Palimpsestul de poveşti

Self Help

„Se simţea uşurat să fie din nou printre ruşi. Asta n-avea nimic de-a face cu mintea, nici măcar cu inima, ci cu sufletul său: ca un soi de aliniere, de îmbinare a pieselor într-un mozaic. Se uită pe ceasul aflat pe perete deasupra uşilor maro ale liftului. Pierduse două ore cu întârzierile. Însă panica de la Londra cedase locul unei nerăbdări calme, unei grabe calculate. Urmau cozile la viză şi la paşaport. Urma tocmeala obişnuită cu şoferul de taxi, asta dacă nu se hotăra de la început să accepte preţul pentru turişti. Şi apoi urma traficul de pe Moskovski…”

Încununat cu Premiul „Goeffrey Faber” şi nominalizat la „Man Booker”, „Self Help” este o poveste de o frumuseţe stranie, despre dragoste şi loialitate, pierderi şi dezvăluiri şi despre moştenirea distrugătoare a minciunii.

„Acest palimpsest de poveşti care se desfăşoară între Londra şi Sankt Petersburg are elementele unui thriller: descoperirea unui cadavru în primul capitol, un traficant de droguri periculos şi un fiu abandonat care ridică pretenţii la moştenirea familiei, deşi este în primul rând un roman de idei”, scria cronicarul de la „The New Yorker”.

O familie împrăştiată în patru oraşe, o scrisoare misterioasă, o moarte neaşteptată: „Self Help” are toate ingredientele unui thriller, dar este mai mult decât atât. În căutarea adevărului ascuns cu mult timp în urmă, pornim în rescrierea cronicii familiei Glover, din perspectiva fiecărui membru: Maria şi soţul ei, Nicholas, gemenii Gabriel şi Isabella, Arcadi, fiul abandonat. Rezultatul este un roman ca o păpuşă rusească. Fiecare poveste ascunde o alta şi fiecare descoperire conduce la un nou mister.

Edward Docx s-a născut în nordul Angliei şi a copilărit în Manchester şi Londra. Şi-a început cariera de scriitor profesionist lucrând pentru diverse ziare naţionale. A scris pentru „The Time”, „The Telegraph”, „The Guardian”, „Vogue” şi „The Independent”. „Îndemânarea lui Docx în evocarea atmosferei unui oraş este aproape dickensiană… Talentul său de povestitor este remarcabil”, scria în „The Guardian”.

Docx schimbă decorul şi planurile temporale cu puterea calmă, divină a unui romancier victorian. Londra, New York-ul şi Parisul sunt aduse în faţa cititorului într-o desfăşurare cinematografică, dar inima pulsândă a cărţii este Sankt Petersburgul, atât cu zidurile sale coşcovite, dar şi cu Palatul de Iarnă, cu dependenţii de droguri, cu muzicienii şi mafia sa.

Ce s-a pierdut

Autoarea volumului, Catherine O’Flynn, îşi valorifică în acest roman de debut experienţa ca director adjunct al unui magazin de muzică, dar şi amintirile din copilăria în care a ajutat pe lângă magazinul de dulciuri al părinţilor. Deşi a debutat în literatură relativ târziu, la 37 de ani, ea a reuşit să se impună în topul criticilor, primind cronici elogioase şi mai multe nominalizări concretizate în mai multe premii literare: „Jelf Group”, prestigiosul „Costa Book” şi titlul de cel mai bun scriitor debutant la „The British Book Award”.

La 10 ani, Kate Meaney este deja un detectiv conştiincios şi curajos, urmărind potenţialii infractori în Birminghamul anilor ’80. Spaţiul de supraveghere preferat devine mall-ul recent construit, „Green Oaks”, un loc al pierzaniei, unde se trăieşte artificial, pasiv, în virtutea consumului, printre reduceri de preţ şi cărucioare de cumpărături. Aici se vor întâlni, 20 de ani mai târziu, Kurt, paznicul singuratic care alege numai turele de noapte, şi Lisa, o tânără care încearcă să se ascundă de haosul vieţii personale prin muncă într-un post ingrat la magazinul de muzică. Cei doi ajung să străbată împreună culoarele întortocheate şi ascunse ale mall-ului, pe urmele unei fetiţe ce s-a pierdut, zărită într-o noapte de Kurt pe monitoarele de supraveghere. Niciunul dintre ei, însă, nu şi-ar fi putut imagina ceea ce urmau să descopere…

„Niciodată nu am gândit la fel ca ceilalţi oameni. Din cauza asta îmi era greu la şcoală. Oamenii spun despre cei urmăriţi că sunt victime sau vorbesc despre vânător şi pradă. Eu nu aşa văd lucrurile… Când urmăreşti pe cineva, nu ai niciun fel de control asupra direcţiei în care se îndreaptă. Ei pot face tot ce doresc, iar tu nu poţi decât să stai în umbră şi să priveşti. E o senzaţie de lipsă de putere. Dar când cineva te urmăreşte, tu eşti cel aflat la conducere. Dacă tu te mişti, şi el se mişcă. Aţi fost vreodată urmăriţi în felul acesta? Cunoaşteţi senzaţia aceea?”

Educaţie libertină

Cu accente din parfumul lui Suskind, romanul de debut al lui Jean Baptiste Del Amo este o revelaţie literară şi olfactivă în acelaşi timp, un roman pesimist, noir, excesiv, care va bântui nările cititorilor mult timp după ce vor fi închis cartea.

Un titlu cu rezonanţe flaubertiene, cu trimiteri subtile la Sade şi la Proust, volumul spune povestea lui Gaspard, fiul unui porcar ajuns în Oraşul Luminilor pentru a scăpa de mizeria şi deznădejdea de acasă. În fresca barocă şi haotică a Parisului prerevoluţionar, destinul lui Gaspard se intersectează cu cel al contelui Etienne de V, care-l introduce în cercurile înaltei burghezii franceze şi-i devine iubit. Această pasiune minuţioasă, acest estetism savant, complex în detalii, dar natural în redare, ies în evidenţă încă din primele pagini ale cărţii. „Iată un Paris descris magistral, în care violul şi crima se întâmplă la fiecare colţ de stradă. Cu indiferenţă. Şi într-o duhoare inumană. Aceste mirosuri dezgustătoare joacă rolul principal şi dau întreaga forţă romanului”, scria François Busnel, în „L’Express”, iar Bernard Pivot comenta în „Journal du Dimanche”: „E nevoie de mult talent pentru a seduce privirile cititorilor şi, în acelaşi timp, a-i face să-şi ţină respiraţia din cauza mirosului”.

„E o persoană lipsită de virtuţi şi de conştiinţă. Un libertin, un ateu. Îşi bate joc de orice, nu are nimic de-a face cu convenţiile, râde de morală. Doreşte ambele sexe. E un epicurean depravat, un nenorocit obscen. Să nu mai vorbim de căsătoriile destrămate din cauza lui, pentru simpla plăcere a jocului seducţiei. E neruşinat şi îndrăzneţ, hoinar şi desfrânat. Reputaţia îi e bine cunoscută. Mamele îşi previn fiicele, temându-se să nu pice în capcană. Există suspiciuni cum că doamnele ar fi ajuns să se ucidă pentru el. După ce le-a purtat pe culmile extazului în amor, dintr-odată le dispreţuieşte căci doar voluptatea îl aţâţă. Se zvoneşte că ar fi pervertit nişte călugăriţe şi că ar fi făcut multe alte femei să ia calea călugăriei. E periculos, lipsit de scrupule”. Aşa sunt prezentaţi Etienne de V şi ciudata lui fascinaţie.

Jean Baptiste Del Amo a impresionat criticii prin bogăţia scriiturii şi prin descrierile sale care lasă să se întrevadă pasiunea pentru Marcel Proust sau Gabrielle Wittkop. Del Amo iubeşte imaginile tari, în stilul lui Damien Hirst, şi mărturiseşte într-un interviu că vrea să scrie cărţi „dure, noir şi estetice”. Autorul ştie foarte bine să creeze ambianţe şi să descrie locurile pe care le traversăm în timpul lecturii.

De n-ar fi, nu s-ar povesti…

Zâna Zorilor

E cale lungă şi primejdioasă până în regatul Zânei Zorilor, acolo unde cerul se lasă pe pământ şi stele stau de vorbă cu florile. Dar Petru, mezinul Împăratului care râde cu un ochi şi plânge cu celălalt, e hotărât să plece până acolo şi să aducă apa din fântâna Zânei pentru a reda vederea părintelui său. Va trece el cu brio prin pădurile Vântoaselor şi prin ţinuturile ba îngheţate, ba dogoritoare de la marginea lumii? Veţi afla dacă îl însoţiţi, alături de cei mici, în minunata poveste a lui Ioan Slavici, publicată întâia oară în 1872 şi transpusă acum în desene minuţioase, pline de fantezie şi culoare, cu costume de influenţă populară, cu ii, fote, cojoace frumos împodobite, de Mădălina Andronic.

Făt-Frumos din lacrimă

„În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca Miazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”.

Dacă e adevărat ce spune lumea, că pentru Feţii-Frumoşi vremea nu vremuieşte, atunci poate că şi astăzi Făt-Frumos din lacrimă luptă cu Muma-Pădurii şi se însoară cu bălaia Ileana, se face frate de cruce cu împăratul vecin şi i-o aduce drept mireasă pe fata Genarului, călăreşte cai cu şapte inimi sau doineşte din fluier prin codri şi văi. Şi multe alte peripeţii şi minuni cunoaşte feciorul născut din lacrimă, dar nimeni nu le povesteşte mai grăitor decât Mihai Eminescu într-una dintre cele mai frumoase poveşti din literatura română.

„Uneori, o pată de culoare îmi sugerează un personaj. Linia vine în completare, rareori pornesc de la ea… Inspiraţii? Un sunet, o pată de culoare, o textură, un chip”, mărturiseşte arhitecta Nura El-Sayed, mai nou, grafician. Ea ilustrează cu un talent remarcabil cărţi, basme, lumi.

Povestea lui Harap-Alb

Într-o vreme când nu existau nici autostrăzi, nici avioane, iar caii puteau zbura ca vântul şi ca gândul dintr-o împărăţie în alta, un tânăr fecior de crai pleacă în lume să-i urmeze la tron unchiului său, Împăratul Verde. Drumul e lung şi plin de primejdii, dar fiul de crai are ajutoare dintre cele mai neobişnuite: Crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă sau Păsări-Lăţi-Lungilă.

Un basm scris de Ion Creangă se recunoaşte de la o poştă, iar povestea lui Harap-Alb nu este o excepţie. Publicată în 1877 de scriitorul din Humuleşti, „Aventurile lui Harap-Alb” încântă şi azi prin farmec şi frumos.

Cristinei Radu i-au plăcut întotdeauna poveştile. De mică, desenul i s-a părut un complement necesar în încercarea de revrăjire a lumii. Acum, în acest volum, priveşte cartea pentru copii ca pe un domeniu privilegiat de redefinire a Frumosului şi totodată ca pe un mijloc de a oferi modele alternative pentru imaginarul copiilor de azi. Desenele din această carte sunt pline de culoare şi de inventivitate, împletind lumea fantasticului cu basmele româneşti.