea. Dar călătoria într-un trecut imaginar îi devenise indispensabilă. Se împlinea un an de cînd își asumase amintirile cele mai fantastice și, fiind încredințat că nu îi mai sînt date decît puține luni, cel mult încă un an, pînă la sorocul prorocit de atîția ghicitori, frenezia trăirilor închipuite devenea tot mai nestăvilită, pe cît i se părea că trebuie să se apropie de sfîrșit.

Personajele trecutului deveniră de nerecunoscut în acest răstimp. Nici Trei Cuțite nu mai era de mult cel cunoscut din relatările Olimpiei și ale lui Sapho, nici propria-i copilărie nu se mai derula cum o știuse înainte de a cădea la pat. (N-ar fi exclus ca din aventurile imaginate de Al Treizeci și unulea să se fi născut o mare parte a biografiei postume a tatălui său, mai ales că, după scurtele perioade de ieșire din mrejele povestirilor, Caius II, este de crezut, a mai apucat să relateze în stînga și în dreapta întîmplări ale unor amintiri atît de străine celor din jur, însă imposibil de separat de el însuși din viața de dinaintea îmbolnăvirii.)

Caius II căuta cu fervoare figuri captivante și, de nu le găsea în amintire, le inventa și le dădea drumul să cutreiere libere anii propriei sale vieți. Și, chiar dacă eliberați de tirania voinței lui, eroii astfel zămisliți îi mai opuneau rezistență dorințelor și speranțelor, universul bolnavului se umplea de evenimente și-i dădea tot mai mult certitudinea că n-a făcut în zadar umbră pămîntului, că a încercat tot ce se putea încerca, că a folosit fiecare șansă ce i s-a ivit în cale, că n-a trecut indiferent sau prea timid pe lîngă atîtea femei frumoase, pe lîngă atîtea ispite. Nemaiavînd ce regreta, bolnavul se pregătea mult mai ușor să se despartă de viață: își „făcuse plinul¹¹. Plus că existența muritorilor nici nu este atît de atrăgătoare în toate aspectele ei: numeroase aventuri, reluate de la un moment pe care în realitate Caius Ii l-a considerat pentru totdeauna ratat fiindcă nu a îndrăznit să-l exploateze la timp sau pentru că l-a abordat într-un mod nepotrivit, se dovedeau miraje sterpe. Fiul lui Trei Cuțite era binecuvîntat cu rarul dar de a putea reface pas cu pas drumul parcurs și, la fel, de a putea încerca și celelalte brațe ale bifurcațiilor neexplorate. Cu oricîtă imaginație investea acele căi neumblate, cele mai multe dintre ele se dovedeau fundături, altele se sfîrșeau în rîpe înfricoșătoare sau la marginea unor ape de netrecut. Sigur, fiecare dintre aceste tentative de a investiga necunoscutul oferea numeroase aventuri, trecutul se umplea de viață, de mici victorii, de unele triumfuri chiar, dar reluarea se făcea de fiecare dată tot de la un punct străbătut și în realitate, de la un popas prin traiul searbăd atît de bine cunoscut. Cu vremea, bolnavului îi trebuiau mereu mai multe eforturi de voință spre a se abate de la ceea ce a fost: priveliștile fanteziei erau extraordinare, însă nu reprezentau decît mici ocolișuri de la calea bătută cu propriii lui pași.

Caius II se bucura de favoarea unică de a ști și „cum ar fi fost dacă aș fi făcut și lucrul acela”. El devenise unul dintre privilegiații care nu aveau ce să-și reproșeze în viață, orice moment întîrziat din lașitate sau nepricepere fiind reluat, verificat și epuizat în dezamăgire. Al Treizeci și unulea trebuia să ajungă încetul cu încetul la concluzia că nu a pierdut nimic, că totul s-a întîmplat în viața sa așa cum ar fi trebuit să se întîmple, că a înhățat tot ce i-a fost îngăduit de zei, ținînd de naivitatea omenească să crezi că ai putea acapara mai mult. îi trebuiră luni multe pentru a învăța atîta lucru și, după un an și jumătate de stat la pat, într-o bună dimineață se hotărî să-și reia traiul de dinainte. Ceea ce-l reținea nu erau protestele vehemente ale rudelor și domesticilor, ceea ce-l mai ținea la pat, chiar și după ce decizia a fost luată și anunțată tuturor, fu că nu și-a terminat cugetările, că nu-i era încă limpede dacă numai lui i se potrivea concluzia la care a ajuns sau dacă ea reprezenta un adevăr valabil pentru toți muritorii.

Însă nu mai avea răbdare să stea culcat și să întoarcă raționamente generale pe toate fețele. Oamenii din jur păreau preocupați, plini de inițiative mărunte, disperați că unul dintre micile lor planuri ar putea să nu se îndeplinească întocmai, înseamnă că ei n-au reușit încă să afle că posibilitățile lor de alegere sînt atît de neînsemnate, își spuse Caius II și-și luă pe el hainele cele mai bune, grăbindu-se să plece în oraș înainte de a apuca rudele să adune și întăriri în tentativele lor disperate de a-l reține în camera suferinței.

Al Treizeci și unulea făcu, într-adevăr, cu greu față primei sale zile de revenire în for. Lunile de stat în casă și de lenevit în pat îi gălbejiseră pielea, însă îl făceau, în special, să amețească după fiecare pas parcurs. Trebuind să se oprească tot mai des, sclavii, trimiși de neamuri să-l supravegheze, se grăbeau de fiecare dată să-l sprijine. Nimeni n-ar fi putut spune că vestitul muribund s-a însănătoșit brusc, mult mai degrabă, toți trecătorii recunoșteau în ei bolnavul incurabil desăvîrșit.

În for nu se schimbase nimic: realitatea continua să rămînă un ecran al amintirilor. Iar trecutul era mai supus decît prezentul: în jocul cu cele ce s-au petrecut, Caius II învățase să trișeze, să forțeze evenimentele să se subordoneze unor dorințe, în timp ce uitarea voită desăvîrșea preferința sentimentelor. Prezentul i se părea, dimpotrivă, răuvoitor, infailibil ca destinul unei tragedii elene, cerînd mereu noi și noi sacrificii. Al Treizeci și unulea se simțea de parcă s-ar fi sculat dintr-un așternut cald spre a ieși gol în frigul de afară. Primul impuls ce-l năpădi fu acela de a se întoarce în pat și de a trage pătura mai mult sau mai puțin trucată a trecutului peste el. însă, în același timp, anul de lîncezeală îi fusese mai mult decît suficient și simplul fapt de a se gîndi la a reveni la o asemenea viață îi

producea grețuri. în fond, fiul lui Trei Cufite, știind prea bine că va muri foarte curînd, că și-a depășit și așa sorocul, că, viitorul fiindu-i în întregime interzis, neavînd, spre deosebire de alții, ce risca, hotărî să se retragă într-unul dintre domeniile familiei, unde să-și trăiască ultimele zile așa cum dorea, interzicîndu-le cu desăvLșire rudelor și sclavilor de a-l compătimi în vreun fel. Atunci pîlpîi în el pentru prima oară ideea că tot restul este un dar al Cerului și că trebuie trăit ca atare.

Așa se făcu, apoi, ca, după nici două săptămîni de viață în aer liber, de plimbări tot mai lungi și de mîncare proaspătă, să se pomenească la fel de sănătos ca în ziua aceea nefericită cînd, fără nici o presimțire, se aflase osîndit la moarte. Sentința ghicitorilor fusese clară, prea se potriviseră spusele fiecăruia dintre ei, în privința aceasta Caius II nu-și făcea iluzii, însă probabil că, asemenea unor condamnați ce așteaptă mai mult de- cît alți nefericiți gîdele, și în cazul lui zeii hotărîseră o amînare a execuției. Așa credea Al Treizeci și unulea. în schimb, cei apropiați își ziceau că, dată fiind culoarea tot mai bună a muribundului, probabil că nemuritorii s-or fi răzgîndit, hotărînd ca moartea să nu-i vină prin boală, ci prin violență. Era, desigur, doar o modificare de procedură și rudele erau tot mai încredințate de aceasta cu cît, după o jumătate de lună petrecută la țară, Caius II, părînd perfect sănătos, reveni la Roma, hotărît ca, în puținul timp ce-i mai era hărăzit, să-i smulgă vieții cît mai multe satisfacții.

„Dacă tot trebuie să mor în curînd, atunci măcar să nu-mi irosesc și ultimele zile“, îi convinse pe ai săi și plecă în căutarea vechilor lui prieteni. Care într-un an se schimbaseră cu totul: cîțiva se retrăseseră în provincii, se întîlniseră cu unul sau cu altul dintre numeroșii uzurpatori și le împărtășiseră soarta, alții rămăseseră în capitală, dar se entuziasmau pentru subiecte total diferite decît cele ce-i înfierbîntaseră înainte. Ceea ce conservase memoria lui Caius II se devalorizase în mare parte, altele deveniseră numele și temele la modă. Pînă și în piața unde se întîlneau de obicei, între timp, în locul cadranului solar fusese instalat un ceasornic cu apă. Și numele dregătorilor importanți era altul, și numele împăraților uzurpatori din provincii se schimbase. Singur Gallienus, fiul nefericitului Valerianus, rămăsese același, augustul părîndu-i-se pentru prima oară Celui de Al Treizeci și unulea un reper sigur al vieții țării și al lumii întregi.

Cîteva zile, Caius II, dispus la orice, nu găsi nici un domeniu spre a-și cheltui nemăsurata libertate a celui ce nu mai are nimic de pierdut. La un moment dat se hotărî să plece în Campania, unde savantul favorit al împăratului, Plotin, mai nădăjduia să reînvie cetatea ideală a lui Platon. Augustul îi dărui un oraș în ruine, dar senatul – în loc să se ocupe de treburile serioase ale țării – își impuse autoritatea opunîndu-se acestui proiect. Totuși filosoful – și mai ales elevii lui – mai sperau la materializarea visului lor. Plotin trecuse – între timp – de cîteva ori prin starea de comuniune cu zeitatea și Al Treizeci și unulea dori să-l vadă spre a cunoaște cu o clipă mai devreme ceea ce își imagina el că ar reprezenta una dintre posibilitățile despărțirii sufletului de trup. însă Plotin era pentru contemporani un personaj straniu, ce desigur că va intra mai devreme sau mai tîrziu în rîndurile nemuritorilor, exercițiile sale de extaz, de ubicuitate sau de ieșire din timp nefiind decît etapele unui antrenament spre veșnicie. Poate că de aceea se temuse și senatul de a-i da cetatea: o nouă Cretonă și un nou Pythagora ar fi putut însemna o nouă formă de stăpînire a lumii pămîntești. Opunîndu-se de data asta împăratului, senatul nu făcea decît să-l apere.

Tot comentînd toate acestea, deși subiectul părea depășit pentru foștii lui prieteni, Caius II hotărî să plece în căutarea lui Plotin. Dar nu reuși să facă nici primul pas în acest sens cînd află că, trezit din aparenta-i moleșeală, Gallienus pleca în nord spre a-l înfrînge din nou pe un uzurpator, pe un oarecare Aureolus, comandantul legiunilor staționate pe Istrul superior și proclamat împărat de către armata pe care o comanda. Asimilați cu cei „Treizeci de tirani ai Atenei”, nenumărații pretendenți declarați la tronul lui Gallienus fuseseră numiți și ei cei „Treizeci de tirani”, chit că aceștia nici n-au acționat împreună. nici nu se cunoșteau cei mai mulți între ei, nici măcar n-au fost chiar treizeci, ci ceva mai puțini. Dacă n-au fost încă treizeci, înseamnă că vor veni și alții pînă la completarea cifrei, își spunea Caius II, încredințat că istoria se repetă mereu pînă în cele mai caracteristice amănunte. Iar dacă vor mai veni și alții gata de a încerca să uzurpe tronul Iui Gallienus, înseamnă că acesta se va menține cel puțin pînă la împlinirea cifrei celor ce vor încerca să-i ia locul. Multă sau puțină vreme încă, asta pentru Al Treizeci și unulea, posesorul unui buget atît de subțire de timp, era totuna. Principalul era că avea impresia că zeii i-au anticipat cu precizie cine va fi învingătorul, de partea cui merita să te pui. în afară de asta, încă de pe cînd revenise în viața publică, el, Caius II, așa cum am mai spus, recunoscuse din prima clipă că unicul reper sigur al imperiului era tocmai împăratul. Iar împăratul se numea Gallienus. De aceea fiul lui Trei Cuțite s-ar fi mirat profund dacă I-ar fi făcut cineva oportunist fiindcă s-a repezit să sară în sprijinul unui învingător sigur: pentru el, victoriosul era și purtătorul dreptății și al adevărului – el fiind simbolul continuității.

De cîți ani, de cîte generații n-a mai domnit un împărat cincisprezece ani? Romanii, lumea toată, se obișnuiseră pînă și cu efigia de pe monede. Gallienus reprezenta stabilitatea; uzurpatorii anarhia. Gallienus era crud cu învinșii de la fruntariile lumii romane, însă la Roma groaznicele măceluri legendare ale lui Caligula sau Nero păreau imposibile. Trecînd de partea lui Gallienus, Caius II spera să cucerească un loc în Pantheonul eroilor, după ce plăcerile pămîntene îi vor fi atît de curînd luate.

Împăratul nu-l așteptă să se decidă. Gallienus, atît de preocupat de bucuriile Romei, știa să fie și foarte hotărît, atunci cînd împrejurările i-o cereau. Pînă să ajungă Al Treizeci și unulea din urmă legiunile, acestea se loviseră de acum de armata lui Aureolus, o azvîrliră peste fluviul Pad și o înconjurară în jurul Milanului. Tînărul candidat la fapte de eroism sosise atunci cînd uzurpatorul retan părea să-și trăiască ultimele zvîrcoliri între zidurile unei cetăți asediate. Era o chestiune de zile, cel mult de săptămîni, ca Aureolus să fie nevoit să se predea. Omul nu mai

avea nici alimente, nici armată. Dar Caius Ii nu putea să aștepte. Dacă va muri înainte de a avea timp să-și dovedească bărbăția? Era o eventualitate ce-i înnebunea. Reuși să ajungă în imediata apropiere a împăratului și-l sîcîia pe acesta necontenit, rugîn- du-l să-i dea un pilc de oameni cu care el, Caius 11, va cuceri Milanul. Ca să-și convingă suveranul că nu se laudă de pomană, pornea călare ziua, în amiaza mare, spre zidurile cetății, își cabra calul și-și agita sabia primită de la tatăl său la Philadelphia. între timp, profera cele mai groaznice jigniri la adresa celor asediați. Cîteodată nu-i răspundea nimeni și el răgușea de cit țipa, altă dată era întîmpinat cu un nor de săgeți. Era o minune cum de nu-l nimereau, spuneau legionarii lui Gallienus, admirînd fascinați curajul irațional al celui ce-și striga batjocurile fără a-i păsa de primejdii. Dar Al Treizeci și unulea știa prea bine că n-avea de ce se teme: nu ultimii credincioși ai lui Aureolus vor fi cei ce-i vor hotărî moartea – viața lui era de mult luată de zei, doar ei mai puteau dispune de ea și bietele săgeți aruncate din spatele zidurilor erau neputincioase fără consensul vechii sale condamnări.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.