Există momente când politica nu mai poate fi analizată electoral, ci structural; nu ca un concurs de popularitate, ci ca un test de supraviețuire instituțională. România intră în 2026 exact în acest moment. Fiecare partid este confruntat cu întrebarea fundamentală: „suntem o instituție sau un accident electoral?”. Iar răspunsul trebuie dat rapid, într-o lume dominată de policrize, permacriză și populism. Partidele care nu se reinventează vor descoperi că nu adversarii le înfrâng, ci irelevanța.
I. Cine se reformează? Cine se evaporă? Anatomia unui an decisiv
PNL intră în 2026 între tentația rutinei tăierii deficitului și obligația modernizării; are infrastructură și istorie, dar îi lipsește narativul; are lideri, dar are deficit de identitate; are administrație, dar are puțină viziune și are tensiuni interne în creștere. Dacă liberalii nu trec de la gestiune la strategie, de la conservare la direcție, riscă exact ce riscă Republicanii americani prin fracturare: pierderea sensului. Săgeată liberală va arăta în jos, nu în sus.
PSD se află în poziția paradoxală a celui mai puternic partid al coaliției și, simultan, a celui mai expus (liberalii îl pot schimba pe Bolojan, dar Psd e o țintă în sine). Stabilitatea este atu-ul și capcana sa: un partid care poate conduce România prin turbulențe, dar care trebuie să evite transformarea în copia opoziției. Fără un update doctrinar pe bune și întoarcerea la seriozitatea istorică, PSD riscă să fie mare, dar în sensul de cel mai mare partid mic, partenerul junior al Aur în viitor.
UDMR rămâne laboratorul de predictibilitate al politicii românești; este singura formațiune cu identitate coerentă, disciplină organizațională și profesionalism, la pachet. Provocarea nu este supraviețuirea, ci extinderea relevanței dincolo de bazinul tradițional; oportunitatea este rolul de pivot administrativ și model de funcționare într-o Românie politică haotică.
USR e mai performant la Guvernare ca scurta tura trecută, are electorat educat, potențial urban, energie anti-sistem, dar îi lipsesc victoriile de politici publice. Riscă să piardă Sens, la propriu și la figurat, și să reajungă în situația în care se luptă cu Psd și Pnl doar pe războaie culturale în coaliție, nu pe victorii ministeriale, arătând ca e mai bun, nu doar ca ceilalți sunt mai răi. Spre diferență de Pnl și Psd au un lider care înțelege comunicarea politică și o aplica coerent.
AUR este între plafonare și maturizare; are energie electorală, mobilizare, instincte populare ca să nu zicem mai mereu populiste, dar nu are infrastructura politică a unei opoziții responsabile; îi lipsesc încă elitele profesionale; politicile alternative; disciplina comunicării. AUR a început profesionalizarea și extinderea rândurilor sale dar liderul său nu se grăbește cu maturizarea și acest din urmă aspect e marele noroc al Coaliției de guvernare.
II. Popular, nu Populist: rețeta pentru 2026
România are un deficit structural de politică populară— orientată către oameni, dar ancorată în soluții. Popular înseamnă pragmatic; explicativ; calm; concentrat pe rezultate; conectat la realitățile sociale, nu doar la emoțiile momentului. Populismul, în schimb, este o reacție, nu o direcție; produce zgomot, nu progres; creează dependență, nu încredere; arde voturi rapid și construiește instituții încet.
Rețeta funcțională este una simplă: ton moderat și empatic; soluții aplicate, nu promisiuni absolute; leadership bazat pe disciplină și claritate, nu pe indignare teatrală; comunicare centrată pe „aici este planul”, nu pe „uitați-vă la ceilalți cât sunt de răi”; guvernare orientată spre livrare predictibilă. Popularitatea reală vine din prezență, performanță și predictibilitate. România are nevoie de politică inteligentă, nu isterică; matură, nu revanșardă; orientată spre rezultate, nu spre ranchiună. AUR ar câștiga mult dacă ar migra spre „popular, nu populist”; USR la fel; iar partidele mari trebuie să recupereze acest spațiu pierdut în ultimii ani.
III. Reforma partidului sau „Pa pe bune”: lecțiile internaționale
Democrațiile occidentale au înțeles că partidele sunt fragile dacă nu își creează ecosistemele de gândire. Niciun partid american major nu funcționează fără un think tank; niciun partid german fără fundație politică; niciun partid japonez fără suportul corporativ-instituțional al centrelor de politici publice.
SUA oferă modelul cel mai clar: Republicanii au Heritage, American Enterprise Institute, Hoover; Democrații au Brookings, Center for American Progress, Urban Institute. Ideile nu sunt generate în sediile de partid, ci în laboratoarele intelectuale; partidele implementează, nu inventează; politica devine produs al expertizei, nu al improvizației.
Europa oferă modelul instituțional: în Germania, fundațiile Konrad Adenauer, Friedrich Ebert, Friedrich Naumann, Heinrich Böll sunt motoare de leadership și doctrină; în UK, Labour s-a reinventat profund cu ajutorul rețelelor de think tank-uri din zona progresistă; conservatorii au investit masiv în reforma intelectuală timp de decenii.
Japonia oferă modelul de profesionalism; partidele sunt ancorate într-un ecosistem de institute de politici publice, think tank-uri corporative, structuri consultative; nu există decizii fără analiză; nu există lideri fără formare; nu există spontaneitate instituțională.
România nu are nimic comparabil; partidele trăiesc din instinct, nu din analiză; din emoție, nu din structură; din comunicare, nu din gândire. Fără think tank-uri doctrinare, fundații politice active, institute de leadership și politici publice, Romania nu poate obține “spontan” ceea ce Occidentul construiește de decenii: partide ca instituții durabile, nu partide ca vehicule electorale. 2026 este anul în care partidele românești trebuie să decidă: își construiesc laboratorul propriu de idei, leadership și strategie; sau aleg drumul scurt spre irelevanță.
IV. Putere vs. opoziție: România câștigă din ambele, dacă sunt inteligente
Sistemele politice moderne câștigă nu doar din guvernări bune, ci și din opoziții bune. O putere inteligentă e stimulată de o opoziție profesionistă; o opoziție inteligentă obligă puterea la performanță; împreună creează un stat adult.
România are nevoie de: la guvernare, profesionalizare accelerată; strategie economică clară; reformă administrativă; comunicare predictibilă; leadership de criză calibrat la policriză și permacriză; în opoziție, shadow cabinet; politici alternative; structură; experți; comunicare responsabilă. Fără acest dublu pilon, România rămâne în ciclul toxic al improvizației: guverne care reacționează, opoziții care urlă, instituții care se erodează, cetățeni care obosesc.
Concluzie este ca în 2026, testul nu este electoral; este intelectual. România intră în anul în care partidele vor fi testate nu doar la urne, ci în capacitatea lor de a deveni instituții. Lumea se mișcă prea repede pentru improvizație politică; prea brutal pentru narative naive; prea complex pentru lideri care citesc lumea doar prin sondaje. 2026 este testul final: cine se reformează, rămâne; cine nu, se evaporă. Partidele românești trebuie să înțeleagă că adevărata bătălie nu este pentru vot, ci pentru viitor. Nu poți guverna modernitatea cu instinctele tranziției; nu poți gestiona policriza cu mentalități din 2004; nu poți inspira o țară obosită fără proiect, disciplină, structură și curajul de a spune adevărul.
România are nevoie de partide populare, nu populiste; inteligente, nu isterice; profesioniste, nu reacționale; de lideri care știu că puterea reală vine din reformă și competență, nu din gălăgie. Dacă acest arc de maturizare începe în 2026, România are șansa unui nou ciclu de modernizare. Dacă nu, vom continua marșul spre irelevanță, cu partide care strigă, dar nu mai contează.În final, rămâne întrebarea: cine are curajul să se reformeze acum, și cine va realiza prea târziu că s-a evaporat?!
autorul crediteaza sistemul…