În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Seiful
I
La început a avut banii. O sumă considerabilă: monede de tot felul, cu chipuri de regi, împăraţi vulturi, steme, hîrtiile cu efigiile aceloraşi bărbaţi şi femei şi cu încă alte chipuri, desene sau locuri. Unele monede nu se mai foloseau demult, dar erau valoroase prin metalul pe care erau imprimate, altele, noi-nouţe, străluceau, aruncînd scîntei. Îi plăcea să le privească mai mult decît bancnotele – metalul da mai degrabă senzaţia de tezaur. Cu toate acestea, nu se poate spune despre Gough că ar fi fost un avar de soiul celor zugrăviţi în romane. El prefera doar să ştie că are aceste monede şi aceste hîrtii, că banii ce-i stăpînea pot să-i satisfacă o mulţime întreagă de servicii şi să-i îngăduie unele capricii. Şi şi le îngăduia.
Apoi s-a pus problema cum să-i păstreze. Banii săi erau siguri şi de toate felurile. Cei care nu erau de aur purtau desenele unor state ce n-au cunoscut inflaţia. Şi erau mulţi. Atît de mulţi încă nu mai dorea alţii. De aceea nu avea nevoie să-i speculeze sau să-i bage în acţiuni ori în alte investiţii. Îi ajungeau.
Nu-şi bătea capul cu probleme de circulaţie a valorilor şi nu avea încredere în bănci. Voia să-şi trăiască viaţa, să se bucure de tot ceea ce poate ea să-i ofere şi nu dorea să fie deranjat. Cu nimic: nici cu o cădere de bursă, nici cu un crah bancar, nici cu alt soi de faliment.
Aşa că a fost sfătuit – şi a ajuns şi singur la idee – că are nevoie de un seif, de un loc sigur unde să-şi poată păstra banii.
La început, Gough se apucă să studieze tot felul de camere blindate, de dulapuri de fier, de sertare secrete. Însă toate acestea se integrează într-o ştiinţă a lor, şi ca orice ştiinţă şi ştiinţa seifurilor îşi are savanţii ei. Cărţile şi le-a procurat mai uşor, la fel şi revistele. Cu savanţii a mers mai greu.
Pînă la urmă a ajuns la concluzia că oamenii cei mai pricepuţi în ştiinţa seifurilor nu sînt aceia care le ştiu închide, ci cei care le pot deschide. Iar aceştia se numesc, de regulă, “spărgători”. Desigur că şi printre spărgători majoritatea o reprezintă simplii borfaşi, dar elita gangsterilor se pricepe într-adevăr în meseria pe care o iubeşte şi pe care o onorează prin spiritul ei creator.
N-au fost ieftine consfătuirile cu aceşti artişti. A reuşit totuşi să le realizeze, ceea ce n-a fost puţin lucru, dacă avem în vedere că a trebuit să se deplaseze în fundul unei mahalale sau în celule de onoare a unei închisori. Toate acestea n-au fost întotdeauna prea simple şi l-au costat destul de mult, dar, după un timp, Gough a devenit un fel de erudit în materie, ca şi iluştrii săi maeştri.
Totuşi, pentru a se putea folosi de noile cunoştinţe în descuierea unei broaşte, era în prealabil necesar s-o fi încuiat cineva. Îşi dădu seama că a parcurs drumul invers, însă cum fiecare neajuns îşi are şi părţile-i bune, în felul acesta reuşi să-şi imagineze zaruri mai deosebite şi cifruri mai ingenioase. Şi, cum Gough n-a vrut să rămînă nici în această direcţie un diletant, izbuti să facă astfel încît să-i cunoască pe cei mai pricepuţi maeştri în încuietori. Îi găsi în cîteva ateliere modeste şi în mari uzine cu benzi rulante, iar în cîteva luni i se patentă un complicat sistem de lacăt. Avu, bineînţeles, grijă să nu-şi divulge cel mai ingenios prototip, invenţie pentru care era la fel de mândru ca un artist de cea mai bună operă a sa, ca un tată de progenitura-i iubită.
Dar faptul că nu se putea lăuda tocmai cu cea mai izbutită lucrare, l-a readus la motivul pentru care a realizat-o. Şi l-a costat din nou destul bani…
Cum orice încuietoare trebuie să fie ataşată unei uşi pe care s-o fixeze de perete prin mecanismul ei – altfel încuietoarea respectivă pierzîndu-şi sensul – se punea problema făuririi seifului însuşi şi se dovedi că, în privinţa aceasta, părerile erau cît se poate de divergente în legătură cu materialul necesar asamblării.
O mică uzină îl ajută pe Gough la probele tehnice şi alta la lucrările propriu-zise. Testele de rezistenţă la diferiţi explozivi – şi nu numai cei folosiţi în spargeri – dădură rezultate dintre cele mai surprinzătoare şi munca deveni cu atît mai palpitantă cu cît metalul se opunea mai dîrz la distrugere.
Doi ani au lucrat în plin oamenii săi, însă munca se desfăşura uşor şi cu plăcere fiindcă muncitorii şi inginerii se molipsiră de entuziasmul nereţinut pe care Gough reuşi să-l împrăştie în jurul său.
Cînd totul a fost terminat – un spion industrial a divulgat, între timp, unei uzine de tancuri secretele fabricaţiei şi a fost necesar ca întreaga muncă să fie luată de la capăt –, cînd materialul a fost turnat în plăci şi cînd materialul a rezistat la toate probele, a apărut problema asamblării lor. Un complicat sistem de sudură – cumpărat în exclusivitate de la un bătrîn savant laureat al premiului Nobel – rezolvă şi această problemă.
Pentru ca să se convingă de rezultatele obţinute, Gough a hotărît să le verifice în modul cel mai eficace cu putinţă: a adunat un grup restrîns de spărgători, elita acestora, le-a propus să deschidă, pe rînd, seiful acum terminat, iar celui care ar fi reuşit s-o facă îi făgădui un premiu pentru care şi cei mai solicitaţi gangsteri îşi luară timpul necesar să încerce. Dar n-a reuşit nici unul.
Ultima problemă, nu şi cea mai simplă, era asamblarea seifului. (De dragul artei, unul dintre iluştrii spărgători furase casa de bani cu totul, însă o înapoie, după un timp, fiindcă nu avu ce să facă apoi cu lada închisă şi grea.)
Spre a nu mai putea fi furat, dar şi pentru a nu avea oaspeţi nepoftiţi în clipele când seiful ar fi fost tocmai deschis, fură montate în jurul încăperii cu pricina, dar şi în jurul clădirii, o serie întreagă de celule fotoelectrice, cît şi unele capcane medievale, altele nou imaginate, cîteva idei preluate după vechile mijloace de securitate din piramidele antice. (O călătorie cu o expediţie arheologică îl documentă în acest sens.)
Şi, cînd totul fu gata, Gough constată că nu mai are bani. Minunatul seif era gol.
