Când 80% dintre români cred că direcţia în care se îndreaptă ţara este greşită, iar încrederea în instituţiile politice, de-a valma, nici măcar nu depăşeşte 20%, încotro ne îndreptăm? Mişcările sociale riscă să se radicalizeze, mai ales dacă reacţia politicienilor, şi mai ales a preşedintelui, nu ţine cont de contextul social şi economic. Comparaţia cu anii 1999-2000 este aproape naturală. După datele Barometrului de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă din aceea perioadă în noiembrie 1999, în plină criză economică, când atingea cea mai mare cotă, şi în condiţiile erodării masive a guvernării CDR-PD-UDMR, direcţia era greşită pentru 69% dintre respondenţi, iar în 2000, un an electoral agitat, se plafona la 66%. Iar niciodată după 1990 instituţia prezidenţială nu s-a aflat la cote de încredere atât de joase, mai joase chiar decât cele 19% pe care instituţia le atingea în noiembrie 2000, dar înaintea alegerilor prezidenţiale, şi nu la nouă luni de la începerea unui nou mandat.
Toate acestea ne avertizează: votul nu e totul. Votul nu poate legitima decât superficial şi pentru o perioadă scurtă. Căci votul este o consecinţă a culturii democratice, şi nu o condiţie a acesteia. Când democraţia nu este asumată de majoritatea cetăţenilor, votul nu-şi poate depăşi rolul de simplă armă politicianistă. Iar politicianismul nu asigură stabilitate. O dovedeşte cu prisosinţă istoria interbelică românească. Dar s-ar putea la fel de bine s-o dovedească şi perioada actuală. Căci alegerile româneşti, cu permanenta obsesie a fraudei electorale, au minat încrederea în autorităţi. Pe un asemenea fundal, în 2000, PRM devenea peste noapte alternativa la partidele-sistem. Iar situaţia s-ar putea repeta.
Că votul nu contează o demonstrează şi peripeţiile Legii pensiilor. Imaginea Parlamentului, şi aşa critică, va fi probabil marcată pentru decenii de suspiciunile privind votul din 15 septembrie 2010 la Legea pensiilor. Prezumţia de nevinovăţie funcţionează şi în cazul Robertei Anastase, aşa cum a funcţionat şi în cazul lui Adrian Năstase sau al lui Sorin Ovidiu Vîntu. Doar că în această chestiune nu mai contează vinovăţiile personale. Căci fie că a fost sau nu, imaginarul popular va reţine doar frauda. Oricare va fi sentinţa Curţii Constituţionale, nu persoanele sau partidele, ci cea mai importantă instituţie a democraţiei reprezentative va avea de suferit.
Soarta democraţiei care, până la proba contrară, depinde de cea a Parlamentului reprezenta un motiv suficient pentru ca preşedintele României – mai ales când cota de încredere în instituţia pe care o reprezintă e atât de scăzută – să nu trateze cu uşurinţă suspiciunea privind nerespectarea cadrului constituţional prevăzut de articolul 76 din Legea fundamentală care indică fără nicio ambiguitate procedurală că „legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere”. Cu atât mai mult cu cât articolul 80 al aceleiaşi Constituţii, la alineatul al doilea, enunţă destul de clar că „preşedintele României veghează (s. n.) la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”. Ba mai mult, „în acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Refuzând să medieze conflictele, reacţionând emoţional la critică sau injurii, preşedintele, singura instituţie care rezista altădată furtunilor politice, nu mai poate fi o pavăză în faţa radicalismelor de toate felurile. Şi dacă radicalismul sindical e benign, cel politic, care se nutreşte din situaţii de criză, poate deveni malign.
